Portret de traducător: Luana Schidu

Luana Schidu a lucrat ca redactor la editurile Humanitas și Reader’s Digest, iar acum este redactor-șef la Reader’s Digest România. Pasiunea ei rămâne însă traducerea literară, o muncă frumoasă şi dificilă, deseori marginalizată sau chiar trecută sub tăcere în dezbaterile culturale mainstream.

Patricia Highsmith, Irvin D. Yalom, Anaïs Nin, Djuna Barnes, Lev Tolstoi, Oscar Wilde, Henry James sau Lydia Davis sunt doar câteva nume de autori din portofoliul traducătoarei. A primit premii pentru traducere din partea Uniunii Scriitorilor din România pentru romanele Vrăjitorul de Vladimir Nabokov (2006) și Vremuri second-hand de Svetlana Aleksievici (2017). 

***

Din ce limbi traduceţi?

Luana Schidu: Din engleză si rusă, în principal. Am tradus câteva cărţi şi din franceză; și din spaniolă, dar din ultima, până acum, doar cărți pentru copii. Engleza şi rusa îmi sunt cele mai la îndemână; de altfel, sunt și limbile pe care le-am studiat în facultate.

Când ați început să traduceți?

Luana Schidu: Aproape imediat după facultate. Pentru că m-am angajat destul de repede la editura Humanitas şi acolo am descoperit că pot să-mi iau și traduceri, pe lângă munca de redactor. Am avut noroc, e chiar un lucru pe care îmi doream să-l fac. Visam să fac asta, chiar înainte de revoluţie (când însă mi se părea un vis greu de atins). Eu am terminat facultatea în 1990, aşa încât terminarea facultăţii a coincis cu încheierea acelei epoci oribile.

Cum a apărut dragostea pentru literatură?

Luana Schidu: Se trage din copilărie. Mi-am dorit de mică să fac ceva legat de cărţi, eram îndrăgostită de ele, datorită în bună măsură tatei, care a avut un rol covârșitor în acest sens. Tata era inginer militar, dar înclinațiile lui au fost mereu umaniste. N-a reușit să le urmeze ca profesie, din cauza aceleiași epoci. Când eram foarte mică îmi citea și făcea ca lecturile să fie miraculos de atrăgătoare, mai târziu îmi propunea cărțile gradat, în funcție de ce i se părea că trebuie citit la fiecare vârstă. Când terminam o carte, o discutam cu el. În același fel mi-a deschis gustul pentru muzică, arte plastice, teatru… A fost o perioadă foarte frumoasă. De fapt, îi dedic, în gând, fiecare traducere pe care o public – simt că-i puțin și a lui.

Dragostea mea pentru cărţi era inevitabilă.

E și un moment, în copilăria mea, care îmi amintește cât de timpurie era fascinația: când am fost făcută pionier, pe la opt ani. Elevii mai buni erau „premiați“ primind această „onoare“ mai devreme decât ceilalți, într-un loc special, nu la școală. Eu am trăit acest moment „înălțător“ la statuia lui Lenin, la Casa Presei, după care am fost duși să vizităm tipografia. Îmi amintesc cât de emoționată am fost că mă aflu în locul unde se întrupau cărțile. Mi-au rămas vii în minte senzaţiile, mirosul, oamenii care culegeau literă cu literă – aşa era pe vremea aia – m-au impresionat profund – cred că nici un laborator de alchimie n-ar fi putut fi mai interesant.

După care a urmat o perioadă cenușie, când am terminat şcoala generală, iar eu am vrut să fac filologie, bineînţeles, iar părinţii, pe bună dreptate au zis că sunt prea mică să aleg, să-mi dau seama ce vreau să fiu când mă fac mare, şi, în plus, se știa că filologia nu era „de viitor“. M-au îndemnat să aleg matematică-fizică, pentru că de acolo mai puteam vira către filologie, dar invers, în niciun caz.

Şi am făcut un liceu de matematică-fizică foarte bun (se numea Liceul de Matematică-Fizică Nr. 3 pe atunci, astăzi, Alexandru Ioan Cuza), care ar fi trebuit să mă deturneze. Şi nu a reuşit deloc. În clasa a 11-a, mama a fost chemată la şcoală de dirigintă, care era profesoară de matematică, şi a fost întrebată dacă știe că am declarat că vreau să fac filologia, pe vremea aceea era „nechibzuit” să alegi aşa ceva… Bineînțeles că mama știa – nu numai atât, dar când și-a dat seama că atracția e puternică și reală, m-a încurajat (cred că mama e una dintre cele mai înțelepte persoane pe care le cunosc – și mă încurajează și azi). Până şi profesoarele de engleză şi de rusă din liceu, care mă iubeau foarte tare, m-au sfătuit, îngrijorate, ca, dacă vreau ceva umanist, măcar să aleg arhitectura, pentru că e o combinaţie între uman şi real şi e mai de „viitor”…

Mi-am văzut de drumul meu. Mă pregăteam să mă duc trei ani la ţară ca profesoară, cum era obligatoriu pe vremea aia, deși speram, în sinea mea, să se întâmple un miracol (nu mi-am dorit niciodată să fiu profesoară; de fapt, spuneam mereu că în mod ideal aș vrea să lucrez într-o editură, dar, cum ziceam, pe atunci era greu) … Chiar înainte de revoluţie (eram în ultimul an de facultate) mă gândeam serios să-mi cumpăr cizme de cauciuc şi ce-mi mai trebuia pentru un sat plin de noroaie, fără drumuri şi fără gară.

Și miracolul s-a petrecut. Și m-am angajat direct într-o editură (Humanitas). Am avut un noroc fantastic. 

Când v-aţi apucat de tradus, aţi simţit coup de foudre, o contopire imediată cu traducerea, cu meseria de traducător?

Luana Schidu: Da, mi-a plăcut de la început foarte tare să fac asta. Și am avut și norocul să fiu îndrumată cu generozitate de un om de carte desăvârșit, și el traducător valoros, Sorin Mărculescu. Am învățat foarte multe de la el.

Care este prima carte tradusă?

Luana Schidu: Cred că Talentatul domn Ripley, de Patricia Highsmith. 

Cum erau termenele impuse pe vremea aceea?

Luana Schidu: Pentru cartea asta, nu-mi amintesc să fi avut un termen foarte strâns. Termenele erau fixate și în funcţie de nevoile editurii. Uneori era nevoie, dintr-un motiv sau altul, să apară cartea foarte repede, alteori, termenul era lăsat la alegerea traducătorului (în general, se calcula cam pentru 100 de pagini pe lună, chiar dacă știai că poți face mai mult), oricum, data de predare o stabileam cumva împreună.

Câte cărţi aţi tradus până acum?

Luana Schidu: Nu ştiu, nu le-am numărat. Câteva zeci – în jur de 50, probabil, mult mai multe dacă le socotesc și pe cele pentru copii…

Cam la ce interval traduceţi?

Luana Schidu: În ultima vreme traduc cam tot timpul, înainte mai făceam pauze de câteva luni, nu ştiu dacă a fost vreodată un an întreg.

Spuneaţi că sunteţi cumva dependentă de asta.

Luana Schidu: Da, e o dependenţă. Părea să apară un mic sevraj când nu aveam de tradus. Mă simţeam ciudat, parcă îmi lipsea ceva esenţial. 

Câte ore traduceţi pe zi?

Luana Schidu: Nu-mi place să traduc cu program, dar în zilele în care mă apuc de treabă, pot traduce şi zece ore. Cu pauze, dar mi se întâmplă să nu mă ridic de pe acelaşi scaun şi câte şase ore, amân până și să beau apă… Îmi spun că trebuie să mă opresc, să mă mai mişc, îmi spun: imediat ce termin paragraful, iar paragraful se termină într-un fel care cere alt paragraf şi se leagă totul și… Evident, nu e întotdeauna aşa, e şi în funcţie de carte. Au fost şi cărţi la care mă ridicam des de pe scaun… Dar, cel mai adesea, traducerea mă prinde.

Nu sunt deloc disciplinată, nu îmi stabilesc, ca alţii, un program de traducere, în parte pentru că vreau să am continuitate și, având și alte treburi de făcut, ar însemna să lucrez în doze mai mici (ăsta e unul dintre dezavantajele majore ale faptului că nu se poate trăi numai din tradus), dar şi fiindcă pentru mine traducerea nu e o meserie, e o plăcere, o asociez cu libertatea. 

Care carte v-a solicitat mai mult decât toate celelalte, care a ridicat cele mai multe probleme de limbaj sau de altă natură?

Luana Schidu: N-aş şti să spun, pentru că au existat mai multe tipuri de dificultăţi întâmpinate… Iar unele provocări îmi plac mai mult decât altele…

A fost de exemplu Zâtul Tatianei Tolstaia (Curtea Veche, 2006). Am acceptat-o fără să ştiu mare lucru despre ea, urma să mă apuc de tradus cam într-un an, la vremea când o acceptasem eram ocupată cu altă traducere… Am început să mă interesez ce e cu ea, să citesc recenzii, abia când urma să mă apuc să o traduc. Prima frază pe care am citit-o despre această carte a fost că e „intraductibilă”. În plus, la vremea aceea nu mai tradusem din rusă de vreo 15 ani şi aveam impresia că am şi uitat puţin, că nu-mi mai era foarte la îndemână. Primele vreo 30 de pagini au mers mai greu, după care lucrurile au început să curgă frumos.

A fost o carte complicată pentru că avea toate tipurile de provocare pe care le poţi întâmpina ca traducător. Avea cuvinte inventate, care porneau de la rădăcina unui cuvânt şi trebuia să îţi dai seama care e acel cuvânt pentru a putea inventa şi tu un cuvânt cu acelaşi sens…

Avea trimiteri culturale pe care autoarea nu le făcea explicit, nici nu le menţiona în subsol – două versuri ici, o frază dincolo, pe care trebuia să le recunoşti, erau referinţe la scriitori cunoscuţi, ruşi, dar nu numai, trebuia să fi citit… Tolstaia nu dădea niciun indiciu, trebuia să intuiesc eu că e ceva acolo, să încep să sap, să caut.

Apoi avea versuri, pe care m-am străduit să le traduc cu rimă şi ritm… Avea limbaj arhaic, avea un anumit ton… Îmi aduc aminte şi acum de un moment când mă uitam relaxată la patinaj artistic şi, la un moment dat, am sărit de pe fotoliu şi am zis: „guguştiuc, ăsta e cuvântul…!” Tot căutasem – nu era nici porumbel, nici altă pasăre –, iar mintea mea continuase să lucreze, nu era mulţumită cu ce găsisem sau nu găsisem înainte… Au fost multe momente din astea de-a lungul vremii.

Apropo de asta, aţi avut momente de panică, v-aţi temut că nu găsiţi cea mai bună formulă de traducere?

Luana Schidu: Singura carte la care mi-a fost realmente frică – că n-o să găsesc tonul sau că uneori nu înţeleg foarte bine ce spune a fost Pădurea nopţii, de Djuna Barnes. Autoarea are o scriitură extrem de complicată, cu fraze foarte ample, cu o topică ciudată. Erau fraze în care înţelegeai foarte bine toate cuvintele, dar nu înţelegeai foarte bine cum se leagă, care este sensul exact. Este o scriitoare fabuloasă, mi-a plăcut provocarea, mi-a plăcut să mă „joc” cu textul ei, am savurat din plin fiecare astfel de „tortură”. Am fost recunoscătoare că am avut prilejul s-o traduc.

Ce nu mi-a plăcut, de exemplu, deşi era tot de tipul ăsta, a fost, culmea, Henry James. Am tradus Desenul din covor şi mi s-a părut că uneori frazele (la fel de complexe) sunt complicate inutil… Nu erau frazele ample care, când le dovedeşti, sunt frumoase, curg şi exprimă mai nuanțat ceva, ci fraze greoaie şi atât. Citindu-l pe Henry James nu mi-am dat seama de asta, ci abia când l-am tradus, când am intrat mai adânc în text. Dar poate să fi fost o impresie foarte personală, de moment, chiar. 

Cel mai mulţumită sunteţi de care carte?

Luana Schidu: Cred că de Zâtul. A fost prima mare provocare, dar mi-a şi plăcut cartea. A fost şi cartea care m-a făcut să mă simt cel mai bine (până atunci) ca traducător. Împlinită. Eram atât de încântată de fiecare dată când găseam „formula” corectă…!

Și De profundis, a lui Oscar Wilde (Humanitas, 2014), o carte care m-a solicitat în alte feluri, dar pe care am iubit-o, în care m-am simțit bine.

Şi poate volumele de proză scurtă ale Lydiei Davis, Defalcare. Aproape nicio amintire și Un impuls bizar (Vellant, 2016 și 2017), deşi n-am avut o relaţie strânsă cu autoarea, n-am intrat în rezonanță cu ea decât în puține locuri, dar nu se poate contesta că e o scriitoare valoroasă și trebuie să recunosc că jocurile ei filologice au fost o încântare la tradus.

După cum vedeți, mi-e greu să aleg…

Au fost şi cărţi care mi-au ieşit bine şi toată lumea spunea că au ieşit bine, dar eu simțeam că nu avusesem timp destul ca să le „pritocesc“ până la capăt, aș mai fi lucrat pe text. 

Vă simţiţi mai confortabil din rusă sau din engleză în română?

Luana Schidu: Am început prin a mă simți la fel de confortabil în amândouă. Apoi a fost, cum ziceam, o pauză în ce privește rusa, așa că acum aș spune că în engleză, dar numai pentru că am tradus mai mult, o folosesc mai mult. Rusa redevine însă şi ea confortabilă pe măsură ce zăbovesc mai mult în ea. În ultima vreme am tradus mai mult din rusă şi am început s-o simt mai la îndemână. Am descoperit cu bucurie că pauzele se recuperează. Pare să fie „ca mersul pe bicicletă”.

Consideraţi că limba română este ofertantă pentru tradus, este destul de evoluată, are o dinamică compatibilă cu cea a limbii engleze? Are o acoperire generoasă?

Luana Schidu: Engleza, prin însăși structura ei, permite combinaţii mai variate, expresiile, unele inedite, se formează mai uşor; româna e mai restrictivă întrucâtva, poate și datorită caracterului ei de limbă analitică. Dar tocmai această constrângere face totul atât de interesant. Nu cred că e vital ca limba în care traduci să aibă o dinamică compatibilă cu limba-sursă (deși sigur că ajută), se pot găsi, de cele mai multe ori, echivalențe. Firește că există și frustrări, întotdeauna în traducere există mici incompatibilități, chiar și când e vorba de limbi apropiate ca structură sau la fel de evoluate. Și există și o participare a traducătorului la evoluția propriei limbi. Dar e nevoie de foarte multă măsură și autocenzură, de un simț al limbii care să-ți spună când neologismele sau expresiile noi pot fi absorbite de limba ta și când sunt simple barbarisme sau calcuri. 

Cum vă situaţi vizavi de aşa-zisele barbarisme, împrumuturile brutale, romgleza corporatistă?

Luana Schidu: Sunt total împotriva barbarismelor, n-am nimic împotriva neologismelor. Dacă e nevoie de absorbirea unui termen în română, pentru că chiar exprimă ceva pentru care nu există echivalent în limba română și nu poate exprima decât cu foarte mare greutate, în multe cuvinte şi inexact, atunci sigur că adopţi termenul, aşa cum au intrat o grămadă de cuvinte din alte limbi.

Barbarism este cuvântul folosit inutil, atunci când în română există deja unul sau chiar mai multe cuvinte cu același sens. De pildă, de ce trend şi nu „tendinţă” sau „curent”? De ce a aplica și nu „a candida”, sau „a solicita”? De ce draft și nu „schiță“, „ciornă”? De ce staff și nu „personal”? De ce job și nu „slujbă”, „serviciu”? 

Ce părere aveţi despre „locaţie”?

Luana Schidu: Îmi sună foarte prost. Înțeleg nuanța în plus față de cuvinte ca „loc” (sau, uneori, „sediu”) din sensul care i s-a adăugat în DEX, dar mi se pare că se poate spune şi altfel. Poate există contexte în care se impune, e util, dar faptul că acest cuvânt exista deja în română cu alt sens poate crea confuzii… 

Deci sunteţi pentru îmbogăţirea limbii cu neologisme?

Luana Schidu: Da, dar nu cu orice preț și nu forțat. Aş aştepta să dospească cuvântul cu pricina, să intre (justificat!) în limbă, înainte de a-l introduce în DEX. Până la urmă nu e atât de greu să găseşti echivalenţe, să găseşti o formulă prin care să exprimi ce trebuie fără să apelezi neapărat la cuvântul ăla… Deseori poate distona, poate să strice ritmicitatea textului… Din nou, e nevoie de un simț al limbii pentru a avea măsura justă. 

Aţi călătorit sau călătoriţi prin vreun loc prin care s-au plimbat personaje din cărţile traduse, în care s-a petrecut vreun episod din cărţile traduse?

Luana Schidu: Rar. Mi-aduc aminte că am terminat de tradus Călătoria mincinoşilor de Karen Maitland, un roman foarte frumos, un fel de thriller medieval, fără mari mize, dar foarte bine scris, şi o lectură captivantă. Erau personaje acolo care trăiseră în ghetoul din Veneţia şi, întâmplător, imediat după ce am predat romanul m-am dus la Veneţia, în vacanţă – aşa s-a întâmplat; a fost o bucurie să bântui prin locurile unde fuseseră personajele. Refăceam trasee, drumuri.

În carte exista un personaj, sticlar, care venise în Anglia din Veneţia‎, îl chema Michelotto, şi tot ce-i mai rămăsese din Veneţia era o lacrimă de sticlă perfectă, de o frumuseţe minunată. Mi-aduc aminte că am căutat îndelung, la Murano, ceva care să semene cu „lacrima lui Michelotto”…

O altă întâmplare e legată de o carte pe care n-am tradus-o, dar pe care mereu mi-am dorit s-o traduc, încă din facultate: Maestrul şi Margareta. Pe atunci eram absolut captivată de Bulgakov și rămâne unul dintre scriitorii mei preferați. La sfârşitul facultăţii, am stat o lună la Moscova, ca să ne pregătim lucrarea de diplomă (care, bineînțeles, în ce mă privea, era despre Bulgakov – ba chiar despre fantastic la Bulgakov). Când am ajuns acolo, m-am dus glonţ la casa de pe Sadovaia, unde a locuit Woland. Am intrat un pic în hol, să-mi fac idee cum arăta pe dinăuntru, şi, exact când am deschis uşa, din casă a ţâşnit o pisică neagră, destul de grasă. Leit Behemoth! Vă dați seama cât de bine a mers lucrarea despre fantastic după episodul ăsta… 

Aţi avut relaţii de prietenie strânse cu un autor, o autoare, aşa încât să devină o datorie de onoare să-l traduceţi, aşa încât autorul să nu lase pe altcineva să-i traducă cartea?

Luana Schidu: Nu, n-am avut. De fapt, dacă stau să mă gândesc, singura autoare pe care am tradus-o şi am şi cunoscut-o în carne şi oase e Guzel Iahina. Cu ceilalţi n-am apucat până acum să mă întâlnesc, dar există autori de care te ataşezi, te ataşezi de ei şi când nu îţi plac foarte tare, parcă nu te lasă inima să laşi pe altcineva să-l traducă dacă eşti tu solicitat. 

Dacă cartea vă place foarte tare mai simţiţi nevoia să-l cunoşteţi pe autor sau nu?

Luana Schidu: Mi-ar plăcea să-l cunosc, mă bucur dacă se întâmplă, dar nu e o nevoie. Relaţia e cu cartea, în primul rând, şi, oricum, am învăţat că uneori e mai bine să nu cunoşti autorul, pentru că s-ar putea să fie foarte diferit de ce îţi imaginezi.

Dar aţi simţit nevoia să comunicaţi cu ei pentru a afla mai multe despre un text, dacă aveaţi neclarităţi, apropo de sensuri ascunse?

Luana Schidu: Din păcate, cei cu care aş fi vrut să comunic nu mai erau abordabili (decât eventual prin şedinţe de spiritism), iar la cei contemporani nu mi s-a întâmplat deocamdată.

O prietenie de genul acesta poate potenţa traducerea unui text.

Luana Schidu: Cu siguranță. Spun doar că nu mi s-a întâmplat mie. E foarte frumos să creezi o relaţie de genul acesta, cum a fost de pildă prietenia dintre Antoaneta Ralian şi Iris Murdoch sau cum este între Dinu Flămând şi Antonio Lobo Antunes.

Există tendinţe în traducere, care ar trimite la o anumită „şcoală” de traducere?

Luana Schidu: Există două tendinţe mari. Traducătorii cărora le place ca textul să sune foarte frumos, au diverse „găselniţe” şi sunt foarte fericiţi când traducerea lor sună mai bine decât textul autorului – tendinţă pe care o resping vehement de câte ori pot…

Şi tendinţa pe care o susţin, aceea ca traducătorul să traducă exact, respectând textul (în litera şi în spiritul lui), pentru că publicul românesc sau publicul unui autor trebuie să citească acelaşi text la care are acces şi publicul din ţara autorului respectiv.

Mi se pare chiar incorect să faci altfel. 

Dar editura are un cuvânt de spus, nu lasă să iasă traduceri pe lângă original…

Luana Schidu: Redactorii fac corecturi în acest sens, dar nu până la capăt, pentru că textul sună foarte frumos, n-ai cum să-l rescrii pe tot, iar traducătorul trebuie să fie şi el de acord, (şi cu cât va avea contribuţii mai personale, cu atât va fi mai ataşat de traducerea lui, care este opera lui până la urmă). Şi atunci editura mai drege, mai atenuează unde simte că s-a îndepărtat prea mult de textul original, dar nu poate rescrie de la zero traducerea. 

E o delimitare destul de greu de găsit între cele două tipuri de tendinţe. Aţi întâmpinat probleme de acest fel cu traducerea dvs.? Sau aţi găsit din start echilibrul în traducere?

Luana Schidu: Eu sunt de-a dreptul obsedată să traduc foarte aproape de text. Sigur că găseşti formule frumoase, dar sunt frumoase în măsura în care sunt cele mai potrivite acolo, sunt cel mai aproape de ce (și cum) vrea autorul să spună. Mie mi se pare că în asta constă frumuseţea unei traduceri: să redea cât mai mult din spiritul lumii – nu doar al celei pe care o evocă autorul, ci şi al celei din care provine acesta şi în acelaşi timp să pară că textul original este scris în română, să fie fluent. Nici să sune a calc, Doamne ferește, dar nici să se îndepărteze de text. De altfel, deja traducerea nu poate fi perfect fidelă originalului – și asta e frustrarea eternă; de ce să adăugăm noi infidelități? 

Dar vi s-a întâmplat să găsiţi pasaje în cărţi care să vă sune nu tocmai fericit şi să aveţi tendinţa să le rescrieţi, cel puţin mental, ca să sune mai bine, mai corect?

Luana Schidu: Mi s-a întâmplat, dar în traducerea efectivă am încercat să nu mă îndepărtez foarte tare de original. În fond, autorul trebuie cunoscut și cu stângăciile lui. Am făcut asta doar dacă era o greșeală concretă sau o incoerenţă (la pagina 5 afirma că rochia era roşie, peste un anumit număr de pagini, rochia era violet) neesenţială pentru stilul autorului.

Dar reglajul e fin. Nu e nevoie să faci poezie dacă acolo nu e.

Până la urmă, bănuiesc că este o chestiune temperamentală… Nu toţi sunt făcuţi să fie traducători.

Luana Schidu: Într-adevăr. Am apreciat foarte mult un scriitor care mi-a spus că a încercat să traducă, şi-a dat seama că nu se poate abţine să nu îmbogăţească textul, a tradus o singură carte şi s-a oprit.

Şi, da, sunt scriitori care scriu foarte bine şi traduc (şi continuă să o facă) foarte prost. Există şi scriitori care scriu şi traduc foarte bine şi reuşesc să fie scriitori când trebuie să fie scriitori şi traducători când trebuie să fie traducători. Un exemplu notoriu în acest sens este Radu Paraschivescu, căruia i-am şi redactat traduceri, şi care reuşeşte să fie un traducător fidel textului – şi are un talent ieşit din comun, pentru care, dacă nu l-aş admira atât de tare, aș spune că-l invidiez.

Şi mai sunt alţi traducători care, în secret, se visează scriitori, şi îşi revarsă în traduceri talentele veleitare. 

Aţi fi vrut să fiţi şi scriitoare?

Luana Schidu: Când eram mică cred că asta voiam să mă fac. Acum nu scriu, am câteva lucruri, câteva vagi idei că poate cândva o să scriu ba despre una, ba despre alta, dar nu-mi propun neapărat s-o fac. Mi se pare că dacă o să simt nevoia foarte tare o să vină de la sine, nu trebuie să forţez asta…

Ce părere aveţi despre softurile de tradus automat, nu mă refer aici la google translate, ci la softuri perfecţionate şi specializate care se folosesc la Bruxelles, de exemplu, şi care au transformat traducători şi translatori care cunosc multe limbi străine în editori de text?

Luana Schidu: Cred că pentru traducerile literare nu reprezintă un pericol. Pentru că este într-o asemenea măsură o chestiune de alegere personală, de nuanţă, de ton, de ritm, încât nu cred ca vreun soft să poată suplini toate astea. Oricât de mult ar fi îmbunătăţit programul respectiv, o traducere literară este totuşi un act de creaţie, într-un anume sens foarte personal. Şi chiar într-un viitor SF, cred că aportul personal va fi semnificativ. 

Din punctul de vedere al unui traducător, cartea electronică reprezintă o ameninţare?

Luana Schidu: Nu. Textele vor trebui în continuare să fie traduse, redactate, ca şi în cazul cărţii tipărite. Ameninţarea pe care o poate reprezenta formatul electronic este doar la adresa tipografiilor. În măsura în care cărţile electronice nu sunt piratate, dar acest lucru se va reglementa din ce în ce mai mult – pornind de la autorii şi editurile care vor vrea să-şi ia măsuri de siguranţă. 

În urmă cu câţiva ani, Antoaneta Ralian spunea că România este ţara cu cei mai prost plătiţi traducători din UE (mai prost plătiţi decât traducătorii bulgari şi chiar decât traducătorii albanezi). Îi susţineţi afirmaţiile?

Luana Schidu: Da, am văzut nişte documente în acest sens. Au fost unele ţări în care traducătorii au reuşit fie să militeze suficient încât să-i convingă pe editori să crească tariful, fie, dacă nu s-a putut lucrul acesta, nu-mi mai amintesc în ce ţară anume, au reuşit să convingă parlamentarii să treacă o lege potrivit căreia nu ai voie să plăteşti traducătorii sub un anumit tarif.

Eu, personal, am avut câteva tentative de negocieri eşuate cu editori care îmi spuneau „Nu se poate, creşte preţul cărţii, ești din branșă, ar trebui să înţelegi…”. Tocmai pentru că sunt din branşă ştiu că este un procent infim din preţul cărţii, cred că nici dacă se dublează tariful traducătorului nu o să se simtă în preţul cărţii sau o să fie 30 de bani în plus, care cu siguranţă nu o să împiedice vânzarea cărţii. În plus, nu spune nimeni că trebuie să existe tarif unic – el poate fi stabilit în funcție de valoarea traducătorului și de dificultatea textului.

La ora asta, există traducători care reuşesc să-şi negocieze tariful foarte zdravăn. La mine, piedica este că munca îmi place atât de mult încât… se cam simte și pierd, inevitabil, negocierea. Dar mi se pare nedrept.

Cred totuși că, în practică, fie și cu mai mult talent la negociat, nimeni nu poate trăi din asta. Decât la limită şi muncind îngrozitor de mult. Legând cărţile şi lucrând minimum 10 pagini pe zi. 

La nivel individual, negocierea se poate sau nu solda cu creşterea tarifului. Dar există presiuni din partea vreunei asociaţii?

Luana Schidu: S-a format de curând o asociaţie a traducătorilor literari, tocmai cu acest scop, care încearcă să facă lobby pentru creşterea tarifului de traducător (în general între 2,5 și 3,5 euro pe pagina standard). Dar e abia la început. Eu nu sunt membru, dar îi cunosc pe câțiva dintre cei de acolo. Ar trebui să facă acest lucru şi Uniunea Scriitorilor, poate, dar n-o face…

Sunt mulţi traducători tineri care lucrează cu plăcere dar care au început să pună problema mai tranșant, aşa că s-ar putea, cu timpul, ca lucrurile să se schimbe în bine… 

Există orgolii competiţionale între traducători, animozităţi?

Luana Schidu: Bănuiesc că da, ca în orice breaslă, dar nu m-au interesat niciodată, eu nu le am. Nu ştiu dacă există astfel de sentimente în legătură cu mine, mi-ar plăcea să cred că nu. Dar asta depinde de abordarea fiecăruia. Poţi să alegi să îi invidiezi pe confraţi și să te simţi într-o competiţie eternă cu ei sau să-i admiri şi dacă există o competiţie, să fie constructivă.

Mereu mă gândesc la oamenii Renaşterii, de pildă, care erau într-o efervescenţă şi o competiţie nebună unii cu alţii, apăreau o mulţime de râci între ei, dar există pagini minunate ale unora despre alții, în care se vede că recunoșteau valoarea și o apreciau deschis. Ar trebui să învățăm (și) asta de la ei.

Aveţi vreun regret? Aţi fi dorit să faceţi altceva? Au apărut lucruri de-a lungul vieţii care v-ar fi tentat să le faceţi mai mult şi le-aţi lăsat deoparte pentru a traduce?

Luana Schidu: Nu. Îmi dau seama că fac exact ce-mi place, mă simt un om împlinit, fericit. Nu numai că nu am avut niciun regret, dimpotrivă, îmi pare din ce în ce mai bine că am ales asta. Pentru că îmi place atât de mult, am senzaţia că nu muncesc aproape niciodată. Eu am noţiunea de muncă doar când termenul este foarte presant, când trebuie să trag tare deşi poate nu sunt neapărat în dispoziţia necesară… Firește că au fost lucruri pe care le-am lăsat deoparte pentru a traduce, dar a fost o opțiune conștientă.

Aveţi vreun sfat pentru cei care vor să se facă traducători literari?

Luana Schidu: Să n-o facă decât dacă simt că nu pot altfel şi că le place foarte tare. Altfel, se vor simţi frustraţi. Am întâlnit oameni care traduc foarte bine, dar nu le place asta în mod real, simt munca ca pe o tortură, o fac pentru că s-a nimerit sau vor să-şi rotunjească cumva veniturile, sau i-a atras iniţial ideea, iar apoi şi-au dat seama că nu sunt făcuţi pentru asta… Pe ei i-aș sfătui să se lase. Dacă îţi place să traduci însă, sunt multe satisfacţii profesionale, personale, e o bucurie imensă când auzi că unor cititori le-a plăcut traducerea ta, fiecare cuvânt potrivit pe care îl găsești e o plăcere… Eu, una, aș fi încântată să fac numai asta ca profesie – sper să se poată, cândva.

__________

PORTRET DE TRADUCĂTOR este un proiect iniţiat de Revista Paragraf.

Dana Pătrănoiu 
- Publicist; editor

Interviu în exclusivitate

Luana Schidu, traducătoare: Istoria este doar un cadru în „Zuleiha deschide ochii”

Guzel Iahina, o tătăroaică care știe să joace magistral subtilitățile limbii ruse, a cucerit deja inimile cititorilor și admirația confraților din Federație, cu romanul său Zuleiha deschide ochii.

Cu un fir epic ușor de urmărit, volumul cu care autoarea din Kazan debuta în 2015, nu este nici pe departe o poveste simplistă, ușor de expediat sub o anume etichetă de gen sau de lecturat într-o cheie dictată de geopolitica momentului.

Ficțiune inspirată din realități istorice, mărturie biografică pe fundal etnografic sau „romance” în vremea deculacizării, Zuleiha… poate fi toate acestea, în parte sau laolaltă. Cu siguranță însă este povestea unei deveniri personale într-o lume în care răul și binele își schimbă adesea rolurile, iar adevărurile pierd din pretenția de absolut pentru a căpăta o infinitate de nuanțe.

Forța narațiunii, profunzimea personajelor, scriitura cinematică fac din romanul de debut al autoarei Guzel Iahina „o carte foarte puternică, care aduce un suflu nou în literatura rusă”, după cum aprecia Evgheni Vodolazkin.

În cele ce urmează, Luana Schidu, traducătoarea cărții, a avut amabilitatea și bucuria să ne deschidă noi porți spre inima Zuleihăi. 

***

Cine și cum este autoarea romanului de debut Zuleiha deschide ochii?

Luana Schidu: Guzel Iahina provine dintr-o familie de intelectuali, mama ei era medic, tatăl – inginer, în Kazan… E absolventă de limbi străine, are un doctorat în film, a lucrat în PR și publicitate. Foarte interesant este faptul că Iahina a vorbit tătărăște acasă, a învățat rusă abia când a ajuns la grădiniță. Așadar, rusa e a doua limbă pentru ea… și, cum se vede din roman, o folosește absolut remarcabil.

Zuleiha deschide ochii este considerat o revelație a literaturii ruse din 2015. Care este povestea romanului?

Luana Schidu: Inițial, autoarea a scris Zuleiha… ca scenariu de film. A încercat să îl plaseze și nu a fost primit, nu a fost aprobat. Și atunci s-a gândit să îl transforme într-un roman. Nu știu dacă ideea i-a aparținut sau i-a fost sugerată de cineva. Dar este absolut evident că a pornit de la un scenariu, romanul are o scriitură filmică și multe indicații de regie.

Ca o paranteză, într-un singur loc mi s-a părut deranjant acest lucru – secvența în care Iusuf (fiul Zuleihăi – n.r.), foarte mic, are prima criză și Zuleiha iese disperată din baracă, cu copilul în brațe, se repede spre „infirmierie”, la doctor, iar autoarea descrie luna pe cer ca o monedă tătărească… Fragmentul conține, poate, prea multe paranteze descriptive, care diluează oarecum unul dintre cele mai dramatice momente din carte. În rest, descrierile din roman sunt bine făcute, bine dozate, creează un cadru și imagini foarte vii. Este momentul să spun că din carte se va face un serial.

Să vorbim puțin despre încadrări, clasificări. Zuleiha… poate fi citită ca o ficțiune istorică, cu elemente socio-politice, religioase, etnografice în fundal. Este și un manifest anti-comunist. De asemenea, o poveste de dragoste. Nu în ultimul rând, Zuleiha… este și un bildungsroman. Cu care dintre aceste clasificări sunteți de acord, cu care nu și de ce?

Luana Schidu: Eu îl văd ca pe un roman al evoluției. Chiar aș vrea să diminuăm un pic ponderea mesajului anti-comunist al cărții. Zuleiha… este un manifest subînțeles împotriva vremurilor, cunoaștem cu toții realitatea istorică, dar nu cred că autoarea a vrut să pună accentul pe acest lucru, ci pe transformarea unui om în condiții-limită.

Istoria e aici doar un cadru, oferă situații-limită în care se petrece devenirea personajelor. Dacă am eticheta romanul drept anti-comunist și document de epocă, l-am expedia prea ușor. Mi se par mult mai importante drumul inițiatic și devenirea personajelor… 

Cum spune și titlul romanului – Zuleiha deschide ochii… asupra noii sale vieți.

Luana Schidu: Într-un interviu, Guzel Iahina explică titlul. Pe parcursul cărții, propoziția „Zuleiha deschide ochii” apare de cinci ori, în locuri-cheie, care sunt etape în transformarea personajului.

Volumul se deschide cu această sintagmă, așa o cunoaștem pe Zuleiha, deschizând ochii asupra vieții ei din acel moment. A doua oară se întâmplă în moschee, înainte ca deportații să fie duși la punctul de triere din Kazan, înainte de a fi urcați în tren. Personajul are o trezire către o nouă viață.

Apoi, pe barjă, chiar înainte de furtuna din care Ivan Ignatov o va salva doar pe ea, Zuleiha trece într-o nouă etapă a drumului, cu noi transformări…

„Zuleiha deschide ochii” a patra oară într-o dimineață, înainte de vânătoare – lucrurile deja s-au așezat în colonia de muncă și ne este arătată o Zuleiha puternică, de-sine-stătătoare, deja calificată în ceea ce face.

Propoziția este inserată o ultimă dată când Iusuf vrea să plece, iar mama sa își dă seama că el trebuie să plece. Aici „Zuleiha deschide ochii” înseamnă desprinderea de copil și începutul unei vieți pe care autoarea ne lasă doar s-o bănuim…

„Bunica mea a fost în Siberia. A fost trimisă cu familia în 1930, pe când avea șapte ani, și a stat 16 ani acolo”, mărturisea Guzel Iahina într-un interviu. Cu același prilej spunea că a împrumutat romanului doar două detalii personale. Care sunt acestea?

Luana Schidu: Într-adevăr, bunica autoarei avea șapte ani când părinții ei au fost deschiaburiți și toată familia (de tătari) a fost dusă în taiga, pe Angara. A existat o călătorie cu două barje, iar fetița a văzut cealaltă barjă scufundându-se sub ochii ei.

Un alt element real este – culmea! – Strigoaica. Se pare că modelul pentru acest personaj este chiar străbunica Iahinei, o femeie despotică.

Autoarea a fost întrebată de ce n-a păstrat personajul la șapte ani. A răspuns că au fost mai multe variante, într-una dintre acestea exista o bunică cu o fetiță de șapte ani, dar, în cele din urmă, și-a dat seama că vârsta cea mai bună pentru personaj este de 30 de ani. E vârsta la care ești adult, dar încă te mai poți transforma – și romanul tocmai despre transformare vorbește. 

Dacă ar fi să încadrați acest roman de debut într-o tradiție epică rusească, ce filiații i-ați descoperi?

Luana Schidu: Ca scriitură nu văd o filiație – Zuleiha… e scrisă ca un scenariu și nu-mi amintesc să fi regăsit un stil similar la alți scriitori ruși. Poate că acesta e lucrul care diferențiază romanul autoarei tătare.

Altfel, problematica se înscrie, cu siguranță, în tradiția rusească și acest lucru se simte – personajele nu mai sunt doar bune, doar rele, întâmplările au foarte multe nuanțe…

În ceea ce o privește pe Zuleiha Valieva (personajul principal – n.r.), nici nu poți să spui că ceea ce i s-a întâmplat este rău. Viața ei fusese atât de îngrozitoare la început, încât aproape că i-au folosit toate experiențele noi, a crescut datorită tuturor acelor condiții-limită. Din acest punct de vedere, Zuleiha e victimă și, totuși, nu e.

Sigur, poate părea crud să spui asta… Dar e un aspect pe care cred că doar literatura rusă știe să-l joace așa de bine. 

Este și puțin feminism în evoluția personajului de la „curca plouată” din prima parte a romanului la „vânătoreasa” din taigaua siberiană?

Luana Schidu: Mi se pare o abordare facilă și nu știu cât e de relevant. S-ar putea însă ca intenția autoarei să fi fost și una feministă, cred că am citit ceva despre asta la un moment dat. 

„Învățase de multă vreme câteva lucruri: dacă n-o să doboare cu pușca ei veverița sau cocoșul de munte prinși în cătare, se va găsi un alt prădător, vreun jder sau vreo vulpe, care le va veni de hac o zi mai târziu. Iar peste o lună sau un an prădătorul însuși va pieri de boală sau de bătrânețe sau va cădea, la rândul lui, pradă viermilor, îl va înghiți pământul, se va transforma în seva copacilor, va face să crească acele lor tinere sau conurile pline cu suc lăptos, va fi hrană pentru puii veveriței omorâte sau ai cocoșului rănit. Zuleiha le învățase pe toate nu de una singură – pădurea o instruise.” (pp. 324 – 325) 

Și, totuși, vorbim de o meserie tipic bărbătească – vânătoarea…

Luana Schidu: Pe măsură ce evoluează, în Zuleiha se naște nevoia de a fi puternică. De altfel, e foarte interesant cum se schimbă raportul de forțe între ea și comandantul deportaților. Cum, la început, el este opresorul, iar, la sfârșit, ea îl domină din toate punctele de vedere. Este clar că Ignatov îi poartă respect, dincolo de dorință și dragoste…

Pentru că ați adus subiectul în discuție, cum este iubirea dintre Zuleiha și Ignatov, în evoluție și în esență?

Luana Schidu: O relație foarte complicată. Cum spuneam, sunt personaje care pornesc de la capete opuse ale existenței, ale momentului istoric. El este clar în tabăra opresorilor, ea este o victimă din toate punctele de vedere. Unul dintre elementele foarte puternice care îi leagă este culpa, care se manifestă diferit la fiecare.

Pe măsură ce se naște iubirea, Ignatov simte tot mai puternic vina de a-i fi omorât bărbatul, pe Murtaza. Ea, de cealaltă parte, se simte atrasă de Ivan și are momente de culpabilizare – în care îi apare Strigoaica (soacra, mama lui Murtaza – n.r.). Este clar că amândoi se simt vinovați pentru sentimentele care se nasc între ei. Este o iubire interzisă din interiorul lor, interzisă mai ales de către ei înșiși. De aici și toată drama, toată intensitatea trăirii.

De altfel, acesta este iarăși un lucru care mi-a plăcut – discreția cu care Guzel Iahina zugrăvește iubirea celor doi și felul gradat în care evoluează relația lor, pașii înainte și înapoi, finalul – minunat.

Apropo de final, Guzel Iahina a fost întrebată într-un interviu dacă vrea să continue romanul, iar ea a răspuns că „în niciun caz”, că i se pare perfect așa cum este.

Zuleiha… conține elemente mitologice, folclor. Avem duhuri și avem o… Strigoaică, soacra Zuleihăi, un personaj uman care poate fi, totodată, un arhetip mitologic.

Luana Schidu: Strigoaica este un personaj arhetipal de tipul Babei Iaga. Dar poate fi și conștiința foarte critică a Zuleihăi, care se manifestă în momentele sale de cumpănă.

În prima parte a cărții, Strigoaica este un simbol al vieții fără ieșire din acel moment, al destinului nemilos, aberant care o covârșește pe Zuleiha. Strigoaica face acte de o cruzime absolut inexplicabilă, absolut nejustificată. În aparițiile sale din taiga, Strigoaica este foarte vie, ca să înțelegem cât de vii sunt trăirile / amintirile Zuleihăi. Sunt flash-uri ale vieții ei de dinainte, în normalitate, care (îi) atrag atenția cumva că lucrurile pe care le trăiește acum sunt în afara normalității.

Dar, pe de altă parte, Zuleiha se împotrivește, duce o luptă (interioară) puternică. Mai presus decât oricând în ultima instanță, când o pune pe fugă pe Strigoaică. Atunci are loc desprinderea definitivă de trecut. Strigoaica nu mai are putere asupra Zuleihăi, pentru că trecutul acesteia nu mai are putere asupra ei.

„Să le intri în voie duhurilor nu-i lucru ușor. Trebuie să știi ce-i place fiecăruia. Biciura (= duhul casei), de pildă, care trăiește în tindă, nu-i pretențios. Îi pui o pereche de farfurii nespălate, cu resturi de cașa și supă – le linge noaptea și e mulțumit. Biciura din baie e mai capricios, trebuie să-i dai nuci sau semințe. Duhului din grajd îi place făina, duhului de la poartă – coaja de ou pisată. Iar duhul de la barieră moare după dulciuri. Așa o învățase mama.

Zuleiha îi adusese bomboane când venise prima dată să-i ceară lui basu kapka iase (= duhul de la bariera satului) să vorbească cu zirat iase, duhul cimitirului, ca să aibă grijă de mormintele fiicelor ei, să le acopere mai bine cu zăpadă ca să le fie cald, și să-i arunce pe răii și neobosiții șurale (= spirit al pădurii). Apoi i-a adus nuci în miere, uscățele sfărâmicioase, fructe de pădure uscate. Marmeladă aduce pentru prima oară. Oare o să-i placă?

Dezlipește foile de marmeladă și le aruncă una câte una în fața ei, departe. Vântul le ia și le duce undeva în câmp – le sucește, le-nvârtește și le poartă în bârlogul lui basu kapka iase.

Nicio foaie nu s-a întors la Zuleiha – duhul de la barieră a primit tratația. Înseamnă că o să-i îndeplinească rugămintea: o să-i vorbească duhului de la cimitir pe limba lor, o să-l convingă. Fetele o să stea la căldură, în liniște, până la primăvară. Să vorbească direct cu duhul cimitirului, asta nu. Se teme – la urma urmei, nu e decât o simplă femeie, nu o oșkeruce (= preoți în orânduirile gentilice, vraci, vindecători).” (p. 22) 

Și vorbind tot despre mitologie, avem și Pasărea-Han, o poveste în poveste.

Luana Schidu: Este o poveste care apare în literatura rusă. Chiar de curând am întâlnit același mit la Victor Pelevin, în Generația P.

Păsările caută, caută, iar la sfârșit, după nenumărate încercări, descoperă că ele sunt însăși Pasărea-Han (Semrug – n.r.). Una dintre interpretările posibile ale poveștii este că îți imaginezi mereu că viața este condusă din afară, că există ceva căruia nu i te poți împotrivi – când, de fapt, o bună parte din destinul tău este în tine.

Cam același lucru s-a întâmplat cu Zuleiha, care îi spune povestea fiului ei, în taiga. Zuleiha începe ca o victimă absolută a destinului, crește și, pe măsură ce trece prin diverse experiențe și „tot pierde păsări pe drum”, ajunge puternică, stăpână pe viața ei. Este o cheie de lectură a cărții. 

Gara, călătoria cu trenul sunt topos-uri în literatura rusă. De la pagina 125 la 197 (a traducerii), Guzel Iahina relatează magistral o călătorie a deportaților între Kazan și Krasnoiarsk, care durează jumătate de an. Este cea mai lungă călătorie cu trenul din literatura rusă?

Luana Schidu: Nu știu sigur, dar s-ar putea. Mie mi se pare că este o călătorie inițiatică. Aici, de altfel, capătă contur personaje din noua viață a Zuleihăi, așa îi cunoaștem pe leningrădeni, niște caractere minunate, luăm contact și aflăm ce-i poate pielea lui Vasili Gorelov (deținut de drept comun, autoimpus șef de vagon – n.r.).

Aici ne dăm seama că începe să se petreacă ceva între Ignatov și Zuleiha, el o salvează pentru prima dată, atunci aflăm și că ea este însărcinată… 

Și pentru că pomeneați de leningrădeni… cum îi vedeți?

Luana Schidu: În timp ce sătenii, țăranii deschiaburiți sunt figurați ca o masă, leningrădenii sunt foarte individualizați – Isabella, Konstantin Arnoldovici, Ilia Petrovici Ikonnikov. Poate că aici s-a dorit o antiteză între omul spiritualizat și omul obișnuit.

De asemenea, spre deosebire de Zuleiha și Ignatov, leningrădenii nu se schimbă, ci doar se adaptează. Poate pentru că, fiind personaje culturale, cu un mental mai articulat, sunt deja formate.

Important de remarcat este și felul în care fiul Zuleihăi ajunge să se îndrăgostească de pictură – parcă pentru a demonstra cumva că arta poate seduce în orice condiții, poate deschide lumi. De altfel, nu numai arta, cultura în general.

De fapt, Iusuf începe să cunoască lumea sau să înțeleagă că lumea ar putea fi și altfel decât cea din taiga prin tablourile lui Ikonnikov (un nume și el simbolic). Și învățând franțuzește cu Isabella pe marginea râului. Iusuf este sedus, prin leningrădeni, de „lumea largă”. Dar nu numai atât: universul lui interior devine mai bogat, mai complex datorită atât acestor lucruri, cât și poveștilor spuse de Zuleiha, pe care le ascultă cu nesaț. 

Partea a treia a romanului reia tema naufragiului, amintindu-ne de romanele Robinson Crusoe și Împăratul muștelor. Cum supraviețuiesc în izolare personajele din Zuleiha…?

Luana Schidu: Viața în condiții limită scoate tot ce e în oameni. Nu ce e bun și ce e rău, ci tot ce e. Personajele evoluează în spiritul a ceea ce sunt, mai puțin poate cele două personaje principale care se dezvoltă altfel sau dincolo de ce s-ar aștepta în mod normal de la ele.

Dintr-o femeie simplă, opresată, Zuleiha ajunge un om puternic. În cazul lui Ignatov, avem de-a face cu o nuanțare fabuloasă. Dintr-un soldățoi pentru care lucrurile erau bine așezate – albe și negre -, devine un personaj complex. Și, în mod absurd, o victimă a istoriei, deși inițial fusese agentul ei. O idee interesantă a cărții – opresorul devine opresat de propria acțiune, până la urmă.

De ce îl vedeți ca pe o victimă?

Luana Schidu: Pentru că nu și-a dorit ceea ce i se întâmplă. Pentru că nu înțelege foarte bine ceea ce i se întâmplă. Și pentru că are tot mai puțin de spus, pe măsură ce trece timpul. Iar, la sfârșit, este nevoit să se supună.

Sigur, are un ultim act de revoltă, făcând certificatul de naștere al lui Iusuf. De altfel, acesta este momentul în care acceptă, în sfârșit, că lucrurile sunt altfel decât crezuse tot timpul. Momentul în care își reevaluează noțiunile de bine și rău. Refuzând propunerile lui Kuzneț și rămânând vertical, Ignatov nu mai face parte din aparatul (de stat, opresor), de la un punct încolo.

Și, totuși, nici dintre deportați…

Luana Schidu: Dar ni se sugerează că va deveni unul dintre ei, se va topi în masa lor, împreună cu Zuleiha.

Imediat după naufragiu urmează o perioadă critică. Deportații sunt la un pas de a nu mai avea resurse, te aștepți în permanență să moară… Și, totuși, reușesc să treacă peste perioadă, supraviețuiesc, relațiile dintre ei se sudează cumva.

Luana Schidu: Da, devin o colectivitate. E mecanismul firesc al recreării de la zero. 

„Wolf Karlovici trăia într-o găoace.
Crescuse singură în jurul lui cu mulți ani în urmă, poate chiar decenii – nu-și bătea capul să socotească: în găoace timpul nu se scurgea, și prin urmare nu avea importanță.
Își amintește cum începuse să strălucească pentru prima dată luminoasă ca un nimb, sau poate ca o umbrelă, deasupra cheliei lipsite de apărare. Se întâmplase cu ceva timp în urmă, după transformările revoluționare din octombrie.”
/…/

„Profesorul a fost nevoit să renunțe la practică din cauza ei. A reieșit să practica medicală și găoacea profesorului nu erau compatibile. Să țină cursuri sau să stea și să judece un diagnostic se putea și cu o coajă de ou pe cap. Dar ca să examineze un bolnav, trebuia neapărat să renunțe la ea: prin peretele gros și rezistent care-l ocrotea, profesorul nu avea cum să vadă boala, ci doar pacienții bine hrăniți și sănătoși tun.”
/…/

„Când în locul examenelor individuale tradiționale s-a introdus pentru studențimea roșie, neobișnuită cu asemenea lucruri, sistemul prin reprezentare, Wolf Karlovici nici măcar n-a clipit. Îl primea amabil pe șeful grupei, care, bâlbâindu-se și roșind, îi întindea lui Leibe un teanc de carnete de note și bolborosea un răspuns confuz la subiectul de examen, încurcând adenoza cu ateismul, crezând sincer că hirsutismul este o ramură puțin cunoscută a creștinismului și trimițând menarha în aceeași familie etimologică cu monarhia, respinsă de conștiința lui proletară; profesorul dădea aprobator din cap și punea calificativul „satisfăcător” în toate carnetele. Metoda prin reprezentare presupunea un singur examinat și o singură notă colectivă.”
/…/

„Femeia care naște stă întinsă cu fața către cer și geme încetișor. Nu-i a bună, își zice Wolf Karlovici. E istovită Curând își va pierde cunoștința. La început, femeia țipă zdravăn, din toți rărunchii. Acum ar trebui amoniac la nas.
În spinare îl apasă găoacea grea și caldă. Se mișcă puțin, îl cheamă înăuntru. Acuși vin, acuși. Numai să le spun să-i dea amoniac și s-o ducă neîntârziat la clinică.” 

De la „transformările revoluționare din octombrie”, doctorul Wolf Karlovici Leibe s-a închis într-o găoace. Dintr-o simplă expresie metforică, „găoacea” devine un adevărat accesoriu fizic. Sau pe care cititorul il resimte fizic.

Luana Schidu: Cred că e același lucru ca în cazul aparițiilor foarte concrete ale Strigoaicei, despre care discutam mai devreme. Toate simbolurile sunt fizice, palpabile, ca să îți arate cât de puternice, de prezente sunt în trăirile personajelor.

S-ar putea însă și ca formația de scenarist s-o determine pe Guzel să descrie totul în imagini foarte concrete.

Revenind la găoacea lui Wolf Karlovici Leibe… Doctorul trăiește într-o lume bine definită, în care locul lui e clar și pe care, axându-se pe profesie, nici nu a fost nevoie s-o analizeze prea mult. Când această lume e răsturnată aberant și a o înțelege îi cere un efort peste puterile lui, apare nevoia găoacei. Ulterior însă, în taiga, când doctorul trebuie să acționeze concret într-o chestiune de viață și de moarte, foarte familiară lui, găoacea cade și începe adaptarea personajului la noua viață. 

Într-o antologie subiectivă (de traducător) care este fragmentul care v-a impresionat cel mai mult și de ce?

Luana Schidu: Cred că Iahina m-a cucerit definitiv prin intermediul personajului Ivan Ignatov în scena în care acesta străbate coridorul spre biroul prietenului lui, Bakiev și vede că înăuntru are loc o percheziție.

Merge într-acolo mai întâi nedumerit, apoi spunându-și că nu are ce să i se întâmple rău, că în birou „sunt ai noștri”, dar în tot acest timp stă cu ochii pe ieșirea din capătul celălalt al coridorului, simți cum crește tensiunea, îi crește frica, și chiar atunci când își spune că toate se vor lămuri, cu siguranță, pentru că „noi suntem corecți”, iese rapid pe ușa salvatoare…

Este o gradare exemplară, o tensiune în crescendo într-o secvență construită eatraordinar. Este momentul în care lui Ignatov îi apar îndoielile, e începutul evoluției lui de la un simplu soldat spre un individ complex, similar cumva cu personajul principal din Donul liniștit (Mihail Șolohov). 

Momentul în care Ivan Ignatov începe să devină om…

Luana Schidu: Eu aș zice că scena e aproape dostoievskiană… 

Dacă Zuleiha deschide ochii este o narațiune simplă care curge frumos, haideți să vorbim despre stil și țesătura intimă a textului. Cum le-ați caracteriza și ce provocări v-a adus la traducere?

Luana Schidu: E un stil foarte simplu, cu fraze scurte. E ciudat că nu îți dai seama din ce iese complexitatea textului, poate din forța imaginilor. Din punct de vedere stilistic, cartea nu a ridicat nicio problemă.

Marea dificultate, la traducere, a venit din minuțiozitatea descrierii. …Trebuie să sapi după șaptezeci de animăluțe de taiga, de fructe de pădure, dintre care mai ai ghinionul să fie cinci feluri de coacăze cu denumiri diferite pentru care tu nu ai decât un cuvânt în limba română, părțile componente ale izbei tătărăști, toate cotloanele ei care poartă un nume.

Ca o paranteză, se tot discută despre intraductibilitate. Mi se pare că pentru situații mai complicate, cele la care ne gândim când vorbim despre intraductibilitate se pot găsi soluții. Poți să găsești echivalențe pentru concepte, trăiri, senzații. Mai dificil este pentru denumiri de obiecte foarte concrete, care nu există la noi, de jur împrejur.

Revenind. Textul cărții e ca o broderie foarte fină, în care nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Descrierile nu plictisesc, pentru că nu sunt lungi, excesive, ci scurte, cu imagini percutante. Te așază mai bine în lumea Zuleihăi. 

Zuleiha deschide ochii a fost foarte bine primit de critică. Debutul autoarei kazahe este văzut de unii critici drept „un roman impresionant prin amploare, suflu epic, forță de evocare și umanism”. În alte comentarii, Zuleiha… apare drept un „roman plăcut, cu o poveste simplă”. În mod sigur, cartea are un fir epic linear. Care este părerea dumneavoastră?

Luana Schidu: Zuleiha deschide ochii are o construcție foarte închegată, cu personaje care evoluează coerent și fără sincope. Este o carte extrem de profundă, pentru un scriitor atât de tânăr. Mie mi se pare că Guzel Iahina promite să devină un autor substanțial. Sunt foarte curioasă dacă următoarea ei carte va fi la fel de bine construită, la fel de cinematică sau dacă va fi scrisă cu mijloace mai specifice romanului.

Dar părerea mea este că scriitura filmică o diferențiază pe autoarea tătăroaică, că aduce un plus, de fapt. Ca realizare, e ceva nou în literatura rusă. Cu un efect la fel de „greu” ca al altor opere clasice. 

Guzel Iahina, „Zuleiha deschide ochii”, Editura Humanitas Fiction, Colecția „Raftul Denisei”, 2018, 420 pagini.

__________ 

Luana SCHIDU este traducătoare din engleză, rusă și franceză și redactor de carte. A lucrat ca redactor la editurile Humanitas și Reader’s Digest, iar acum este redactor-șef la Reader’s Digest/Tarsago Romania.

Traduce cu pasiune și vorbește cu plăcere despre asta. A tradus autori foarte diferiți, de la Patricia Highsmith la Irvin D. Yalom, de la Anaïs Nin și Djuna Barnes la Lev Tolstoi sau Oscar Wilde, de la Henry James la Lydia Davis. A primit premii pentru traducere din partea Uniunii Scriitorilor din România pentru romanele Vrăjitorul de Vladimir Nabokov (2006) și Vremuri second-hand de Svetlana Aleksievici (2017).

__________ 
 

Dana Pătrănoiu 
- Publicist; editor

Interviu în exclusivitate