Libanezul Elias Khoury şi romanele sale palestiniene

Copiii ghetoului. Numele meu este Adam, romanul scriitorului libanez Elias Khoury, tradus în româneşte din limba arabă de profesorul Nicolae Dobrişan, face parte din seria lecturilor dificile sub mai multe aspecte.

Aş spune, înainte de toate, că este un roman profund ancorat în cultura arabă, clasică şi modernă deopotrivă, ceea ce pune cititorul în situaţia de a descifra, apelând la cunoştinţe prealabile, o serie de simboluri şi de ipostaze concrete care se constituie în tot atâţia markeri culturali. Mai mult, citind acest text, am simţit nevoia să revin asupra unui roman anterior al scriitorului libanez, Bāb aš-Šams („Poarta soarelui”), la care Elias Khoury, prin personajul său central, face multiple referiri (inclusiv referiri la personaje şi ipostaze narative). De altfel, critica literară arabă consideră Awlād al-Ġītū. Ismī Ādam, romanul de faţă, o continuare a „Porţii soarelui”, prin personaje, stil, dar mai ales prin legăturile narative între numeroasele episoade comune. Doctorul Ḫalīl Ayūb din Bāb aš-Šams este convocat de scriitor, alături de legendara moaşă din Shatila (tabără de palestinieni din sudul Libanului), pentru a povesti prin vocile lor un alt episod pe care Elias Khoury îl înregistrează sub marca masacrului. Înţelegând în profunzime disputa din jurul revendicării dreptului la dramă, scriitorul se explică astfel:

„Ştiu că urechile suportă cu greu cuvântul masacru în lumea de astăzi, care priveşte Israelul ca fiind un rezultat al holocaustului nazist, un moştenitor al suferinţei evreilor provocate de prigoana sălbatică şi de genocid. Totuşi, nu pot folosi alt cuvânt, iar el nu se potriveşte doar pentru ce s-a întâmplat în Palestina în 1948, ci se aplică la acest dezastru neîntrerupt de masacre, care durează de mai bine de cincizeci de ani şi care nu s-a sfârşit nici astăzi.” (p. 276)

Disputa dreptului la dramă şi a exclusivităţii acesteia reprezintă o temă îndelung cercetată de către antropologii istoriei regiunii Orientului Mijlociu, fenomenul cunoscând diverse dezvoltări care implică un joc elaborat de identităţi. Disputa dreptului la dramă este, în alt registru, disputa pentru identităţi lingvistice, istorice, culturale şi chiar culinare dintre palestinieni şi evrei (studiile lui Yasir Suleiman abordează în mod special disputele identitare din regiune).

Apoi, lectura este sau poate deveni dificilă din perspectiva a ceea ce am putea numi un exces de violenţă stilistică, altfel în acord cu subiectul abordat. Mă refer aici, cu precădere, la episoade cu pronunţată încărcătură cinematografică ale căror imagini se agaţă de retina cititorului pentru multă vreme după încheierea lecturii.

„Pentru Manal zilele acelea (ale masacrului din Lod, n.n.) au avut un singur nume: muştele albastre. A spus că a învelit întregul corp al copilaşului, temându-se pentru el, iar în cele din urmă a fost nevoită să-i acopere şi faţa. «Parcă te-am înfăşurat într-un giulgiu, îţi jur. Şi nu numai pe tine, dragul meu. Toţi copiii au fost înfăşuraţi în giulgiuri, şi chiar bărbaţii şi-au pus măşti pe faţă.»” (p. 322)

Norii albaştri de muşte care îmbracă trupurile mutilate uitate prin case şi pe străzi după ofensiva armatei israeliene de intervenţie; cadavrele care se dezmembrează când sunt adunate pentru a fi duse în gropile comune din cimitirul Lodului; sârma ghimpată cu care este înconjurată enclava palestiniană din Lodul cucerit; rămăşiţele umane împrăştiate pe podeaua şi pereţii moscheii în care zeci de oameni încercaseră să se ascundă de inevitabila moarte; Umm Ḥasan, moaşa din Shatila, care merge spre locul execuţiei în paşi de dans; copilul plângând găsit pe pietul mamei sale ucise sub un măslin; toate acestea şi multe altele sunt scene de o mare rezonanţă cinematografică, dincolo de puternica sugestie narativă pe care o transmit.

Romanul lui Elias Khoury urmează, ca realizare narativă, tehnica poveştii în poveste îndelung exersată în literatura arabă de la O mie şi una nopţi încoace. Povestea lui Adam, proprietarul unui mic restaurant din New York care vinde sandvișuri cu falafel, se deschide într-o altă poveste a autorului-scriitor care îl întâlneşte pe Adam prin intermediul uneia dintre studentele sale care frecventa restaurantul acestuia. Apoi, ca într-un joc al naraţiunilor, îl descoperim pe Adam, scriitor şi povestitor la rândul său, introducându-ne, prin propriul exerciţiu narativ, în îndepărtata lume a poetului omeyyad Wadāḥ al-Yaman şi a tragicelor lui istorii de dragoste. Căci, aflăm de la Adam, povestea lui Wadāḥ al-Yaman, poetul care a murit închis într-un cufăr ca să nu-şi trădeze iubita, nimeni alta decât soţia califului, merită spusă. În fapt, alegerea deliberată a morţii, cu resemnare şi conştienţă, trebuie spusă. Wadāḥ al-Yaman este doar un artificiu narativ pentru a introduce cu toată gravitatea şi tragismul necesare adevărata poveste: memoria dureroasă a lui Adam, memoria ghetoului palestinian din Lod.

M-am întrebat care este, în fapt, personajul central al romanului, iar la sfârşitul lecturii s-a conturat cu claritate răspunsul. Ghetoul. El este în centrul naraţiunii, el declanşează memoria povestitoare care prin actul spunerii încearcă să se vindece de durere. Ghetoul este şi al unora şi al altora, al evreilor şi al palestinienilor.

Povestea s-a înfipt în memoria mea (…), ca şi cum sârma ghimpată care înconjura cartierul al-Sakna, unde se afla spitalul în care m-am născut şi unde oraşul Lod s-a transformat într-un lagăr înconjurat de morminte din toate părţile, a devenit viaţa mea şi s-a transformat în povestea mea secretă vreme de mai bine de cincizeci de ani. Când mă întrebau la Universitatea din Haifa de unde sunt, le răspundeam cu un singur cuvânt: «Ghetoul…». Colegii mă priveau cu milă, închipuindu-şi că probabil sunt unul dintre cei care au scăpat cu viaţă din ghetoul Varşoviei. (p. 109)

Ghetoul din Lod în care armata israeliană îi închide pe arabii palestinieni după momentul 1948 – cu toate crimele şi atrocităţile care însoţesc cucerirea regiunii în care se află şi oraşul – se suprapune dincolo, în memoria evreiască, cu ghetourile din Europa, bunăoară cu cel din Varşovia. Acolo crime şi atrocităţi, dincoace crime şi atrocităţi. Poveştile ghetoului seamănă aşa cum seamănă morţii între ei, mărturiseşte Adam.

Totuşi, eroul povestitor refuză suprapunerile de drame istorice, mai precis între crima căreia i-au căzut victime evreii în timpul nazismului şi drama criminală a poporului palestinian dislocat: (…) mie nu-mi plac comparaţiile de felul acesta, fiindcă, punând problema aşa, lucrurile îşi pierd sensul, iar relaţia omului cu istoria se transformă într-o repetiţie plictisitoare care, în mod voalat, îl dezvinovăţeşte pe criminal, făcând din el copia unui alt criminal, şi abordează problema crimelor de război ca fiind un destin irefutabil şi transformă victimele, ignorând individualitatea şi unicitatea tragediei fiecăreia (p. 188).

Adam, personajul lui Elias Khoury, palestinian născut în ghetoul din Lod îşi inventează o poveste în oglindă prin care identitatea lui palestiniană suferă o metamorfoză totală, luând forma unei poveşti din universul imediat învecinat, cel evreiesc, în încercarea de a se desprinde de memoria durerii care nu este doar a lui, ci prelungire a unei dureri colective. În refugiul său newyorkez, unde cititorul îl descoperă pe Adam la începutul romanului făcând şi vânzând deliciosul falafel palestinian, acesta întreţine voit ambiguitatea asupra identităţii sale şi, prin urmare, a micului restaurant de care se ocupă. Îl vedem pe Adam trecând cu uşurinţă de la ebraică, la arabă şi engleză, vorbind astfel cu diverşii clienţi ai restaurantului său, făcând un soi de balet identitar care îl ajută să uite cine este de fapt şi să ţină sub control rănile adânci ale memoriei ghetoului din Lod. Pentru newyorkezi, Adam este un levantin, un oriental ca mulţi alţii care s-au stabilit în oraşul american, fără să bănuiască defel că în spatele atribuirii banalului falafel bucătăriei arabe palestiniene sau celei israeliene se ascunde o dramă dintre cele mai cumplite.

„Mi-am scornit un tată care s-ar fi numit Itzak şi care ar fi reuşit să fugă din ghetoul din Varşovia când avea şaptesprezece ani, lăsând în urma lui o mamă bătrână şi bolnavă. Ar fi stat un timp la Istanbul, şi-apoi s-a stabilit la Tel Aviv, unde s-a căsătorit cu fiica unui imigrant rus şi m-a fi adus pe mine pe lume. Tata ar fi murit în timpul «războiului de independenţă» şi-ar fi lăsat-o pe mama singur, în nebunia ei plină de coşmarurile spaimelor. Legenda mea spunea mai departe că mama, care se numea Sara, şi-a petrecut restul vieţii într-un spital de boli mintale din Akaba şi că nu m-am mai întâlnit după aceea cu ea şi că ştirea morţii ei am aflat-o doar după trei ani de la stingerea ei din viaţă, când mi-a transmis-o femeia care se ocupa de mine în Kibbutzul Tzibburi din Nord şi se numea Rahek Rabinovici, devenind mama mea, chiar dacă nu ea m-a adus pe lume.” (pp. 237-238)

Prin asumarea unei alte poveşti de viaţă, personajul Adam se joacă cu identităţile personale şi colective deopotrivă, lăsându-ne să înţelegem cât de fragile sunt acestea şi cât de absurd revendicate.

Dacă scriitura lui Elias Khoury este memorarea durerii închise precum drama poetului omeyyad Wadāḥ al-Yaman în cufărul tăcerii, atunci scopul acesteia, asumat explicit, este spunerea ei. Spunerea spre exteriorizare şi videcare în egală măsură. Spunerea pentru plăcerea spunerii. Găsim, astfel, în fragmentul de mai jos un fel de manifest literar de la care Elias Khoury nu se abate în demersul său narativ:

„Eu scriu acum ca şi cum aş sta lungit, fără să fiu pe canapeaua unui psihiatru, şi spun ce-mi trece prin minte (…) Viaţa nu seamănă decât cu visele şi nu poate fi văzută decât prin ferestrele cuvintelor. În asta constă importanţa literaturii – după mine. Literatura este umbrirea unei lumi fără umbră, pentru a-i descoperi tainele, dar această descoperire nu are alt scop în afara plăcerii; o plăcere curată care nu are nici o altă perspectivă în afara ei însăşi. Nu le daţi crezare scriitorilor ce se pretind a fi purtătorii unor mesaje, fiindcă ei sunt nişte profeţi mincinoşi şi prezicători rataţi.” (p. 168)

Elias Khoury nu este un scriitor autist, ci se plasează în continuităţi ideatice şi intră în dialog cu confraţii lui. Romanul, care pe alocuri pare a fi o lucrare amplă de documentare istorică şi antropologică, cheamă în ajutor scriitori şi istorici evrei şi arabi palestinieni în incursiuni şi cercetări amănunţite asupra evenimentului întâmplat în 1948, în oraşul Lod. Poetul palestinian Maḥmūd Darwīš, romancierul Ğabrā Ibrahīm Ğabrā, scriitorii israelieni S. Izhar (alias Izhar Smilanski) şi Amos Oz sunt interpelaţi şi chemaţi să depună mărturie. Lui Amos Oz îi este reproşată în mod particular maniera în care a alterat o poveste reală de viaţă transformând-o în fapt literar, dar mai ales uniteralitatea perspectivei asupra chestiunii palestiniene:

„Nu vreau să-l acuz pe scriitorul israelian de părtinire, însă Oz, când a scris romanul Soţul meu, Michael, a făcut din Ierusalim o metaforă pentru sinuciderea mamei sale şi este foarte posibil ca el să fi auzit frânturi din povestea celor doi gemeni palestinieni şi halucinaţiile adolescentei israeliene şi-a socotit că aceste elemente ar putea fi folosite pentru a întări metafora sa pentru oraşul Ierusalim înconjurat de sate arabe. Acesta este dreptul lui literar, cu toate că nu înţeleg cum poate un romancier să scrie despre Ierusalim fără să vorbească despre dimensiunea tragediei care i-a lovit pe locuitorii originari ai sectorului de Vest al oraşului, pe care l-au ocupat israelienii, alungându-i din casele lor pe locuitorii săi.” (p. 348)

Pare că ne aflăm, în încheierea acestei scurte analize, departe de îndemnul lui Adam, eroul protagonist al romanului: „(…) Nu le daţi crezare scriitorilor ce se pretind a fi purtătorii unor mesaje, fiindcă ei sunt nişte profeţi mincinoşi şi prezicători rataţi (…)”.

Elias Khoury, „Copiii ghetoului” , Editura Polirom, Colecţia „Biblioteca Polirom. Actual“, 2018, 376 pagini.

Laura Sitaru 

- Traducătoare; Conferenția doctor în cadrul secției de arabă a Universității din București

Articol în exclusivitate

Podurile lui Ivo Andrić

Ivo Andrić (1892-1975) poet, eseist, nuvelist și romancier sârb, laureat al premiului Nobel pentru literatură, se dovedește a fi în fiecare creație a sa un gânditor inspirat, un umanist profund și un virtuoz al cuvântului artistic, numit de critica literară sârbă un Homer al Balcanilor.

În tot ceea ce a așternut pe hârtie, contemplarea și meditația sunt discret zugrăvite de cromatica sensibilității ce aprinde iminent scânteia rezonanței emoționale în sufletul fiecărui cititor în contact cu opera sa. Ca la toți umaniștii însă, omul rămâne acea valoare universală, reprezentând măsura tuturor lucrurilor. Forma cea mai înaltă de manifesare a caracterului umanist al operei lui Ivo Andrić se regăsește în afirmarea omului ca ființă creatoare. Trei dintre cele mai frumoase și mai pline de semnificații opere ale scriitorului, schița Podurile, povestirea Podul de pe Žepa și romanul E un pod pe Drina sunt consacrate omului creator, constructorului de poduri:

„Din tot ce făurește și durează omul în instinctul său vital, nimic nu este mai bun și mai vrednic în ochii mei decât podurile. Ele sunt mai însemnate decât casele, mai sfinte, mai obștești decât templele. Sunt ale tuturor, egale cu toată lumea, folositoare, construite cu chibzuință, în locurile unde se întretaie cele mai multe trebuințe ale oamenilor, mai trainice decât alte zidiri și fără să slujească unor scopuri ascunse sau rele.”

Viața și creația sa artistică sa sunt strâns legate de Bosnia natală, un spațiu balcanic, mult încercat de-a lungul storiei, în care mitizarea este aproape obligatorie pentru a suporta mai ușor realitatea, atât cea trecută, cât și cea prezentă. Metafora esenţială a operei lui Ivo Andrić este, fără îndoială cea a podului, cea care se va desprinde de Istorie, trecând mai degrabă în registrul semnificaţiilor de natură paradigmatică. Această metaforă este reperul esenţial al semnificaţiilor creației sale, semn care leagă şi desparte în acelaşi timp comunități de musulmani, sârbi, evrei, croaţi sau unguri care populau împreună (dar şi despărţiţi) orașul Višegrad. Construit pentru a unifica, a reuni, a întregi, orice pod poate deveni oricând obstacol, filtru, cumpănă sau loc primejdios. Însă atât timp cât podul există, există speranţă, există încredere în continuitatea vieţii, iar dărâmarea oricărui pod aduce viaţa cu un pas mai aproape de neant.

La un an după decernarea Premiului Nobel pentru literatură, în 1962 apare prima traducere din creația lui Ivo Andrić a romanului E un pod pe Drinaⁱ, la Editura pentru literatura universală, dintr-o versiune franceză, semnată Gellu Naum și Ioana Seber. Traducerea inițială era însoțită de o prefață semnată de scriitorul și criticul literar Dumitru Micu. Iată că după mai bine de o jumătate de veac, romanul este reeditat de editura Polirom, o inițiativă pe cât de lăudabilă pe atât de benefică pentru cultura română. Ivo Andrić înseamnă însă mult mai mult pentru români, dat fiindcă în biografia autorului există o perioada interbelică, chiar dacă de scurtă durată, pe care a petrecut-o în București, în calitate de diplomat.ⁱⁱ Această perioadă bucureșteană a lăsat puține urme concrete în creația saⁱⁱⁱ, dar, cu singuranță, măcar tangențial, tânărul scriitor a intrat în contact cu lumea literară și culturală românească a vremii. Din corespondența sa aflăm: „… Învăț și citesc mult. Româna este o limbă ușoară și nu este atât de urâtă precum se crede.” Iar la sosirea în București, după o perioadă petrecută la Roma, este surprins și plăcut impresionat: „Bucureștiul este un oraș zgomotos și luxos”, de parcă tot timpul ar fi „Crăciun și sărbătoare”.^iv

În plin război și sub ocupație germană, Andrić, care se auto-exilează la domiciliu sfidând chiar și cele mai atroce bombardamente, scrie trei romane: E un pod pe Drina, Cronica din Travnik și Domnișoara – trei puncte de observație, trei „cronici” ale Bosniei despre Višegrad, Travnik și Sarajevo. Romanele sunt publicate în același an, 1945. Dintre acestea, romanul E un pod pe Drina se bucură de cea mai mare popularitate în rândul cititorilor și criticilor literari, fapt care-i va aduce premiul Nobel pentru literatură în 1961.

Una dintre cele mai fecunde și mai generoase reflecții ale lui Andrić despre rostul creator al omului este ideea că o operă valoroasă dispune de puterea miraculoasă de a inspira alte opere de valoare, de a stimula funcția creatoare a omului și mai ales, de a dăinui peste veacuri. În acest sens, cel mai elocvent exemplu ni-l oferă romanul E un pod pe Drina, inspirat din cele mai frumoase monumente ale arhitecturii feudale din Bosnia, podul construit pe râul Drina de marele vizir Mehmet Sokolović, originar din Bosnia în sec. al XVI-lea.

Andrić reprezintă cheia înțelegerii complexității contextului balcanic și al țărilor fostului spațiu iugoslav. În moștenirea sa literară de puternice valori umaniste, scriitorul dezvăluie în cuvinte simple forța tumultoasă a istoriei și a mitului, frumusețea narațiunii umane de la începuturi. Toată viața a purtat în suflet Bosnia natală, o țară aflată la răscrucea dintre Răsărit și Apus și imaginile copilăriei, legate de Višegrad, în care râul Drina este traversat de podul pașei Mehmed, iar miturile și legendele sunt adânc înrădăcinate. Forța Răsăritului derivă din puterea lui despotică și convingerea în imuabilitatea orânduirii prestabilite, iar cea a Apusului care i se opune, în deschiderea față de civilizație, cultură și toleranță.

Unele detalii biografice îl apropie tipologic pe Andrić de personajul istoric al romanului, ctitorul și marele binefăcător, marele vizir, conaționalul Sokollu Mehmet Pașa. Despărțirea de mamă din perioada copilăriei, prin „tributul de sânge” în cazul pașei, în cazul mamei micului Ivo prin vitregia împrejurărilor, îi hărăzește pe ambii să crească și să fie educați într-o familie adoptivă, expuși de mici melanjului multietnic și mai ales pluralismului cultural-religios al Bosniei, dar având și privilegiul unei educații superioare. Vitregiți și privilegiați ai sorții în același timp, Mehmet Pașa Sokolović dăruiește Bosniei podul de pe Drina cu cele unsprezece arce zvelte, iar Ivo Andrić îi dăruiește un pod literar și își dedică opera locurilor natale.

„Podul e lung cam de vreo două sute cincizeci de pași și lat de vreo zece pași:la mijloc însă e lărgit prin două terase absolut egale, câte una de fiecare parte a drumului carosabil, atingând astfel o lărgime dublă. Părții acesteia a podului i se zice «kapia», adică «poarta». Aici, pe marele pilon central care se lărgește spre vârf, sunt ridicate, de ambele părți, ziduri de sprijin, în așa fel încât pe pilonul acesta, la dreapta și la stânga drumului carosabil, se reazemă cele două terase, înălțându-se armonioase și semețe deasupra vidului, peste apa verde și tumultuoasă.” (p.7)

Romanul urmărește dramele și evenimentele tragice legate de podul de pe râul Drina care străbate orășelul bosniac Višegrad de-a lungul a patru veacuri, de la zidirea acestuia în secolul al XVI-lea, din porunca lui Mehmet-pașa Sokolović, până la distrugerea lui, la începutul primului război mondial din 1914. Narațiunea cuprinde douăzeci și patru de capitole, rememorate în ordine cronologică și autonome aparent din punct de vedere tematic, dar care formează un tot unitar, gravitând în jurul podului. Timpul în roman se împarte în două perioade inegale: ocupația otomană de aproape trei secole și jumătate și cea austriacă de trei decenii și jumătate, de la răpirea copiilor sârbi ca „tribut de sânge” plătit Porții până la intrarea armatei austriece în Višegrad.

Romanul propriu-zis începe cu preistoria și istoria construirii podului, aceste capitole fiind cele mai dramatice. Se creează o paralelă între viața sârbilor de pe malul Drinei și a turcilor, autorul încercând să evidențieze strânsă legătură dintre oameni și pod, care odată construit schimbă total percepția comunității.

„La drept vorbind, când se spune «leagă» e tot atât de adevărat ca și atunci când se spune: soarele răsare dimineața pentru ca noi, oamenii să putem desluși ce-i în jurul nostru și să ne putem vedea de treburi, iar seara apune ca să putem dormi și să ne putem odihi după truda zilei. Fiindcă podul ăsta uriaș, tăiat din piatră, construcție prețioasă și de o rară frumusețe cum n-au nici orașele cu mult mai bogate și mai pline de viață (…), podul ăsta e singura trecere permanentă și sigură pe tot cursul mijlociu și superior al Drinei, fiind nodul absolut necesar pe drumul care leagă Bosnia cu Serbia, și prin Serbia, mai departe, cu toate celelalte meleaguri ale împărăției turcești, până la Stambul.” (p.6)

Podul de pe Drina a fost construit din suferința copilului sârb din Herțegovina, răpit de ieniceri, pentru a fi dus în seraiul din Adrianopole și transformat în războinic, devenind ulterior un vestit general și ginerele sultanului. Copilul, obligat ca într-o lume străină, departe de familie să-și schimbe numele și religia, va deveni un renumit conducător de oști în armata ienicerilor, mâna dreaptă a sultanului, dar care va purta toată viața în suflet durerea care-i amintea de bocetul sfâșietor al mamei de la care fusese răpit. Memoria afectivă, pe care o vrea îngropată odată cu noua sa identitate, scoate, din timp în timp, la suprafață, durerea despărțirii de mamă, lăsată pe celălalt mal al Drinei, în timp ce bacul șubred se îndepărta într-o dimineață a anului 1516. Marele vizir a decis să construiască un pod, un pod din piatră, trainic, ce urma să lege orășelul Višegrad de malul sârbesc al Drinei și, implicit, Europa creștină de ținuturile aflate sub dominație turcească și de Istanbul, considerând că, ajutându-și conaționalii, își va mai alina durerea. Construcția podului este prezentată de autor ca un fapt istoric și un adevăr artistic. Minunatele descrieri ale podului, destinele oamenilor, evenimentele și dramele umane precum și căutarea adevărului universal emoționează mai puternic decât podul în sine. Pentru Andri podul este o creație artistică, un simbol al frumosului și al existenței și doar în ultimă instanță, un dat istoric care a devenit, în timp, legendă.

După capitolele ce istorisesc zidirea podului ce amintesc tragediile generate de această lucrare, romanul lui Andrić devine o legendă a secolelor. Podul este pus față în față cu istoria, arătând cum timpul istoric intră în viața orașului de pe Drina, modificând-o ireversibil. Generație după generație se nasc în preajma podului, iar el, neschimbător, pare a fi o icoană a veșniciei. Podul reprezintă mai degrabă un echilibru instabil, oarecum opus unei biserici sau mănăstiri care tinde să întruchipeze Împărăția Cerurilor.

În romanul lui Andrić, ca un adevărat pictor al Bosniei, poporul se împarte în patru confesiuni: catolici, ortodocși, evrei și musulmani. Ei toți conviețuiesc, împart acelaşi spaţiu vital, dacă nu într-o perfectă armonie, măcar într-o înţelegere reciprocă. Dușmanii nu sunt însă ceilalţi locuitori ai oraşului ci stihiile, puhoaiele, revărsările de ape ale Drinei care în câteva zile pot distruge devastator munca de o viaţă a unei întregi generaţii de locuitori ai orașului Višegrad. Această înţelegere a adevăratelor greutăţi ale vieţii, izvorâte nu din lupta cu celălalt, ci din lupta împotriva naturii, este cheia coeziunii sociale a micului orăşel. Nefericirile și dramele trăite împreună, nenorocirea împărtăşită, sunt factori care apropie mai mult decât orice diferenţă invocată de mai marii vremii. Inundaţiile periodice de primăvară marchează un adevărat moment de contopire, de anulare a oricăror diferenţe anterioare. Rămaşi fără adăpost, fără avere, turci, evrei şi ortodocși stau sub acelaşi adăpost povestind despre vremurile trecute pentru a-şi face curaj, pentru a încerca să ignore dramatismul prezentului. Această putere a logosului este de altfel una dintre caracteristicile locuitorilor orașului. Fie că este vorba despre inundaţii, revolte, răscoale sau războaie locuitorii oraşului discută, povestesc, invocă trecutul şi momente când greutăţile fuseseră depăşite cu succes.

Romanul E un pod pe Drina nu este un roman în sensul clasic al cuvântului, în ciuda realismului exprimat. Personajul central este podul de piatră de pe Drina, martorul tăcut al atâtor întâmplări și evenimente tragice ce s-au răsfrânt de-a lungul veacurilor în destinele unor personaje precum: Alihodža, Radisav, Lotika, Fatima, Ćorkan, Toma Galus, Abidaga, Harapul ș.a.

Scena tânărului țăran Radisav crucificat pe stâlp este una dintre cele mai cutremurătoare și violente scene din roman. Mitul sacrificiului uman pe altarul unei noi construcții a fundației este unul milenar, cosmogonic chiar în care adevărul și libertatea constituie baza ideii de nemurire a sufletului care poate proteja viitoarea construcție, în acest caz, podul, de toate vicisitudinile vremurilor și mai ales de uitare.

Anul 1914, anul izbucnirii oficiale a Primului Război Mondial, este cel din urmă an al existenței podului. Anunțul despre atentatul de la Sarajevo este lipit deasupra lespezii cu inscripție turcească de pe kapia. Viața animată de-a lungul podului se stinge încet-încet și se instalează un post de pază permanentă. Orașul Višegrad este evacuat, dar podul stă încă acolo, „ca un osândit, dar, de fapt, tot neatins și întreg, între două lumi în război”. Între timp, noaptea, soldații pun dinamită în locurile pregătite, astfel că într-o dimineață doar kapia se mai află în același loc, podul fiind retezat. Al șaptelea stâlp nu mai exista, „ între al șaselea și al optulea, se căsca un gol prin care, într-o perspectivă oblică, se putea zări apa verde a râului. De la al optulea stâlp, podul se continua și atingea celălalt mal, neted, frumos, alb, ca ieri și ca totdeauna.”

Se terminase o epocă, murea un imperiu, dar deși împovărat de experiența apăsătoare de viață, Andrić găsește speranța și sensul existenței vieții. Lumea este astfel creată, spune Andrić în roman, că nu poate exista bunătate fără ură, măreție în lipsa invidiei, ascensiune fără decădere. Ideea lui Andrić că lumea este un miracol neînțeles care se destramă și se deșiră neîncetat și totuși durează și dăinuie asemenea podului de pe râul Drina este rezistența artistului față de malefic și față de fatalitatea vieții și istoriei. Romanul E un pod pe Drina reprezintă o sinteză a istoriei, mitului și legendei, o sinteză a experienței de viață și de creație, un roman despre înțelepciune, frumusețe și destine tragice umane.

În toate romanele sale, chiar și în cele istorice, autorul prezintă destine umane în mozaicul mediului multietnic și multicultural al Bosniei natale, expusă frecvent represiunilor și instabilității sociale ale istoriei, inserând semnificații și aluzii universale în subtext despre o lume care a fost și a trecut, dar care se repetă la intervale mai lungi ori mai scurte de timp.

O mare parte a prozei moderne a sud-estului european se caracterizează prin oscilarea între adevăr şi ficţiune, istorie şi mit, naraţiunea urmând traiectoria unei mişcări de mitizare, urmată de cea opusă, demitizatoare, iar ,,lecţia” lui Ivo Andrić este un profund apel la solidaritate umană și toleranță.

i Ivo Andrić, E un pod pe Drina, traducere de G. Naum și J. Seber, prefața de D. Micu, București, ELU, 1962.

ii E cunoscut faptul că Ivo Andrić a lucrat din octombrie 1921–noiembrie 1922 ca înalt funcționar la Consulatul general al Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor la București. A se vedea volumul Mirco Jivcovici, Svedočanstva/Mărturii, Kriterion, București, 1976, pp. 39-40.
iii Ne referim la povestirea Noć u Alhambri/ Noaptea la Alhambra, unul dintre cele mai cunoscute cabareturi și baruri de noapte din București în perioada interbelică, frecventat de protipendada vremii și la câteva personaje cu nume românesc presărate în romanul Omar Paša Latas și în câteva povestiri ale sale.

iv Radovan Popović, Ivo Andrić. Život, Belgrad, 1988, p. 36.

Ivo Andrić, „E un pod pe Drina”, Editura Polirom, 2018, 300 pagini.

Octavia Nedelcu 
- Profesor doctor în cadrul secţiei de Filologie Rusă şi Slavă 
a Universităţii din Bucureşti

Articol în exclusivitate

Luana Schidu, traducătoare: Istoria este doar un cadru în „Zuleiha deschide ochii”

Guzel Iahina, o tătăroaică care știe să joace magistral subtilitățile limbii ruse, a cucerit deja inimile cititorilor și admirația confraților din Federație, cu romanul său Zuleiha deschide ochii.

Cu un fir epic ușor de urmărit, volumul cu care autoarea din Kazan debuta în 2015, nu este nici pe departe o poveste simplistă, ușor de expediat sub o anume etichetă de gen sau de lecturat într-o cheie dictată de geopolitica momentului.

Ficțiune inspirată din realități istorice, mărturie biografică pe fundal etnografic sau „romance” în vremea deculacizării, Zuleiha… poate fi toate acestea, în parte sau laolaltă. Cu siguranță însă este povestea unei deveniri personale într-o lume în care răul și binele își schimbă adesea rolurile, iar adevărurile pierd din pretenția de absolut pentru a căpăta o infinitate de nuanțe.

Forța narațiunii, profunzimea personajelor, scriitura cinematică fac din romanul de debut al autoarei Guzel Iahina „o carte foarte puternică, care aduce un suflu nou în literatura rusă”, după cum aprecia Evgheni Vodolazkin.

În cele ce urmează, Luana Schidu, traducătoarea cărții, a avut amabilitatea și bucuria să ne deschidă noi porți spre inima Zuleihăi. 

***

Cine și cum este autoarea romanului de debut Zuleiha deschide ochii?

Luana Schidu: Guzel Iahina provine dintr-o familie de intelectuali, mama ei era medic, tatăl – inginer, în Kazan… E absolventă de limbi străine, are un doctorat în film, a lucrat în PR și publicitate. Foarte interesant este faptul că Iahina a vorbit tătărăște acasă, a învățat rusă abia când a ajuns la grădiniță. Așadar, rusa e a doua limbă pentru ea… și, cum se vede din roman, o folosește absolut remarcabil.

Zuleiha deschide ochii este considerat o revelație a literaturii ruse din 2015. Care este povestea romanului?

Luana Schidu: Inițial, autoarea a scris Zuleiha… ca scenariu de film. A încercat să îl plaseze și nu a fost primit, nu a fost aprobat. Și atunci s-a gândit să îl transforme într-un roman. Nu știu dacă ideea i-a aparținut sau i-a fost sugerată de cineva. Dar este absolut evident că a pornit de la un scenariu, romanul are o scriitură filmică și multe indicații de regie.

Ca o paranteză, într-un singur loc mi s-a părut deranjant acest lucru – secvența în care Iusuf (fiul Zuleihăi – n.r.), foarte mic, are prima criză și Zuleiha iese disperată din baracă, cu copilul în brațe, se repede spre „infirmierie”, la doctor, iar autoarea descrie luna pe cer ca o monedă tătărească… Fragmentul conține, poate, prea multe paranteze descriptive, care diluează oarecum unul dintre cele mai dramatice momente din carte. În rest, descrierile din roman sunt bine făcute, bine dozate, creează un cadru și imagini foarte vii. Este momentul să spun că din carte se va face un serial.

Să vorbim puțin despre încadrări, clasificări. Zuleiha… poate fi citită ca o ficțiune istorică, cu elemente socio-politice, religioase, etnografice în fundal. Este și un manifest anti-comunist. De asemenea, o poveste de dragoste. Nu în ultimul rând, Zuleiha… este și un bildungsroman. Cu care dintre aceste clasificări sunteți de acord, cu care nu și de ce?

Luana Schidu: Eu îl văd ca pe un roman al evoluției. Chiar aș vrea să diminuăm un pic ponderea mesajului anti-comunist al cărții. Zuleiha… este un manifest subînțeles împotriva vremurilor, cunoaștem cu toții realitatea istorică, dar nu cred că autoarea a vrut să pună accentul pe acest lucru, ci pe transformarea unui om în condiții-limită.

Istoria e aici doar un cadru, oferă situații-limită în care se petrece devenirea personajelor. Dacă am eticheta romanul drept anti-comunist și document de epocă, l-am expedia prea ușor. Mi se par mult mai importante drumul inițiatic și devenirea personajelor… 

Cum spune și titlul romanului – Zuleiha deschide ochii… asupra noii sale vieți.

Luana Schidu: Într-un interviu, Guzel Iahina explică titlul. Pe parcursul cărții, propoziția „Zuleiha deschide ochii” apare de cinci ori, în locuri-cheie, care sunt etape în transformarea personajului.

Volumul se deschide cu această sintagmă, așa o cunoaștem pe Zuleiha, deschizând ochii asupra vieții ei din acel moment. A doua oară se întâmplă în moschee, înainte ca deportații să fie duși la punctul de triere din Kazan, înainte de a fi urcați în tren. Personajul are o trezire către o nouă viață.

Apoi, pe barjă, chiar înainte de furtuna din care Ivan Ignatov o va salva doar pe ea, Zuleiha trece într-o nouă etapă a drumului, cu noi transformări…

„Zuleiha deschide ochii” a patra oară într-o dimineață, înainte de vânătoare – lucrurile deja s-au așezat în colonia de muncă și ne este arătată o Zuleiha puternică, de-sine-stătătoare, deja calificată în ceea ce face.

Propoziția este inserată o ultimă dată când Iusuf vrea să plece, iar mama sa își dă seama că el trebuie să plece. Aici „Zuleiha deschide ochii” înseamnă desprinderea de copil și începutul unei vieți pe care autoarea ne lasă doar s-o bănuim…

„Bunica mea a fost în Siberia. A fost trimisă cu familia în 1930, pe când avea șapte ani, și a stat 16 ani acolo”, mărturisea Guzel Iahina într-un interviu. Cu același prilej spunea că a împrumutat romanului doar două detalii personale. Care sunt acestea?

Luana Schidu: Într-adevăr, bunica autoarei avea șapte ani când părinții ei au fost deschiaburiți și toată familia (de tătari) a fost dusă în taiga, pe Angara. A existat o călătorie cu două barje, iar fetița a văzut cealaltă barjă scufundându-se sub ochii ei.

Un alt element real este – culmea! – Strigoaica. Se pare că modelul pentru acest personaj este chiar străbunica Iahinei, o femeie despotică.

Autoarea a fost întrebată de ce n-a păstrat personajul la șapte ani. A răspuns că au fost mai multe variante, într-una dintre acestea exista o bunică cu o fetiță de șapte ani, dar, în cele din urmă, și-a dat seama că vârsta cea mai bună pentru personaj este de 30 de ani. E vârsta la care ești adult, dar încă te mai poți transforma – și romanul tocmai despre transformare vorbește. 

Dacă ar fi să încadrați acest roman de debut într-o tradiție epică rusească, ce filiații i-ați descoperi?

Luana Schidu: Ca scriitură nu văd o filiație – Zuleiha… e scrisă ca un scenariu și nu-mi amintesc să fi regăsit un stil similar la alți scriitori ruși. Poate că acesta e lucrul care diferențiază romanul autoarei tătare.

Altfel, problematica se înscrie, cu siguranță, în tradiția rusească și acest lucru se simte – personajele nu mai sunt doar bune, doar rele, întâmplările au foarte multe nuanțe…

În ceea ce o privește pe Zuleiha Valieva (personajul principal – n.r.), nici nu poți să spui că ceea ce i s-a întâmplat este rău. Viața ei fusese atât de îngrozitoare la început, încât aproape că i-au folosit toate experiențele noi, a crescut datorită tuturor acelor condiții-limită. Din acest punct de vedere, Zuleiha e victimă și, totuși, nu e.

Sigur, poate părea crud să spui asta… Dar e un aspect pe care cred că doar literatura rusă știe să-l joace așa de bine. 

Este și puțin feminism în evoluția personajului de la „curca plouată” din prima parte a romanului la „vânătoreasa” din taigaua siberiană?

Luana Schidu: Mi se pare o abordare facilă și nu știu cât e de relevant. S-ar putea însă ca intenția autoarei să fi fost și una feministă, cred că am citit ceva despre asta la un moment dat. 

„Învățase de multă vreme câteva lucruri: dacă n-o să doboare cu pușca ei veverița sau cocoșul de munte prinși în cătare, se va găsi un alt prădător, vreun jder sau vreo vulpe, care le va veni de hac o zi mai târziu. Iar peste o lună sau un an prădătorul însuși va pieri de boală sau de bătrânețe sau va cădea, la rândul lui, pradă viermilor, îl va înghiți pământul, se va transforma în seva copacilor, va face să crească acele lor tinere sau conurile pline cu suc lăptos, va fi hrană pentru puii veveriței omorâte sau ai cocoșului rănit. Zuleiha le învățase pe toate nu de una singură – pădurea o instruise.” (pp. 324 – 325) 

Și, totuși, vorbim de o meserie tipic bărbătească – vânătoarea…

Luana Schidu: Pe măsură ce evoluează, în Zuleiha se naște nevoia de a fi puternică. De altfel, e foarte interesant cum se schimbă raportul de forțe între ea și comandantul deportaților. Cum, la început, el este opresorul, iar, la sfârșit, ea îl domină din toate punctele de vedere. Este clar că Ignatov îi poartă respect, dincolo de dorință și dragoste…

Pentru că ați adus subiectul în discuție, cum este iubirea dintre Zuleiha și Ignatov, în evoluție și în esență?

Luana Schidu: O relație foarte complicată. Cum spuneam, sunt personaje care pornesc de la capete opuse ale existenței, ale momentului istoric. El este clar în tabăra opresorilor, ea este o victimă din toate punctele de vedere. Unul dintre elementele foarte puternice care îi leagă este culpa, care se manifestă diferit la fiecare.

Pe măsură ce se naște iubirea, Ignatov simte tot mai puternic vina de a-i fi omorât bărbatul, pe Murtaza. Ea, de cealaltă parte, se simte atrasă de Ivan și are momente de culpabilizare – în care îi apare Strigoaica (soacra, mama lui Murtaza – n.r.). Este clar că amândoi se simt vinovați pentru sentimentele care se nasc între ei. Este o iubire interzisă din interiorul lor, interzisă mai ales de către ei înșiși. De aici și toată drama, toată intensitatea trăirii.

De altfel, acesta este iarăși un lucru care mi-a plăcut – discreția cu care Guzel Iahina zugrăvește iubirea celor doi și felul gradat în care evoluează relația lor, pașii înainte și înapoi, finalul – minunat.

Apropo de final, Guzel Iahina a fost întrebată într-un interviu dacă vrea să continue romanul, iar ea a răspuns că „în niciun caz”, că i se pare perfect așa cum este.

Zuleiha… conține elemente mitologice, folclor. Avem duhuri și avem o… Strigoaică, soacra Zuleihăi, un personaj uman care poate fi, totodată, un arhetip mitologic.

Luana Schidu: Strigoaica este un personaj arhetipal de tipul Babei Iaga. Dar poate fi și conștiința foarte critică a Zuleihăi, care se manifestă în momentele sale de cumpănă.

În prima parte a cărții, Strigoaica este un simbol al vieții fără ieșire din acel moment, al destinului nemilos, aberant care o covârșește pe Zuleiha. Strigoaica face acte de o cruzime absolut inexplicabilă, absolut nejustificată. În aparițiile sale din taiga, Strigoaica este foarte vie, ca să înțelegem cât de vii sunt trăirile / amintirile Zuleihăi. Sunt flash-uri ale vieții ei de dinainte, în normalitate, care (îi) atrag atenția cumva că lucrurile pe care le trăiește acum sunt în afara normalității.

Dar, pe de altă parte, Zuleiha se împotrivește, duce o luptă (interioară) puternică. Mai presus decât oricând în ultima instanță, când o pune pe fugă pe Strigoaică. Atunci are loc desprinderea definitivă de trecut. Strigoaica nu mai are putere asupra Zuleihăi, pentru că trecutul acesteia nu mai are putere asupra ei.

„Să le intri în voie duhurilor nu-i lucru ușor. Trebuie să știi ce-i place fiecăruia. Biciura (= duhul casei), de pildă, care trăiește în tindă, nu-i pretențios. Îi pui o pereche de farfurii nespălate, cu resturi de cașa și supă – le linge noaptea și e mulțumit. Biciura din baie e mai capricios, trebuie să-i dai nuci sau semințe. Duhului din grajd îi place făina, duhului de la poartă – coaja de ou pisată. Iar duhul de la barieră moare după dulciuri. Așa o învățase mama.

Zuleiha îi adusese bomboane când venise prima dată să-i ceară lui basu kapka iase (= duhul de la bariera satului) să vorbească cu zirat iase, duhul cimitirului, ca să aibă grijă de mormintele fiicelor ei, să le acopere mai bine cu zăpadă ca să le fie cald, și să-i arunce pe răii și neobosiții șurale (= spirit al pădurii). Apoi i-a adus nuci în miere, uscățele sfărâmicioase, fructe de pădure uscate. Marmeladă aduce pentru prima oară. Oare o să-i placă?

Dezlipește foile de marmeladă și le aruncă una câte una în fața ei, departe. Vântul le ia și le duce undeva în câmp – le sucește, le-nvârtește și le poartă în bârlogul lui basu kapka iase.

Nicio foaie nu s-a întors la Zuleiha – duhul de la barieră a primit tratația. Înseamnă că o să-i îndeplinească rugămintea: o să-i vorbească duhului de la cimitir pe limba lor, o să-l convingă. Fetele o să stea la căldură, în liniște, până la primăvară. Să vorbească direct cu duhul cimitirului, asta nu. Se teme – la urma urmei, nu e decât o simplă femeie, nu o oșkeruce (= preoți în orânduirile gentilice, vraci, vindecători).” (p. 22) 

Și vorbind tot despre mitologie, avem și Pasărea-Han, o poveste în poveste.

Luana Schidu: Este o poveste care apare în literatura rusă. Chiar de curând am întâlnit același mit la Victor Pelevin, în Generația P.

Păsările caută, caută, iar la sfârșit, după nenumărate încercări, descoperă că ele sunt însăși Pasărea-Han (Semrug – n.r.). Una dintre interpretările posibile ale poveștii este că îți imaginezi mereu că viața este condusă din afară, că există ceva căruia nu i te poți împotrivi – când, de fapt, o bună parte din destinul tău este în tine.

Cam același lucru s-a întâmplat cu Zuleiha, care îi spune povestea fiului ei, în taiga. Zuleiha începe ca o victimă absolută a destinului, crește și, pe măsură ce trece prin diverse experiențe și „tot pierde păsări pe drum”, ajunge puternică, stăpână pe viața ei. Este o cheie de lectură a cărții. 

Gara, călătoria cu trenul sunt topos-uri în literatura rusă. De la pagina 125 la 197 (a traducerii), Guzel Iahina relatează magistral o călătorie a deportaților între Kazan și Krasnoiarsk, care durează jumătate de an. Este cea mai lungă călătorie cu trenul din literatura rusă?

Luana Schidu: Nu știu sigur, dar s-ar putea. Mie mi se pare că este o călătorie inițiatică. Aici, de altfel, capătă contur personaje din noua viață a Zuleihăi, așa îi cunoaștem pe leningrădeni, niște caractere minunate, luăm contact și aflăm ce-i poate pielea lui Vasili Gorelov (deținut de drept comun, autoimpus șef de vagon – n.r.).

Aici ne dăm seama că începe să se petreacă ceva între Ignatov și Zuleiha, el o salvează pentru prima dată, atunci aflăm și că ea este însărcinată… 

Și pentru că pomeneați de leningrădeni… cum îi vedeți?

Luana Schidu: În timp ce sătenii, țăranii deschiaburiți sunt figurați ca o masă, leningrădenii sunt foarte individualizați – Isabella, Konstantin Arnoldovici, Ilia Petrovici Ikonnikov. Poate că aici s-a dorit o antiteză între omul spiritualizat și omul obișnuit.

De asemenea, spre deosebire de Zuleiha și Ignatov, leningrădenii nu se schimbă, ci doar se adaptează. Poate pentru că, fiind personaje culturale, cu un mental mai articulat, sunt deja formate.

Important de remarcat este și felul în care fiul Zuleihăi ajunge să se îndrăgostească de pictură – parcă pentru a demonstra cumva că arta poate seduce în orice condiții, poate deschide lumi. De altfel, nu numai arta, cultura în general.

De fapt, Iusuf începe să cunoască lumea sau să înțeleagă că lumea ar putea fi și altfel decât cea din taiga prin tablourile lui Ikonnikov (un nume și el simbolic). Și învățând franțuzește cu Isabella pe marginea râului. Iusuf este sedus, prin leningrădeni, de „lumea largă”. Dar nu numai atât: universul lui interior devine mai bogat, mai complex datorită atât acestor lucruri, cât și poveștilor spuse de Zuleiha, pe care le ascultă cu nesaț. 

Partea a treia a romanului reia tema naufragiului, amintindu-ne de romanele Robinson Crusoe și Împăratul muștelor. Cum supraviețuiesc în izolare personajele din Zuleiha…?

Luana Schidu: Viața în condiții limită scoate tot ce e în oameni. Nu ce e bun și ce e rău, ci tot ce e. Personajele evoluează în spiritul a ceea ce sunt, mai puțin poate cele două personaje principale care se dezvoltă altfel sau dincolo de ce s-ar aștepta în mod normal de la ele.

Dintr-o femeie simplă, opresată, Zuleiha ajunge un om puternic. În cazul lui Ignatov, avem de-a face cu o nuanțare fabuloasă. Dintr-un soldățoi pentru care lucrurile erau bine așezate – albe și negre -, devine un personaj complex. Și, în mod absurd, o victimă a istoriei, deși inițial fusese agentul ei. O idee interesantă a cărții – opresorul devine opresat de propria acțiune, până la urmă.

De ce îl vedeți ca pe o victimă?

Luana Schidu: Pentru că nu și-a dorit ceea ce i se întâmplă. Pentru că nu înțelege foarte bine ceea ce i se întâmplă. Și pentru că are tot mai puțin de spus, pe măsură ce trece timpul. Iar, la sfârșit, este nevoit să se supună.

Sigur, are un ultim act de revoltă, făcând certificatul de naștere al lui Iusuf. De altfel, acesta este momentul în care acceptă, în sfârșit, că lucrurile sunt altfel decât crezuse tot timpul. Momentul în care își reevaluează noțiunile de bine și rău. Refuzând propunerile lui Kuzneț și rămânând vertical, Ignatov nu mai face parte din aparatul (de stat, opresor), de la un punct încolo.

Și, totuși, nici dintre deportați…

Luana Schidu: Dar ni se sugerează că va deveni unul dintre ei, se va topi în masa lor, împreună cu Zuleiha.

Imediat după naufragiu urmează o perioadă critică. Deportații sunt la un pas de a nu mai avea resurse, te aștepți în permanență să moară… Și, totuși, reușesc să treacă peste perioadă, supraviețuiesc, relațiile dintre ei se sudează cumva.

Luana Schidu: Da, devin o colectivitate. E mecanismul firesc al recreării de la zero. 

„Wolf Karlovici trăia într-o găoace.
Crescuse singură în jurul lui cu mulți ani în urmă, poate chiar decenii – nu-și bătea capul să socotească: în găoace timpul nu se scurgea, și prin urmare nu avea importanță.
Își amintește cum începuse să strălucească pentru prima dată luminoasă ca un nimb, sau poate ca o umbrelă, deasupra cheliei lipsite de apărare. Se întâmplase cu ceva timp în urmă, după transformările revoluționare din octombrie.”
/…/

„Profesorul a fost nevoit să renunțe la practică din cauza ei. A reieșit să practica medicală și găoacea profesorului nu erau compatibile. Să țină cursuri sau să stea și să judece un diagnostic se putea și cu o coajă de ou pe cap. Dar ca să examineze un bolnav, trebuia neapărat să renunțe la ea: prin peretele gros și rezistent care-l ocrotea, profesorul nu avea cum să vadă boala, ci doar pacienții bine hrăniți și sănătoși tun.”
/…/

„Când în locul examenelor individuale tradiționale s-a introdus pentru studențimea roșie, neobișnuită cu asemenea lucruri, sistemul prin reprezentare, Wolf Karlovici nici măcar n-a clipit. Îl primea amabil pe șeful grupei, care, bâlbâindu-se și roșind, îi întindea lui Leibe un teanc de carnete de note și bolborosea un răspuns confuz la subiectul de examen, încurcând adenoza cu ateismul, crezând sincer că hirsutismul este o ramură puțin cunoscută a creștinismului și trimițând menarha în aceeași familie etimologică cu monarhia, respinsă de conștiința lui proletară; profesorul dădea aprobator din cap și punea calificativul „satisfăcător” în toate carnetele. Metoda prin reprezentare presupunea un singur examinat și o singură notă colectivă.”
/…/

„Femeia care naște stă întinsă cu fața către cer și geme încetișor. Nu-i a bună, își zice Wolf Karlovici. E istovită Curând își va pierde cunoștința. La început, femeia țipă zdravăn, din toți rărunchii. Acum ar trebui amoniac la nas.
În spinare îl apasă găoacea grea și caldă. Se mișcă puțin, îl cheamă înăuntru. Acuși vin, acuși. Numai să le spun să-i dea amoniac și s-o ducă neîntârziat la clinică.” 

De la „transformările revoluționare din octombrie”, doctorul Wolf Karlovici Leibe s-a închis într-o găoace. Dintr-o simplă expresie metforică, „găoacea” devine un adevărat accesoriu fizic. Sau pe care cititorul il resimte fizic.

Luana Schidu: Cred că e același lucru ca în cazul aparițiilor foarte concrete ale Strigoaicei, despre care discutam mai devreme. Toate simbolurile sunt fizice, palpabile, ca să îți arate cât de puternice, de prezente sunt în trăirile personajelor.

S-ar putea însă și ca formația de scenarist s-o determine pe Guzel să descrie totul în imagini foarte concrete.

Revenind la găoacea lui Wolf Karlovici Leibe… Doctorul trăiește într-o lume bine definită, în care locul lui e clar și pe care, axându-se pe profesie, nici nu a fost nevoie s-o analizeze prea mult. Când această lume e răsturnată aberant și a o înțelege îi cere un efort peste puterile lui, apare nevoia găoacei. Ulterior însă, în taiga, când doctorul trebuie să acționeze concret într-o chestiune de viață și de moarte, foarte familiară lui, găoacea cade și începe adaptarea personajului la noua viață. 

Într-o antologie subiectivă (de traducător) care este fragmentul care v-a impresionat cel mai mult și de ce?

Luana Schidu: Cred că Iahina m-a cucerit definitiv prin intermediul personajului Ivan Ignatov în scena în care acesta străbate coridorul spre biroul prietenului lui, Bakiev și vede că înăuntru are loc o percheziție.

Merge într-acolo mai întâi nedumerit, apoi spunându-și că nu are ce să i se întâmple rău, că în birou „sunt ai noștri”, dar în tot acest timp stă cu ochii pe ieșirea din capătul celălalt al coridorului, simți cum crește tensiunea, îi crește frica, și chiar atunci când își spune că toate se vor lămuri, cu siguranță, pentru că „noi suntem corecți”, iese rapid pe ușa salvatoare…

Este o gradare exemplară, o tensiune în crescendo într-o secvență construită eatraordinar. Este momentul în care lui Ignatov îi apar îndoielile, e începutul evoluției lui de la un simplu soldat spre un individ complex, similar cumva cu personajul principal din Donul liniștit (Mihail Șolohov). 

Momentul în care Ivan Ignatov începe să devină om…

Luana Schidu: Eu aș zice că scena e aproape dostoievskiană… 

Dacă Zuleiha deschide ochii este o narațiune simplă care curge frumos, haideți să vorbim despre stil și țesătura intimă a textului. Cum le-ați caracteriza și ce provocări v-a adus la traducere?

Luana Schidu: E un stil foarte simplu, cu fraze scurte. E ciudat că nu îți dai seama din ce iese complexitatea textului, poate din forța imaginilor. Din punct de vedere stilistic, cartea nu a ridicat nicio problemă.

Marea dificultate, la traducere, a venit din minuțiozitatea descrierii. …Trebuie să sapi după șaptezeci de animăluțe de taiga, de fructe de pădure, dintre care mai ai ghinionul să fie cinci feluri de coacăze cu denumiri diferite pentru care tu nu ai decât un cuvânt în limba română, părțile componente ale izbei tătărăști, toate cotloanele ei care poartă un nume.

Ca o paranteză, se tot discută despre intraductibilitate. Mi se pare că pentru situații mai complicate, cele la care ne gândim când vorbim despre intraductibilitate se pot găsi soluții. Poți să găsești echivalențe pentru concepte, trăiri, senzații. Mai dificil este pentru denumiri de obiecte foarte concrete, care nu există la noi, de jur împrejur.

Revenind. Textul cărții e ca o broderie foarte fină, în care nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Descrierile nu plictisesc, pentru că nu sunt lungi, excesive, ci scurte, cu imagini percutante. Te așază mai bine în lumea Zuleihăi. 

Zuleiha deschide ochii a fost foarte bine primit de critică. Debutul autoarei kazahe este văzut de unii critici drept „un roman impresionant prin amploare, suflu epic, forță de evocare și umanism”. În alte comentarii, Zuleiha… apare drept un „roman plăcut, cu o poveste simplă”. În mod sigur, cartea are un fir epic linear. Care este părerea dumneavoastră?

Luana Schidu: Zuleiha deschide ochii are o construcție foarte închegată, cu personaje care evoluează coerent și fără sincope. Este o carte extrem de profundă, pentru un scriitor atât de tânăr. Mie mi se pare că Guzel Iahina promite să devină un autor substanțial. Sunt foarte curioasă dacă următoarea ei carte va fi la fel de bine construită, la fel de cinematică sau dacă va fi scrisă cu mijloace mai specifice romanului.

Dar părerea mea este că scriitura filmică o diferențiază pe autoarea tătăroaică, că aduce un plus, de fapt. Ca realizare, e ceva nou în literatura rusă. Cu un efect la fel de „greu” ca al altor opere clasice. 

Guzel Iahina, „Zuleiha deschide ochii”, Editura Humanitas Fiction, Colecția „Raftul Denisei”, 2018, 420 pagini.

__________ 

Luana SCHIDU este traducătoare din engleză, rusă și franceză și redactor de carte. A lucrat ca redactor la editurile Humanitas și Reader’s Digest, iar acum este redactor-șef la Reader’s Digest/Tarsago Romania.

Traduce cu pasiune și vorbește cu plăcere despre asta. A tradus autori foarte diferiți, de la Patricia Highsmith la Irvin D. Yalom, de la Anaïs Nin și Djuna Barnes la Lev Tolstoi sau Oscar Wilde, de la Henry James la Lydia Davis. A primit premii pentru traducere din partea Uniunii Scriitorilor din România pentru romanele Vrăjitorul de Vladimir Nabokov (2006) și Vremuri second-hand de Svetlana Aleksievici (2017).

__________ 
 

Dana Pătrănoiu 
- Publicist; editor

Interviu în exclusivitate