De sub mască. Daniil Harms – Omul și Autorul

Una dintre cele mai mari catastrofe traversate vreodată de istoria omenirii a fost asediul asupra orașului Leningrad, între 8 septembrie 1941 și 27 ianuarie 1944. Cele 1127 de zile de confruntări militare și 872 de încercuire și izolare s-au încheiat cu moartea a peste 1,6 milioane de sovietici (după unele estimări chiar 2 milioane), între care aproximativ 800 de mii de civili, adică 40% din populația de dinainte de război a orașului. Cei mai mulți au murit de foame și de frig. Încă din primele zile ale asediului, atacurile aeriene au distrus rezervele de alimente ale orașului, ceea ce a dus la o foamete cumplită, care singură a luat aproximativ un milion de vieți (cf. Alexis Peri, The war within. Diaries from the siege of Leningrad, Harvard University Press, 2017, 4-25).

Între aceste sute de mii de morți, s-a aflat și un obscur autor rus, cvasinecunoscut în acel moment, dar așezat de posteritate în rândul marilor scriitori ruși și universali: Daniil Harms. Redescoperit începând cu anii 1990, Harms a fost tradus în engleză, franceză, germană, spaniolă, italiană, polonă, cehă, suedeză, neogreacă, sârbă, bulgară, chineză, ivrit, dar și română. Iar recent (iulie 2019), editura Tracus Arte din București ne-a propus, sub semnătura Cameliei Dinu, o monografie dedicată acestui complex autor și personaj: Cazul Daniil Harms. Supraviețuirea avangardei ruse. Lucrarea se înscrie într-o serie de preocupări românești și străine de (re)descoperire, (re)interpretare și (re)încadrare a acestui autor în literatura rusă și universală

Camelia Dinu privește Cazul Harms dintr-o dublă perspectivă: una literară – realizând o exegeză pertinentă și sensibilă a operei harmsiene, cu complexele ei fațete, și una biografică – punând sub lupă omul, pentru o mai bună înțelegere a operei. O atenție desebită arată autoarea și receptării de către cititorul actual a operei lui Harms, găsind explicații pentru fascinația pe care acest scriitor „bizar” (p. 13) și „uluitor” (p.452) o trezește (încă) în rândul cititorilor și exegeților din generații succesive.

Născut în 30/17 decembrie 1905 în Sankt-Petersburg, Daniil Harms (cu numele real Daniil Ivanovici Iuvaciov) a fost fiul unui revoluționar anarhist rus (Ivan Pavlovici) și al unei institutoare. În copilărie, s-a arătat isteț și harnic la învățătură, dar pus pe șotii și farse. În 1924 s-a înscris la Institutul Electrotehnic din Leningrad, de unde a fost exmatriculat după doar un an, dedicându-se apoi literaturii și asociindu-se avangardei literare târzii. Loial avangardsimului și în artă, dar și în viață, Harms se purta ciudat – imitându-l într-o vreme pe Sherlock Holmes – cu jambiere, pantaloni trei sferturi, joben, pipă și baston, își cultiva o reputație scandaloasă, făcea în public tot felul de farse cu tentă indecentă, pe scurt, „își construia viața în mod artistic” (p. 153), după cum scria un critic.

Cât a trăit, Harms a publicat doar literatură pentru copii. În 1931 și 1937 a fost arestat sub acuzația că textele sale pentru copii erau anti-sovietice. „Unul dintre cele mai aluzive și subversive texte” (p.126) harmsiene din această categorie, notează Camelia Dinu, a fost „Din casă a ieșit un om”. Publicat în numărul 3 al revistei Ariciul (martie 1937), acesta sună așa:

Din casă a ieșit un om
Ducând un băț și-un sac
Și la drum lung,
Și la drum lung
El a plecat pe jos.

Mergea drept înainte
Și doar înainte se uita.
Nu dormea, nu bea,
Nu bea, nu dormea,
Nu dormea, nu bea, nu mânca.

Și iată, într-o zi, în zori,
Intră-n pădurea întunecată
Și de atunci,
Și de atunci,
Și de atunci a dispărut.

Și dacă vi s-ar întâmpla
Să-l întâlniți cumva
Atunci cât mai repede,
Cât mai repede,
Cât mai repede să ne dați de veste.

Potrivit Cameliei Dinu, textul „maschează o satiră politică la adresa unor practici curente în acea perioadă: oamenii erau pur și simplu arestați pe stradă și mulți nu se mai întorceau niciodată. Textul poate fi privit în zilele noastre ca un epitaf pentru miile de oameni dispăruți în anii ’30 și un autoepitaf pentru Harms însuși, care a avut aceeași soartă. După apariția acestei poezii pentru copii, care putea fi foarte bine înțeleasă în sens conspirativ, lui Harms nu i s-a mai permis publicarea și a început o perioadă teribilă de penurie” (p. 221-222.)

O altă poezie cu substrat antiregim este „Toți, toți, toți copacii – poc!”. Apărută în 1929, însă, aceasta nu a trezit aceleași suspiciuni din partea cenzorilor (p. 220-221):

Toți, toți, toți copacii – poc!
Toate, toate, toate pietrele – pac!
Toată, toată, toată natura – bum!
Toate, toate, toate fetele – poc!
Toți, toți, toți bărbații – pac!
Toate, toate, toate căsniciile – bum!

Toți, toți, toți slavii – poc!
Toți, toți, toți evreii – pac!
Toată, toată, toată Rusia – bum!

Cu excepția a două poeme apărute devreme, textele „mature” – i.e. pentru publicul adult – nu au fost publicate în timpul vieții autorului. Caietele de însemnări i-au fost salvate (chiar dacă nu în totalitate) de familie și prieteni în primele zile ale blocadei. Harms a rămas în oraș. La 23 august 1941 a fost arestat din nou, sub aceleași acuzații de antisovietism. În timpul anchetelor – Camelia Dinu traduce chiar și câteva procese-verbale din timpul acestora – Harms a simulat (oare?) boala psihică. Diagnoticat cu schizofrenie, a fost internat în ospiciul unui spital unde a murit de foame la 2 februarie 1942. „Ultima sa fotografie de deținut, realizată din față și profil, arată un om distrus fizic, cu semne evidente de malnutriție” (p. 131-132), scrie Camelia Dinu, alăturând fotografia.

În perioada sovietică postbelică, textele sale pentru copii au fost republicate. În anii ’60-’80, opera „matură” a circulat în Uniunea Sovietică doar în samizdat, Harms devenind „o figură aproape mitologică pentru noua generație” de scriitori, care „își definea propria estetică și [care] fundamenta postmodernismul rus” (p.453-454).

Observând că autorul și-a început „jocul cu viața” odată cu prima Revoluție Rusă și [că] l-a încheiat cu blocada Leningradului – „extremități temporale și sociale teribile care (…) au distrus milioane de vieți” (p. 78) –, autoarea ridică pe parcursului întregului volum întrebarea: Cine a fost și cine este oare Harms?

Hiatusul dintre cvasinanonimatul care l-a caracterizat pe acesta în timpul vieții sale și celebritatea postumă (chiar dacă foarte târzie) sunt explicate de contextul istoric, pe de o parte (stalinismul atroce din anii ’30, dar și căderea Uniunii Sovieticii și fascinația cu care Occidentul recepta tot ce fusese anti-sovietic), și de talentul incontestabil al scriitorului, pe de alta.

Poate că cea mai valoroasă parte a volumului semnat de Camelia Dinu rezidă în analizele sale critice asupra textelor harmsiene. Ca cititor profan de exegeză harmsiană, aș observa doar că sunt analizate discursuri și instanțe narative, construcții de personaje, teme și motive. Moartea, foamea, deznădejdea, lipsa de sens, grotescul, violența, bizarul, comicul, hazardul, visul, geniul, râsul, toate formează universul ficțional al lui Harms. Despre râs, într-o notă de jurnal, acesta scria:

„Există mai multe tipuri de râs. Există un râs de nivel mediu, când toată sala râde, deși nu la maximum. Există un râs de nivel ridicat, când doar o parte din sală râde, la maximum, iar cealaltă parte din sală este tăcută, iar râsul, în acest caz, nu ajunge deloc la cea din urmă. Primul tip de râs este specific actorului de estradă, dar al doilea tip de râs este superior. Vitele nu trebuie să râdă.” (p. 259)

Iar tehnicile literare clasice erau persiflate în texte precum Fabulă (1931) sau Poveste nordică (1940):

Un om scund a spus: «Aș face orice, numai să fiu un pic mai înalt». Nici n-a apucat bine să spună, că se uită și vede în fața lui o vrăjitoare. Iar omul cel scund stă și, de spaimă, nu poate zice nici pâs.
– Ei? Zice vrăjitoarea. Însă omul cel scund stă și tace.
Vrăjitoarea s-a făcut nevăzută. Atunci omul cel scund a început să plângă și să-și muște unghiile. Mai întâi și-a mușcat unghiile de la mâini, apoi pe cele de la picioare.
Cititorule, gândește-te bine la tâlcul acestei fabule și n-o să te simți în apele tale.
(Fabulă, 1931)

Un moș, fără să știe de ce, s-a dus în pădure. Apoi se întoarce și zice:
– Babă, hei, babă!
Baba s-a prăbușit la pământ. De atunci toți iepurii sunt albi iarna.
(Poveste nordică, 1940)

Textele lui Harms, arată Camelia Dinu, sunt doar aparent lejere. Scurte, amuzante, descriind scene cotidiene, ele ascund totuși sensuri bizare, complicate, absconse. Între cele două dimensiuni ale analizei – cea literară și cea biografică –, autoarea demonstrează că „absurdul harmsian, cu nuanțele și limitările sale, nu a fost doar o concepție și o structură estetică, ci mai ales o satiră disimulată la adresa manifestărilor societății sovietice”. Cu alte cuvine, în opinia Cameliei Dinu, Harms a folosit „masca absurdului pentru a releva profunda criză socială și existențială a Rusiei din anii ’20-’40” (p. 13). Adept al excentrismului cubofuturist, atât în comportament, cât și în viziune, Harms și-a uimit și contrariat contemporanii și continuă să fascineze cititorii pretențioși ai mileniului III.

Rămâne însă întrebarea: sub nenumăratele fațete artistice și sociale, cine a fost și cine este oare adevăratul Harms? Este rolul pe care și-l însușește, ca om și autor, autentic sau nu? Reflectă acest rol adevăratul Eu harmsian sau este doar o mască? Afirmând că „viața lui Harms a fost un spectacol savuros și excentric, ce nu poate fi deliminat de operă” (p. 456), Camelia Dinu pare să ne spună că rolul este omul însuși, că nimic nu este mai adevărat decât masca creată pentru a se revela lumii.

Camelia Dinu este lector doctor la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, unde ține cursuri de literatură și cultură rusă, teoria literaturii și literaturi slave comparate. A publicat peste 30 de studii și articole în reviste de specialitate, pe teme legate de modernismul, avangarda și postmodernismul rus, și a susținut mai bine de 35 de prelegeri din domeniile sale de interes la conferințe și reuniuni academice. Este autoarea monografiei Avangarda literară rusă: configurații și metamorfoze (Editura Universității din București, 2011).

Camelia Dinu îmi este totodată o veche și bună prietenă, pe care o felicit din toată inima pentru acest volum consistent.

Camelia Dinu, Cazul Daniil Harms. Supraviețuirea avangardei ruse, Tracus Arte, București, 2019, 478 p.

Elena Dragomir 
- Cercetător istorie contemporană

Articol în exclusivitate

Pledoaria pentru umanitate a Olgăi Tokarczuk în „Poartă-ți plugul peste oasele morților”

Pentru cel de-al șaptelea său roman, Poartă-ți plugul peste oasele morților, Olga Tokarczuk recurge la o strategie narativă insolită, prezentându-și mesajul umanitar și considerațiile pe marginea abuzurilor pe care oamenii le comit fără discernământ, sub forma romanului de suspans și mister, cu pregnante accente feministe.

„Sunt deja la o asemenea vârstă şi, în plus, într-o asemenea stare de sănătate, încât ar trebui întotdeauna să mă spăl bine pe picioare înainte de a merge seara la culcare, în cazul când s-ar întâmpla să mă ia ambulanța în toiul nopţii.” Acestea sunt cuvintele cu care Janina Duszejko, vocea narativă autodiegetică a romanului Poartă-ți plugul peste oasele morților, deschide succesiunea evenimențială de întâmplări ce par desprinse din „irealitatea imediată”. Din momentul când este smulsă din ghearele somnului, în creierii nopții, „de bătăi repetate în uşă – agresive, irepresibile şi, de aceea, de rău augur”, pășim deopotrivă cu protagonista romanului într-o lume care pare să existe într-o realitate deopotrivă recognoscibilă și stranie, alegorică, populată de personaje și suprapersonaje unice, bizare, fascinante.

Titlul romanului – împrumutat din poemul Proverbs of Hell al vizionarului William Blake, o pledoarie a dualității lumii, în care binele și răul sunt la fel de necesare pentru evoluția și condiția omului – adaugă o dimensiune etico-filosofică spațiului fizic romanesc. Spațiul acesta este reprezentat în roman de cătunul Luftzug, în traducere „curent de aer”, o așezare „departe de restul lumii” dintr-un platou montan vântos din Munții Masă, cu ierni lungi și aprige, unde semnalul de telefon rătăcește capricios, nesocotind nepăsător granița dintre țări. Un spațiu aparent feeric, solitar, marginal, guvernat de legile naturii și toanele fenomenelor meteorologice, unde prădător se dovedește a fi omul, nu animalul.

Romanul începe cu moartea vecinului Janinei Duszejko, Talpă Mare, găsit fără suflare pe pardoseala din bucătărie, cu un os de căprioară înfipt în gât. Din momentul când descoperă „bietul trup contorsionat […], mic și jigărit, neputicios și inofensiv, o bucată de materie care, în urma unor metamorfoze greu de imaginat, s-a preschimbat într-o entitate fragilă, separată de restul”, Janina Duszjko simte o mare ușurare că „gnomul acela pricăjit”, fără respect pentru viață și mama-natură, a primit răsplata cuvenită. Ce sfârșit mai potrivit putea avea un „prădător” și un braconier nerușinat. Moartea lui pare nu doar necesară, ci și providențială. O justiție poetică. Prima etapă a unui plan cosmic magistral, menit să reinstaureze ordinea și să reechilibreze balanța firii. „Dacă în seara aceea aș fi consultat Efemeridele ca să văd ce se petrece pe cer, nu m-aș mai fi culcat deloc”, declară Janina Duszejko în deschiderea unei povești care poartă cititorul prin meandrele unei istorii punctate cu crime misterioase și reflecții etico-filosofice despre condiția omului contemporan, care se dovedește a fi elementul distructiv în ecosistemul terestru.

Pentru cel de-al șaptelea său roman, Olga Tokarczuk recurge la o strategie narativă insolită, prezentându-și mesajul umanitar și considerațiile pe marginea abuzurilor pe care oamenii le comit fără discernământ, sub forma romanului de suspans și mister, cu pregnante accente feministe. Autoarea însăși a definit romanul ca fiind un thriller moral, existențial, menit să tragă un semnal de alarmă cu privire la excesele, cruzimea, violența omului modern, suferind de „autism testosteronic”, care vede în vânătoare o supapă pentru propriile frustrări, dar și pentru nevoia de a domina. Prin intermediul personajului principal, Olga Tokarczuk dă glas unei profunde meditații despre compasiune și dreptul la viață al tuturor ființelor, adresează întrebări incomode despre liberul arbitru într-o lume fără compas moral și se erijează în purtătorul de cuvânt al necuvântătoarelor, al Ființelor lipsite de apărare, pe care nici religia, nici societatea nu le validează. Nu e de mirare că romanul a suscitat în Polonia critici din partea aripii de dreapta, care o acuză pe scriitoare că neagă valorile creștine ale poporului polonez și incită la ecoterorism. Romanul este, într-adevăr, provocator, revoltător, îndrăzneț, incomod, tocmai pentru că supune discuției problema morală a dreptului la viață și la moarte asupra altei specii și cere reconsiderarea poziției pe care o are vânătoarea în identitatea națională a polonezilor.

Într-o societate patriarhală, unde rolurile sociale sunt bine definite, o femeie în vârstă are menirea de a crește nepoții, de a cultiva în ei valorile familiei creștine și idealurile național-patriotice, iar bărbatul are funcția de cap al familiei. Însă în condițiile prezentului, când pentru bărbatul modern supapa de ventilație nu o mai reprezintă mersul la război, vânătoarea devine terenul pe care își poate etala masculinitatea și nevoia de manifestare a dominației. Janina Duszejko nu e însă femeia poloneză tradițională. La o vârstă la care este fie invizibilă pentru cei din jur, fie incomodă din cauza principiilor sale, instanța narativă din Poartă-ți plugul peste oasele morților este o persoană cu convingeri puternice și viziune animistă, antropomorfă asupra lumii. Se retrage din haosul orașului în sânul naturii, aproape în pustietate, într-un cătun de munte unde iarna rămân doar trei case populate și își împarte timpul predând engleza ca suplinitor la școala primară din sat, întocmind astrograme și traducând poemele lui William Blake împreună cu Visătorul, un fost elev, actualmente informatician la poliția din oraș. Scrie denunțuri și reclamații la poliție, primărie și organele în măsură să întreprindă acțiunile necesare în vederea protejării animalelor, care însă rămân fără răspuns, întrucât reprezentanții puterii și vecinii o consideră doar o „hoașcă bătrână” „dusă cu capul”, cu vederi radicale și păreri ridicole, o persoană excentrică pe care o tratează cu îngăduință atâta timp cât nu devine stânjenitoare, tulburându-le liniștea cu ideile ei absurde despre drepturile animalelor, imoralitatea vânătorii și atrocitatea oamenilor. Încercările repetate de a atrage atenția autorităților asupra cruzimii cu care sunt tratate animalele, vânate, maltratate de stăpâni, crescute în ferme în condiții barbare și omorâte pentru blana sau carnea lor sunt ridiculizate sau complet ignorate, suscitând reacții de genul: „Poliţia nu se ocupă cu aşa ceva, stimată doamnă. Poliţia se ocupă de oameni. Un câine e un câine. Și trăim la țară. La ce v-aţi aşteptat? Câinii se ţin în cuşcă şi în lanţ”. Această nepăsare față de soarta și suferința animalelor este un preambul la șirul de crime din roman, cărora le cad victime reprezentanții de frunte ai comunității locale, toți vânători pătimași și membri ai Asociației Vânătorilor Locali: Mațe, cel mai bogat om din regiune, proprietar al unei crescătorii de vulpi și abator, Președintele Asociației Ciupercarilor, fost deputat în parlament, comandantul Poliției din localitate, preotul Foșneală, capelan al vânătorilor locali. Pe Janina Duszejko, un spirit profund umanitar, o revoltă nu numai nepăsarea oamenilor, credințele lor limitative, cinismul, aroganța, dar și fățărnicia lor.

Preotul Foșneală este de părere că „Dumnezeu a pus animalele mai prejos decât oamenii pe scara evoluției. Animalele trebuie să-i slujească pe oameni. […] Animalele nu au suflet, nu sunt nemuritoare. Nu pot fi mântuite”. Iar prin „a-i sluji pe oameni” înțelege totodată funcția de divertisment. Vânătoarea e un sport care servește unei cauze superioare, întrucât vânătorii „sunt ambasadorii și partenerii lui Dumnezeu în opera creației și în ocrotirea animalelor. Sunt colaboratorii Lui cei mai apropiați. Natura în care trăiește omul trebuie ajutată să se dezvolte. Prin sacrificarea sistematică a animalelor, vânătorii desfășoară o adevărată politică cinegetică. […] Vânătorii nu mai sunt considerați cei care trag în orice, fără discernământ, ci păstrători ai ordinii și armoniei din natură, ocrotitori ai frumuseții ei”, predică preotul Foșneală de la amvon, în încheierea unei liturghii închinate sf. Hubert, patronul vânătorilor, supranumit bombastic „un ecologist modern”. Janinei i se pare absurd și de-a dreptul ilogic să alegi ca patron un sfânt care se dezice de vânătoare, proclamând dreptul la viață al tuturor vietăților.

Janina Duszejko este tipul de protagonist problematizant, un personaj complex și abil construit de care autoarea se servește cu îndemânare pentru adresarea unor întrebări incomode despre om, societate și sistemele de valori actuale, multe dintre ele perimate, care ar necesita o reevaluare. Alegând să desfășoare narațiunea la persoana I, Olga Tokarczuk nu doar controlează structura textului, ci și direcționează curgerea faptelor, sugerează interpretarea și împinge cititorul pe nesimțite să se implice afectiv, luând poziție. Chiar dacă înainte de lectura romanului am avut o poziție neutră față de vânătoare, citindu-l, ne trezim sensibilizați de patimile animalelor și molipsiți de revolta eului-narator. Luăm atitudine, ne redefinim poziția și vedem realitatea prin ochii Janinei, pentru care oamenii sunt adeseori niște „tirani și uzurpatori” fățarnici – pretind că sunt ocrotitorii naturii, dar distrug cu nepăsare ecosistemul. „Trebuie să le spun oamenilor ce trebuie să creadă. Nu am de ales. Altfel o s-o facă altcineva”, declară răspicat Janina Duszejko, inspirându-se din eterna strategie a factorilor decizionali care manipulează masele prin discursuri abil construite. Prin personajul acesta militant, angajat, care nu se ferește de la măsuri extreme în numele cauzei nobile în care crede, Olga Tokarczuk demască, pe de o parte, mistificarea realității, iar pe de altă parte arată cât de firavă este granița ce desparte lupta pentru o cauză nobilă de fanatism. Strategia autoarei dă roade, întrucât Janina Duszejko este un personaj rotund, bine închegat, care cuprinde simbiotic trăsături pozitive și negative. Privind lumea prin ochii Janinei Duszejko, devenim și mai conștienți de natura duală a existenței, conștienți de faptul că prin viață poți trece pasiv, fără să te atingă nimic și fără să te implici, alegând poziția de observator al evenimentelor, sau poți să fii un participant activ care ia poziție. Naratorul autodiegetic oferă de asemenea numeroase posibilități de revelare a bogatelor trăirilor interioare și a imaginilor despre lume ale eului narativ. Monoloagele interioare ale protagonistei, care sparg narațiunea liniară, punctând-o cu flashuri din trecut, dau profunzime fabulei și rotunjesc portretul Janinei Duszejko. Formula romanului de suspans, presărat cu crime neobișnuite ale căror făptași par să fie nu oamenii, ci animalele pădurii, îi oferă Olgăi Tokarczuk prilejul de a-și testa creativitatea, manipulând convențiile genului în așa fel, încât narațiunea alunecă, de fapt, printre genuri, devenind literatură ambițioasă ce dezbate probleme ontologice majore, actuale. În roman, crimele sunt doar punctul de care se agață pledoaria pentru umanitate a autoarei, deoarece „Să scrii o carte numai pentru a afla cine este criminalul este o risipă de hârtie și timp”, precizează Olga Tokarczuk într-un interviu. Citind romanul, observăm că o forță de atracție mai mare o exercită asupra cititorului personalitatea complexă, originală a vocii narative precum și restul personajelor mai mici, uneori cu apariție episodică, unele ostile, antipatice (Mațe, Talpă Mare, Comandantul, preotul Foșneală, Președintele), altele bizare, amuzante, simpatice (Sperietoare, Boros, Scriitoarea, Visătorul, Veste Bună, Dentistul, Palton Negru), însă toate foarte bine definite, veridice și indispensabile pentru osatura romanului. Nu e lipsit de importanță nici faptul că toate aceste personaje nu funcționează în roman cu numele lor adevărat, ci cu un supranume simbolic și definitor pentru caracterul lor și pentru structura pe alocuri alegorică a textului. Putem spune că romanul este în egală măsură un roman polițist, cât și un apolog existențial. Când Janina Duszejko își prezintă teoria cu privire la animalele-justițiare care se raliază împotriva vânătorilor, iau poziție și nu mai permit să fie maltratate, există voci în anturajul ei care acceptă cu ușurință ipoteza, deoarece, pe de o parte, orice îți poți imagina este o imagine a adevărului (vezi W. Blake), iar pe de altă parte, este firesc ca natura să aibă un mecanism de apărare pentru situații extreme. Iar în sprijinul acestui scenariu fantezist pentru mulți, vine cu astrogramele victimelor, care „dezvăluie totul până în cel mai mic amănunt”, și cu dovezi din literatură: „Sfântul Bernard a excomunicat un roi de Albine care, bâzâind, îl stingherea de la treburi. Tot albinele s-au făcut vinovate de moartea unui Bărbat din Worms în anul 846. Parlamentul local a condamnat Albinele la moarte prin asfixiere. În anul 1394, în Franța, Porcii au omorât și au devorat un copil. Scroafa a fost condamnată la moarte prin spânzurătoare, dar cei șase purcei ai ei au fost cruțați, luându-se în considerare vârsta lor fragedă. În anul 1639, în Franța, la Dijon, tribunalul a osândit un Cal pentru uciderea unui Om. Au existat procese nu numai din cauza Crimelor, ci și din cauza unor acțiuni împotriva firii. Astfel, în 1471, la Basel, a avut loc un proces împotriva unei Găini care făcuse niște ouă de o culoare ciudată. A fost condamnată la moarte prin ardere pe rug, fiind acuzată că e în cârdășie cu diavolul. Aici trebuie să adaug că prostia și cruzimea oamenilor nu cunoaște granițe. […] În 1659, în Italia, proprietarii unor podgorii distruse de Omizi le-au scris o scrisoare în care le chemau în instanță. Foile de hârtie cu textul citației au fost prinse de trunchiurile copacilor din împrejurimi, pentru ca Omizile să ia la cunoștință actul acuzării”. Iar acestea sunt doar câteva din dovezile invocate de Janina Duszejko în plângerile făcute la Poliție, în care cere în numele necuvântătoarelor să nu fie luate „măsuri punitive împotriva Căprioarelor și a altor eventuale Animale care se vor găsi vinovate, întrucât faptele lor au reprezentat o reacție la comportamentul crud și nemilos al victimelor, care au fost – fapt confirmat în repetate rânduri – vânători activi”. Însă eforturile Janinei Duszejko de a sensibiliza factorii decizionali sunt zadarnice, pentru că „nimeni nu bagă în seamă niște femei bătrâne care se foiesc de colo-colo cu sacoșe de cumpărături”, răspândind informații fanteziste, bazate pe pozițiile planetelor în harta astrală. Orice tipar de gândire care nu se supune canoanelor este marginalizat, ignorat, ridiculizat și disprețuit într-o lume absurdă, unde „crima și suferința sunt la ordinea zilei”.

„Ce fel de lume e asta? Ce e în neregulă cu noi?” – întreabă Janina Duszejko, într-un discurs problematizant, emblematic pentru societatea contemporană. – Corpul cuiva, transformat în încălțări, chiftele, cârnăciori, covorașe în fața patului, fiertură de oase pentru supă de băut… Încălțări, canapele, genți cu baretă de umăr făcută din burta cuiva, să te încălzești cu blana cuiva, să mănânci corpul cuiva, să-l tai bucăți și să-l prăjești în ulei… […] E oare posibil să se întâmple acest măcel, această crimă uriașă, monstruoasă, insensibilă, mecanică, fără mustrări de conștiință”. Janina Duszejko nu acceptă paradigma antropocentrică a lumii. Este de părere că pământul nu a fost creat numai pentru om, iar realitatea este un mozaic de elemente toate complementare și la fel de importante, care formează împreună ordinea lumii. Când sistemul este perturbat și se produce un dezechilibru, cerul este deasupra, gata să ia măsuri. Obsesia pentru astrologie a personajului principal reprezintă punctul de vedere parametafizic, omniprezent în toate scrierile Olgăi Tokarczuk, a cărui funcție este aceea de a propune o perspectivă insolită, superioară asupra realității.

În Poartă-ți plugul peste oasele morților omul apare ca o ființă care doar își imaginează că are liber arbitru, când, în realitate, „cerul își lasă amprenta pe propria lui viață”, îl „încarcerează în spațiu”, dându-i „un număr de deținut tatuat”. Soarta lui este predestinată, scrisă în stele, fiind aruncat pe pământ unde „totul este interconectat” și unde toți – oameni și animale deopotrivă – participă la lupta metafizică dintre bine și rău. Iar dimensiunea aceasta metafizică, nelipsită din prozele Olgăi Tokarczuk, alături de mesajul etico-filosofic al tramei, înnobilează forma literară inferioară a thrillerului.

Poartă-ți plugul peste oasele morților este o nouă dovadă a talentului literar al Olgăi Tokarczuk, o povestitoare înnăscută care are abilitatea de a se mișca între genuri și stiluri literare, pe care le modelează cu ușurință pentru a transmite simplu, dar expresiv reflecții personale despre viață și condiția umană. Olga Tokarczuk are reputația de scriitor incomod, pentru că nu se ferește de teme spinoase și actuale în societatea modernă, cum ar fi: feminismul, ecologia, globalismul, homosexualitatea, vegetarianismul și veganismul, mutabilitatea sau absența granițelor, obsesia călătoriei sau nomadismul omului contemporan, drepturile animalelor, discriminarea vârstei a treia, stereotipurile identitare, pentru a enumera doar câteva din subiectele pe care le dezbate cu seriozitate și, mai ales, cu o mare profunzime a discursului. O parte din aceste teme sunt elaborate ingenios și în Poartă-ți plugul peste oasele morților, o emoționantă pledoarie pentru compasiune și omenie.

Olga Tokarczuk, „Poartă-ți plugul peste oasele morților”, Editura Polirom, 2019, 288 pagini, traducere Cristina Godun.

Cristina Godun 
- Traducătoare; Conferențiar doctor în cadrul secţiei de Filologie Rusă şi Slavă 
a Universităţii din Bucureşti

Articol în exclusivitate

Măști de varii tipuri sau despre camuflarea întru revelare

Neverosimil de interesantă, biografia lui Karen Blixen nu poate fi egalată probabil decât de proza lui Isak Dinesen, deși amândouă numele aparțin aceleiași identități. Oglinzi diferite ale aceleiași personalități, atât de diferite încât par complet disjuncte, sinele-Karen Blixen pare de nerecunoscut în cel al lui Isak Dinesen. Nicicum adiacente și nici tangente, cele două identități nu sunt până la urmă decât măști care ascund (când nu îl revelează) dublul.

Două personalități într-una singură, două fețe ale aceleiași personalități sau două realități disjuncte?

Dificil de răspuns la întrebare, dacă avem în vedere situațiile în care un creator alege să se prezinte lumii sub două nume. Nu discutăm aici cazul în care alege un pseudonim sub care își semnează operele literare (sau oricare alte creații), ci de acela în care alege să semneze cu două nume și să se prezinte lumii cu două tipuri de opere diferite, câte unul pentru fiecare tip.

(Deopotrivă lăsăm în afara discuției cazul fascinantului Fernando Pessoa, cel care a ales să semneze poezii sub cinci nume diferite, dintre care cele mai cunoscute sunt Alberto Caeiro, Alvaro de Campos și Ricardo Reis, deși comparația cu cele nume pe care le avem în vedere ar fi putut fi interesantă și cel mai probabil ar fi adus rezultate nu mai puțin interesante; jongleur al heteronimelor, Pessoa apare ca sursă de inspirație pentru un personaj din cartea „Litera din scrisoarea misterioasă”, a nu-mai-puțin-fascinantului Alex Leo Șerban.)

Ce ne interesează aici, înainte de toate, este cazul scriitoarei Karen Blixen.

O femeie absolut excepțională în sensul propriu al termenului, întrucât atât viața, cu experiențele ei ieșite din comun, cât și opera – suficient de stranie, alăturea cu timpul, dacă nu anapoda, așadar, diferită, poate anacronică, mai ales cea din a doua parte a vieții – sunt dovezi ale naturii sale aproape incredibile, dacă nu extraordinare – și iarăși, termenii sunt folosiți în sensul lor propriu.

Pentru că (aproape) nimic din ce se leagă de numele baronesei nu ni s-a părut obișnuit sau firesc. Cu atât mai puțin, previzibil. În egală măsură, nu ni s-a părut nici de natură a se înscrie în sfera figurilor excentrice care ar fi caracterizare de fapte ieșite din comun doar în virtutea unor dorite, presupuse sau trucate semne ale excepționalității sale.

Cu atât mai mult ne-am dorit apropierea de o astfel de figură, a cărei existență – de la aventură la operă, de la creație la suferință și moarte – este, în sine, dacă nu spectaculoasă, aproape neverosimilă, cel puțin surprinzătoare.

Tocmai aici începe greutatea. Pentru că este vorba, cum bine se știe, de o femeie care a trăit aventuros, dar care și-a descris aventura fascinației față de Africa sub numele de Karen Blixen -, dar care, ulterior, s-a găsit și s-a proiectat într-un sine creator de un (surprinzător) tip romantic (gotic), sub cel de Isak Dinesen.

Poate fi vorba, firește, despre o personalitate complexă, cu două modalități de a-și transfigura experiențele, una realistă și altă romantică. Despre un singur și unitar sine proiectat în două feluri, sub două nume, Karen Blixen și Isak Dinesen.

Pare limpede că viața baronesei von Blixen-Finecke a fost bogată în experiențe și întâmplări și că a avut multe de oferit, dar și că din acest cornucopia și-a ales la fel de multe de înscris atât în dreptul numelui Karen Blixen, cât și în al celui de Isak Dinesen.

După cum ni se pare limpede și că este vorba mai degrabă despre o figură cu două jumătăți biografice disjuncte, dar și cu două jumătăți ficționale disjuncte, ascunse – sau dimpotrivă revelate – de cele două nume, întrucât atât Karen Blixen, cât și Isak Dinesen reprezintă nume cunoscute de autoare (există încă cititori care nu au cunoștință de faptul că în spatele acestor nume se găsește aceeași minte).

Realitatea acestei duble identități literare pare să se complice cu o a treia, dacă vom considera ca fapt adevărat detaliul potrivit căruia, în Germania, sub numele de Tania Blixen, s-ar găsi aceeași figură a baronesei daneze, dar și cu o patra, aceea a pseudonimului Pierre Andrezel, sub care ar fi apărut romanul The Angelic Avengers. (De aceea o comparație între Karen Blixen și Fernando Pessoa ar merita cu prisosință o analiză ulterioară, atât pentru înregistrarea heteronimelor reale sau doar atribuite, cât și pentru inventarierea diferențelor de voce, stil și mijloace dintre realitățile ipostaziate de heteronime pentru fiecare dintre cazuri.)

Neverosimil de interesantă, biografia lui Karen Blixen nu poate fi egalată probabil decât de proza lui Isak Dinesen, deși amândouă numele aparțin aceleiași identități. Oglinzi diferite ale aceleiași personalități, atât de diferite încât par complet disjuncte, sinele-Karen Blixen pare de nerecunoscut în cel al lui Isak Dinesen. Nicicum adiacente și nici tangente, cele două identități nu sunt până la urmă decât măști care ascund (când nu îl revelează) dublul.

Născută în 1885 în Danemarca, Karen Christence Dinesen, cea care va ajunge mai târziu să fie cunoscută sub numele de Karen Blixen(-Finecke) (de Rungstedlund) ar fi primit în copilărie o educație de tip aristocrat; cosmopolită și poliglotă, cu gustul călătoriilor și al aventurii – pe care l-ar fi moștenit de la tatăl ei, Wilhelm Dinesen, militar de carieră, dar și pasionat cercetător al vieții triburilor din America de Nord -, Karen va ajunge, după căsătoria cu baronul Bror Blixen-Finecke (vărul său de-al doilea), să trăiască în Kenia, unde împreună vor avea o fermă de cafea, de care Karen se va ocupa singură multă vreme și după divorțul de soțul ei. Pasiunea pentru Africa se lasă citită ușor în cartea Din inima Africii. Experiența e descrisă realist, fără idilism și fără alunecări sentimentale, cu bune și cu rele, de la bucuria pentru safari, la problemele întâmpinate la ferma din Kenia, pe care, de altfel, o va și pierde până la urmă.

Șapte povestiri gotice a fost începută în această perioadă de criză de la sfârșitul experienței de pe continentul african.

Această carte de povestiri publicată la New York în 1934 este semnată Isak Dinesen. Vocea, stilul, viziunea, modalitatea de a transfigura realitatea în aceste povestiri aparțin unui sine creator care nu plătește niciun tribut realității în timpul căreia este scrisă. Ci, dimpotrivă, unei paradigme trecute, celei romantice, pe care autoarea o simte probabil mai aproape de definiția eului său creator. Valorifică aici tenebrosul, macabrul, misterul, fantasticul, neverosimilul. Nimic din toate acestea nu va apărea în cartea scrisă în 1938 (sau 1937, după Wikipedia), cea semnată Karen Blixen.

Ni s-a părut foarte interesant faptul că în Adevărul minciunilor, Mario Vargas Llosa găsește de cuviință să zăbovească asupra figurii lui Karen Blixen, dar surprinzător de-a dreptul ni s-a părut felul elogios în care descrie literatura scrisă de Isak Dinesen.

Llosa amintește aprecierea lui E. Hemingway – „De aceea nu-i deloc surprinzător faptul că Isak Dinesen e singurul scriitor față de care Hemingway și-a exprimat întotdeauna o admirație fără rezerve”, spune Llosa, e adevărat, în secțiunea în care menționează cartea despre Africa, cea semnată Karen Blixen -, iar despre prima carte, Șapte povestiri gotice (semnată Isak Dinesen, n.m., O. D.), Llosa scrie că este „una dintre cele mai strălucitoare invenții ale acestui secol” (al XX-lea, n.m.), descriindu-i povestirile prin atribute generoase ca „artificiale, strălucitoare, neașteptate, fermecătoare”, „extravagante”, „admirabile”. După o atentă analiză a unora dintre ele, Llosa găsește că povestirea intitulată The Monkey „e cea mai bună”, pentru care, iarăși, găsește de cuviință să folosească superlative (!): „lume rafinată”, „factură remarcabilă” (dar și „complicată senzualitate și năvalnică fantezie”), „totul e coerent și dens în această bijuterie”.

Pentru cititorul care poate fi uimit de explozia de superlative, dar și de încântarea cu care M. V. Llosa scrie despre proza lui Isak Dinesen, pe care o numește „o mare povestitoare” și o compară cu Maupassant, Kipling, Poe și Borges (cum eu am fost, recunosc), explicația nu se lasă (mult) așteptată și poate fi descoperită în fragmentul în care, descriind scena finală din povestirea analizată, -„maimuța sătulă care sfârșește cocoțată pe un bust al lui Immanuel Kant”, scenă pe care o consideră „într-un fel chintesența delirantei creații ce alcătuiește lumea lui Isak Dinesen” -, dar și lămurită prin afirmații ca „lumea creată de ea este o lume de poveste”, „când o citești e imposibil să nu te gândești la O mie și una de nopți” sau în cel următor: „Să distreze, să amuze, să ne binedispună: mulți scriitori ar fi indignați dacă cineva le-ar aminti că aceasta este obligația literaturii (s. m, O. D). Când au apărut (cele Șapte povestiri gotice), era la modă ca scriitorul să reprezinte conștiința critică a societății lui sau să exploreze posibilitățile limbajului. Firește că angajarea și experimentul sunt foarte respectabile, dar nici o doctrină nu poate salva o ficțiune plictisitoare. Povestirile lui Isak Dinesen sunt imperfecte câteodată, alambicate uneori, dar plictisitoare niciodată. A fost anacronică din acest punct de vedere, când povestirea voia să încânte, să împiedice căscatul cu orice preț, prin suspans, revelație truculentă, eveniment extraordinar, detaliu spectaculos, apariție neverosimilă”, „e vorba de un caz aparte, de o anomalie genială”.

***

Într-o logică subiectivă, un fel de coda

Un caz asemănător (cu diferențe care apropie însă, în egală măsură), ni se pare cel al fotografei Vivian Maier.

Voi încerca să explic în cele ce urmează paradoxul asemănării în ciuda diferenței dintre Karen Blixen (/ Isak Dinesen) și Vivian Maier.

Vivian Maier (1926 – 2009) nu a fost o figură cunoscută publicului larg în timpul vieții. Dimpotrivă. Cu origini franceze, dar născută în America, Vivian Maier a dus, timp de aproape patruzeci de ani, o existență „camuflată”. A fost angajată ca bonă de câteva zeci de familii din Chicago, așa încât ai putea crede că a dus o viață de om obișnuit.

Dacă ajungi însă să asculți mărturiile celor care au cunoscut-o direct – în Finding Vivian Maier, filmul documentar realizat de John Maloof, o reușită, dacă înțelegem că a primit nominalizări la premiile de gen -, începi să descoperi fațete multiple, niciodată complete, relative și relativizante, ale unei figuri complexe sau, în orice caz, greu de decodat întru toate. „Misterioasă”, „surprinzătoare”, „tot timpul cu aparatul de fotografiat de gât”, „paradoxală” sunt cuvinte prin care o caracterizează pe Vivian Maier unii dintre aceia în serviciul cărora aceasta s-a aflat în timpul vieții. Intervievați de John Maloof, unii se arată contrariați de felul în care Vivian își ducea viața („retrasă”, „cu ciudățenii”, „cu multe cufere” vor spune), alții vor fi sceptici sau sincer nedumeriți de pasiunea cu care se pare că și-a păstrat toate filmele fotografiilor de stradă pe care le-a făcut. Unii vor specula cu privire la aerul ei misterios, iar alții la atitudinea rigidă sau la disciplina militară, la ținutele anacronice sau comportamentul excentric.

Indiferent ce impresie va fi produs Vivian Maier oamenilor care au cunoscut-o în timpul vieții, în mod sigur aceasta nu a fost aceeași – decât în rare cazuri – cu impresia pe care o va avea publicul larg după moartea ei.

Pentru că, după moartea ei, destinul lui Vivian Maier a luat o întorsătură surprinzătoare. Numele lui Vivian Maier va ajunge, grație expozițiilor de fotografie, dar și filmului dedicat ei, toate realizate de John Maloof, să aibă notorietate.

Iar acest fapt s-a întâmplat întâi pentru că John Maloof a achiziționat la o licitație fără pretenții și pentru o sumă aproape derizorie (puțin peste 300 de dolari), un cufăr cu role de filme fotografice care i-au aparținut acesteia (în jur de 100000 de role), dar apoi și pentru că tânărul a avut curiozitatea, interesul, intuiția, dar și meticulozitatea să scoată la iveală fotografiile bonei americane. Fotografiile au dovedit – câțiva fotografi profesioniști consultați au confirmat – un simț al atmosferei interesant, cadre corect / interesant prinse, detalii de expresie, de postură sau de ținută, de vestimentație sau de situație. Proze fără vorbe. Subtilitate, umor, ironie. În general, fotografiile reprezintă portrete, oameni necunoscuți întâlniți pe stradă și imortalizați pe film, surprinși fără știința lor, pentru vecie, de aparatul ei vertical Rolleiflex (o minune în sine).

În viață fiind, Vivian Maier nu a urmărit publicarea fotografiilor. Nu a fi avut încredere în talentul ei? Greu de crezut. Nu a avut energie să intre în mecanismul sau parcursul oficial? Nu știa ce trebuie făcut?

Sau nu ar fi suportat consecința faimei?

Sunt multe întrebări. Nu vom ști niciodată nici dacă a face fotografii funcționa drept comportament compensatoriu sau era adevărata rațiune de a trăi, nici de câte măști ar fi vorba, nici dacă masca anonimității în care a ales să ascundă pasiunea fotografiei a fost voită sau doar imposibil de evitat, nici dacă a fost asumată sau doar întâmplătoare.

Este cert că fotografiile nu ilustrează un comportament excentric, retras, misterios, disciplinat, poate compulsiv, neîncrezător, oscilant, umoral, așa cum se pare că era acela al bonei anonime Vivian Maier, care își ducea pasiunea nestingherită pe străzile Chigaco-ului.

Vivian Maier – fotograful excepțional se ascundea în spatele acestei realități anonime și poate anodine.

Din întâmplare sau dintr-un capriciu al sorții, care în mod cert e marcat de ambiția și hotărârea cu care John Maloof și-a condus investigația asupra „moștenirii” aleator lăsate de Vivian Maier (dar și ambițios asumate de tănărul Maloof), un mare talent și o mare pasiune au fost aduse la cunoștința publicului.

Fotografiile de stradă realizate de Vivian Maier între anii 1950 și 1970 au beneficiat de expoziții postume și de recunoașterea unui talent remarcabil.

Asemănarea dintre cazul Vivian Maier și cel al lui Karen Blixen pentru mine constă, întâi de toate, în faptul că în ambele cazuri este vorba despre o personalitate complexă, proteică și polimorfă, manifestată, dar și camuflată în fețe sau măști diferite. Iar apoi, în ceea ce aș numi pasiune camuflată. Aș adăuga deopotrivă că nu este deloc imposibil ca printre posibilele motivații ale necesității de a-și camufla pasiunea – într-o altă mască sau în anonimat – să se numere nesiguranța, dubiul (existenței sau cu privire la creație) sau spaima de notorietate, dar și dorința de a elibera energia presupusă de un sine creator diferit de cel identitar, astfel încât refugiul în masca unui alt nume sau al unei alte măști, anonime sau nu, să asigure alimentarea nestingherită.

Modalitatea de a camufla prin mască este ceea ce mă interesează aici. Chiar dacă măștile sunt diferite: una este cea a unui nume literar sub care își putea elibera fantezia năvalnică, metamorfozele închipuite prin cuvinte – Karen Blixen prin Isak Dinesen îndeosebi – și alta este aceea a unei anonimități care îi aducea confortul eliberării în instantanee fotografice. Și una și cealaltă acopereau adevărata identitate, și una și cealaltă furnizau cel mai probabil combustibilul inepuizabil al alterității identitare.

Diferențele, ușor de observat, de la destin la experiențe, de la manifestările filonului creator la expresia lui, nu schimbă ideea-motor, aceea a necesității camuflării întru revelare.

Ohara Donovetsky 
- Scriitoare; Profesoară de literatură română

Articol în exlusivitate

Cum apare un geniu? Viața revoluționară a lui Jean-François Champollion

Lucrarea semnată de autorul britanic Andrew Robinson, Cracking the Egyptian Code. The Revolutionary Life of Jean-François Champollion, are marele merit de a explora în detaliu procesul prin care s-a realizat descifrarea scrierii cu hieroglife, un sistem deosebit de complex, în care nu structura și consecvența par să fie regula, ci excepția și versatilitatea.

Istoria civilizațiilor antice are încă multe secrete și mistere. Savanții s-au pus de-acord asupra unor subiecte, dar altele încă trezesc controverse înverșunate. Privind lucid în urmă, este înțelept să acceptăm că multe dintre adevărurile certe ale științei actuale vor deveni la un moment dat desute și vor fi înlocuite de alte și alte certitudini științifice, poate mai rezistente în fața timpului sau poate mai fragile.

Originea scrisului este o astfel de temă, care, în ciuda progreselor remarcabile, încă are multe necunoscute. Potrivit nivelului cunoașterii actuale, scrierea a apărut, independent, în trei regiuni distincte, în Mesopotamia (cca 3500-3400 î.Hr.), în China (cca 1500 î.Hr.) și în America Centrală (cca 300 î.Hr.). În Egipt, scrierea s-a dezvoltat în jurulu anului 3150 î.Hr., sub influență mesopotamiană. Cel puțin așa spun unele voci. Altele consideră că scrierea a apărut fie simultan, dar independent, în Egipt și Sumer, fie mai întâi în Egipt și abia apoi în Sumer. Știm însă că scrierea cu hieroglife (*pentru unii, termenul hieroglife se referă doar la caracterele vechii scrieri egiptene. Alții, însă, îl aplică și altor sisteme de scriere - maiaș, incaș, aztec etc.) s-a dezvoltat în Egipt dintr-un sistem anterior, mult mai simplu, bazat pe pictograme. Multă vreme s-a crezut că hieroglifele au apărut relativ brusc, dar descoperiri recente par să sugereze o evoluție mai lentă decât s-a bănuit inițial.

Scrierea hieroglifică îmbina încă de la început elemente logografice (simboluri reprezentând cuvinte), alfabetice (simboluri reprezentând unul sau mai multe sunete) și ideografice (simboluri care transmit idei, sensuri). Pentru că era complexă și greoaie în realizare, necesitând mult timp și spațiu, aceasta a fost repede dublată (3200-3000 î.Hr.) de un sistem mai simplu de scriere cursivă, care se putea realiza mult mai rapid și care, ulterior, a fost numită de greci hieratică. Mai târziu, s-a dezvoltat un al treilea tip de scriere – cea demotică. Apărută între anii 650 și 400 î.Hr., scrierea demotică a trecut prin mai multe faze, pentru ca, în cele din urmă, în perioada ocupației romane (30 î.Hr. – 646 d.Hr.), să fie din ce în ce mai puțin folosită și treptat înlocuită de scrierea coptă (în limba egipteană cu alfabet grecesc și unele influențe din scrierea demotică). Deși încă sporadic folosită, scrierea hieroglifică s-a pierdut treptat, iar în secolul al VII-lea d. Hr., când arabii au invadat Egiptul, nimeni nu mai știa să o citească. Secretul scrierii dispărute s-a păstrat până în 1822, când, după mulți ani de încercări și nenumărate eșecuri, un tânăr orientalist francez, Jean-François Champollion, a reușit să spargă codul egiptean, descifrând, în sfârșit, hieroglifele vechii civilizații egiptene.

Despre această fascinantă călătorie în descifrarea hieroglifelor și despre personalitatea complexă și contradictorie a lui Jean-François Champollion, scrie Andrew Robinson în lucrarea Cracking the Egyptian Code. The Revolutionary Life of Jean-François Champollion [Descifrarea codului egiptean. Viața revoluționară a lui Jean-François Champollion], Thames & Hudson, London, 2012. Republicată de aceeași editură în 2018, cartea a fost tradusă până acum în cehă (2013), germană (2014) și poloneză (2016). După știința mea, nu există încă o biografie a lui Champollion în limba română și traducerea acesteia ar putea fi un bun început.

Autorul mărturisește că, propunându-și să scrie prima biografie a lui Champollion în limba engleză, a avut în vedere două dimensiuni esențiale: să prezinte „povestea vieții acestui geniu care a revoluționat înțelegerea omenirii despre civilizația Egiptului Antic” (p.14), pe de o parte, și să arate pas cu pas etapele descifrării hierogliefelor, pe de altă parte. O îmbinare a acestor paliere este un element de noutate în istoriografia domeniului, este de părere autorul. Prima lucrare dedicată vreodată „părintelui egiptologiei” a apărut în 1906 în limba germană, sub titlul Champollion. Scrisă cu pasiune și dedicare de o profesoară de școală, Hermine Hartleben, acest studiu este astăzi depășit din multe puncte de vedere. Biografia publicată în 1988 de Jean Lacouture – Champollion. Une vie de lumières – excelează în prezentarea vieții și personalității lui Champollion, dar discută prea puțin procesul descifrării hieroglifelor, o limită pe care o are și cartea lui Alain Faure – Champollion. Le savant déchiffre, este de părere Robinson.

Cum a reușit Champollion – acest „tânăr francez nevoiaș, sclipitor și arogant” (p.14) – să descifreze hieroglifele? Cum a apărut pasiunea sa pentru Egipt? A făcut el această descoperire de unul singur? Ce a fost înainte de Champollion și ce a urmat după dânsul? Cui și în ce măsură datorăm acest rezultat extraordinar? Geniului său? Muncii înverșunate? Unor idei sclipitoare preluate de la alți savanți ai epocii? Abordând astfel de întrebări, lucrarea se înscrie într-o serie care cuprinde mai multe biografii semnate de Robinson și dedicate unor personalități precum Satyajit Ray – unul dintre cei mai mare regizori ai lumii, Thomas Young – om de știință englez, Michael Ventris – lingvist britanic care a descifrat scrierea Linear B sau Einstein.

Pasionantă și complicată este viața lui Champollion. Născut pe 23 decembrie 1790, în familia unui negustor de cărți, fost comerciant ambulant, mare iubitor de băutură, și a unei femei analfabete și bolnăvicioase, catolică pioasă, Jean-François Champollion a fost ultimul dintre cei șapte copii ai cuplului (dintre care doar cinci au supraviețuit). Spre deosebire de alți biografi, Robinson introduce în discuție posibilitatea ca băiatul să se fi născut dintr-o relație extramaritală a tatălui său cu o țigancă, filiație prezentată ca posibilă explicație atât pentru temperamentul nestăpânit și aprig al lui Champollion, cât și pentru viața sa boemă. Dincolo de astfel de speculații, știm însă că Champollion a avut o relație distantă cu ambii părinți și că cel care l-a format de fapt a fost fratele său cu 12 ani mai mare, Jacques-Joseph Champollion (1778-1867). Acesta i-a fost mentor, sprijin, model și tot el l-a scăpat mai târziu de pericolul de a fi mobilizat în armata lui Napoleon. Dacă fiul bolnăvicios al unui comerciant ambulant, bețin învederat, și al unei femei analfabete, mamă distantă, a putut ajunge marele Jean-François Champollion, aceasta s-a datorat în bună măsură și faptului că a avut un frate mai mare, bun, devotat și cultivat.

Aplecându-se asupra originii genialității lui Champollion, Robinson amintește mai multe povești „miraculoase” dintre cele care au prins contur în ultimele două sute de ani. O legendă spune că, după lungi ani de zăcut la pat, mama sa și-a revenit pe neașteptate, revenire urmată de nașterea marelui geniu. Potrivit altei povești, Jean-François a învățat singur să citească la vârsta de cinci ani, descifrând literele cuvintelor tipărite într-o carte de rugăciuni, prin asociarea semnelor scrise cu fragmente din rugăciunile pe care le învățase pe de rost de la mama sa, care nu știa a citi și a scrie. Deși Robinson pare să crediteze și aceasta poveste – ca și pe cea a mamei țigănci –, ea este la fel de puțin probabilă. Cel care l-a învățat să scrie și să citească a fost fratele său, care era la rândul lui pasionat de istorie, arheologie, limbi orientale. Jacques-Joseph a vrut, de altfel, să participe la expediția lui Napoleon în Egipt (din 1798-1801). Nu a reușit, dar a rămas fascinat de exoticul loc, fascinație pe care a transmis-o și fratelui său mai mic, Jean-François.

Astfel, interesul lui Champollion pentru Egipt nu este explicat de faptul că ar fi fost fiul unei țigănci – „o egipteancă” – sau de vreo discuție revelatoare despre Egipt și Piatra de la Rosetta cu vreo personalitate influentă a epocii (cum s-a speculat nu de puține ori). Din contră, pasiunea lui „a crescut treptat, explorând cărțile despre Egipt din biblioteca fratelui său” (p. 53) și fiind ințial îndreptată sprea o largă gamă de subiecte: artă și istorie, geografie și natură, literatură și limbă, știință și religie. Abia mai târziu interesul s-a concentrat asupra scrierii antice.

În 1801, Champollion s-a mutat la Grenoble, locuind cu fratele său. Între 1802 și 1804, a început, la una dintre cele mai bune școli din oraș, studiul limbilor latină, greacă, ebraică, dar și etiopiană, arabă sau siriană. Tot în această perioadă, au apăut primele leșinuri, pe care Robinson le pune pe seama oboselii fizice sau psihice. Din 1804, tânărul de 14 ani a început studiul limbii copte, fapt care s-a dovedit crucial în descifrarea ulterioară a hieroglifelor. În același an, a văzut pentru prima dată o reproducere a Pietrei de la Rosetta. Între 1807 și 1809, aflându-se la Paris, a aprofundat studiul limbilor orientale pe care le știa deja (mai ales limba coptă) și a învățat limba persană. În această perioadă, sănătatea sa a rămas fragilă, iar starea materială s-a menținut precară. În 1808 a încercat pentru prima dată descifrarea Pietrei de la Rosetta, fără prea mare succes, iar din 1810 a fost numit profesor de istorie la Universitatea din Grenoble. În discursul său inaugural, Champolion spunea:

Oamenii trebuie să contribuie la binele general: unii prin virtuțile lor, alții prin averilor lor, iar alții prin cunoștințele și talentele lor; și toată lumea – prin supunere, zel și credință (p. 70-71).

Ce nu discută Robinson în lucrare deloc este contextul politic și social care le-a pernis lui Champollion și contemporanilor săi să studieze limbi și culturi orientale, să aleagă astfel de cariere, să aibă la dispoziție artefacte aduse (în urma jafului sistematic) din Egipt, să dispună de resurse și de susținere politică și socială pentru asemenea cercetări. Cu alte cuvinte, Robinson nu spune nimic despre lupta dintre marile puteri europene pentru dominația și colonizarea continentului african.

Între 1813 și 1816, Champollion s-a întors periodic la descifrarea hieroglifelor, dar concluziile formulate au fost pline de confuzii și erori. În aceeași perioadă, însă, polimatul și medicul englez Thomas Young a făcut primele progrese în acest domeniu. Preocupat de cele mai diverse domenii (mecanică, muzică, fizică, egiptologie sau filologie), Young cunoștea la rândul său multe limbi străine: greacă, germană, franceză, latină, turcă, ebraică, italiană, arabă, persană etc. Folosind o metodă matematică, acesta a ajuns la o concluzie corectă, care nu mai fusese formulată până atunci nici măcar de Champollion, și anume că scrierea cu hieroglife era o combinație de semne alfabetice și de ideograme. O altă remarcabilă observație a lui Young s-a referit la relația dintre scrierea cu hieroglife și scrierea demotică.

Pentru Champollion, anii 1816-1821 au fost „cea mai nesigură și apăsătoare perioadă a veții sale” (p. 110), fiind alungat din Grenoble, fără loc de muncă, depășit de Young în descifrarea hieroglifelor, contestat de savanți ai epocii, separat de fratele său, într-o relație tensionată cu tatăl sau soția, amenințat de schimbările politice din țară. Raporturile conflictuale cu cei din jurul său și spiritul vulcanic sunt menționate deseori de autor. Acesta pare să scuze, însă, extravaganțele și ciudățeniile persanajului, agresivitatea față de contemporani, lipsa recunoașterii meritelor lui Young și a altor savanți în procesul descifrării hieroglifelor, punându-le pe toate pe seama genialității sale.

În ciuda dificultăților, „obsesia” lui Champollion pentru Egipt s-a menținut și în această perioadă, iar în 1822-1823, a avut loc marea descoperire. Descifrarea hierogliefelor a avut la bază textul înscris pe Piatra de la Rosetta și câteva observații fundamentale. Stela respectivă, descoperită în 1799 în timpul expediției napoleoniene în Egipt, cuprindea trei inscripții aproape identice în conținut, dar redate una prin scriere cu hieroglife, alta prin scrierea demotică, iar cea din urmă în greaca veche. Comparând cele trei sisteme de scriere, cunoscând limbile greacă și coptă și fiind la curent cu observațiile anterioare ale lui Young, Champollion a reușit în 1822 să descifreze hieroglifele egiptene. În anii care au urmat, și-a perfecționat sistemul, și-a publicat descoperirea, a călătorit în Egipt, și-a făcut planuri de studiu, a devenit primul profesor de egiptologie. După întoarcerea din Africa (în decembrie 1829), sănătatea întotdeauna precară i s-a deteriorat și mai mult, murind în dimineața zilei de 4 martie 1832, la vârsta de doar 41 de ani.

Un om a plecat. Trupul lui este în pământ.
Contemporanii lui s-au dus și ei din această lume.
Dar opera îi va păstra memoria
Prin glasul celui care-o citește.
O carte întrece zidirea unei case,
Întrece mormintele ridicate în Occident.
Este mai frumoasă decât o villa bine clădită,
Mai grațioasă ca stela unui templu.

(Papirus egiptean, Dinastia a 19-a, cca 1190 î.Hr. – p. 237)

Despre moartea acestui „geniu chinuit” (p. 254), Robinson scrie că nu se știu prea multe și că unele speculații trimit la o boală misterioasă cu care s-ar fi întors din Egipt. Cei mai mulți specialști, însă, notează că decesul a survenit în urma unei hemoragii cerebrale, datorate epuizării fizice. Fratele său mai mare, Jacques-Joseph, care a trăit până la vârsta de 88 de ani, s-a ocupat ulterior de publicarea operei sale.

Teza lui Robinson este că Champollion nu ar fi reușit să spargă secretul din jurul hieroglifelor egiptene, fără contribuția anterioară a polimatului englez Thomas Young. Considerând că „descifrarea aparține atât științelor exacte, cât și umanioarelor” (p. 83), pentru acesta „cel mai fascinant aspect al felului în care au fost descifrate hieroglifele egiptene este acela că a fost nevoie atât de un polimat, cât și de un specialist pentru a sparge codul” (p.254). Spiritul universalist și policalificarea lui Young i-au permis acestuia să facă anumite analogii care l-au ajutat să înceapă descifrarea hieroglifelor în 1814-1815, dar interesul lui larg pentru o multitudine de domenii l-a împiedicat să meargă mai departe. A fost nevoie de preocuparea – chiar de obsesia – unui specialist, de concentrarea acestuia asupra unei singure probleme, ca să se poată realiza în cele din urmă descifrarea hieroglifelor. Astfel, „interesul trecător al lui Young și concentrarea pe subiect a lui Champollion au fost amândouă necesare pentru a face posibilă descoperirea extraordinară pe care Champollion a anunțat-o singur în 1822-1823” (p.254), argumentează Robinson.

Cracking the Egyptian Code. The Revolutionary Life of Jean-François Champollion are marele merit de a explora în detaliu procesul prin care s-a realizat descifrarea scrierii cu hieroglife, un sistem deosebit de complex, în care nu structura și consecvența par să fie regula, ci excepția și versatilitatea. De altfel, a doua parte a lucrării cuprinde, în condiții grafice excelente, numeroase planșe cu hieroglife, cu explicații privind decifrarea/citirea lor, chiar dacă fără traducerea fragmentelor respective. Cu toate acestea, Cracking the Egyptian Code este, înainte de orice, o biografie generală a lui Champollion, pasionantă, scrisă cu talent și atenție la detalii, dar care nu aduce multe elemente de noutate pentru cunoscători și specialiști. La întrebarea ce a făcut posibilă apariția acestui geniu, Robinson răspunde astfel:

„În ceea ce privește geniul, venerația noastră în fața lui arată că mulți preferăm să credem mai degrabă în inexplicabile străfulgerări de inspirație decât în mai puțin fascinanta cale a travaliului pregătitor, realizat cu pași mici”.

În acest caz, ca și în altele, geniul este rezultatul îmbinării dintre muncă asiduă și creativitate, dintre perseverență și inspirație. Multă și îndelungată muncă și o clipă de inspirație.

Andrew Robinson, „Cracking the Egyptian Code. The Revolutionary Life of Jean-François Champollion”, Thames & Hudson, 2012, 272 pp.

Elena Dragomir 
- Cercetător istorie contemporană

Articol în exclusivitate

Jurnalul lui Gerhard Velburg, o istorie în detalii

O surpriză plăcută pentru împătimiții de memorialistică istorică, volumul În spatele frontului – Marele Război aşa cum l-am văzut eu, publicat de editura Humanitas, se distinge clar în peisajul literaturii de gen prin bogăția de detalii și profunzimea observațiilor lui Gerhard Velburg.

Marele Război aşa cum l-am văzut eu se deosebește esențial de un simplu jurnal de război prin „felurimea vocilor care-l întrupează”, consideră traducătorul acestei cărți, Ștefan Colceriu.

Meritul fundamental al consemnărilor germanului Gerhard Velburg – jurist de profesie, soldat de ocazie în misiune pe frontul de est – nu stă în relatarea evenimentelor militare și politice ale Marelui Război, ci în descrierea locurilor și oamenilor din România ocupată, o țară a contrastelor izbitoare.

În același sens, cu totul remarcabilă este colecția diaristică de tipologii umane, în tușe esențializate, Gerhard Velburg fiind poate mai presus decât orice altceva un „fin psiholog și un portretist talentat”, așa cum îl cataloghează istoricul Daniel Cain în interviul acordat Revistei Paragraf.

*** 

Vorbiți-ne puțin despre însemnătatea istorică a jurnalului „din spatele frontului”. L-ați autentificat ca material diaristic? Cine este autorul Gerhard Velburg, alias Bogislav Tilka?

Daniel Cain: Trebuie spus din capul locului că volumul de față (Marele Război aşa cum l-am văzut eu – n.red.) este scris ulterior, pe baza unor notițe. Dar este clar că a existat un jurnal autentic, pentru că bogăția de detalii oferite în carte nu putea proveni decât din observația directă, la fața locului. În ceea ce-l privește pe autor, știu sigur că îl chema, de fapt, Bogislav Tilka, că era jurist și că a supraviețuit și celui de-Al Doilea Război Mondial, nu doar Primului Război.

În privința pseudonimului… Cartea a apărut în anii ’30, poate că editorul s-a gândit că numele real nu este suficient de germanic, are o rezonanță slavă (Bogislav Tilka) – autorul fiind născut, de fapt, în zona Prusiei orientale, la granița cu Polonia de astăzi.

Nu am însă nicio dovadă care să justifice alegerea pseudonimului, de fapt nu am putut documenta legătura între alegerea pseudonimului și numele real al autorului. Cert este că următoarele lui cărți (de drept – n.red.), inclusiv o monografie despre ocupația germană a României din timpul Primului Război Mondial, sunt semnate cu Bogislav Tilka.

Apropo de monografie… Ne puteți da amănunte?

Daniel Cain: Din păcate, nu. Știu doar că este un manuscris, se păstrează într-o bibliotecă, nu a fost publicat.

Cum caracterizați jurnalul lui G. Velburg sub aspectul conţinutului, dar şi stilistic, mai ales dacă este să-l comparaţi cu alte documente memorialistice pe care le-aţi studiat în calitate de cercetător?

Daniel Cain: Este foarte detaliat. Și are o anumită particularitate, având în vedere că autorul nu a participat propriu-zis la operațiuni militare, că era cumva în spatele liniei frontului. Velburg ajunge să cunoască în detaliu societatea românească, tocmai pentru că nu interacționează foarte mult cu ea în condiții violente, de confruntare armată. Este un caz particular, autorul fiind trimis în lumea satului românesc, unde este mai puțin încărcat cu obligații de serviciu, implicit are mai mult timp liber.

Apoi, în tot ceea ce scrie Velburg se citește comportamentul civilului încorsetat în niște haine militare. Nu este neapărat dispreț, cât o desconsiderare față de absurdul regulilor militare și, mai ales față de anumite persoane cu grad, atunci când trebuie să se conformeze dispozițiilor de multe ori deplasate ale acestora.

Dar, ca să revin, există o bogăție de detalii în acest volum, care provine și din curiozitatea de observare a autorului. Velburg are dorința de a învăța să comunice cât mai bine cu cei în mijlocul cărora este trimis să trăiască – de aceea face și efortul de a deprinde limba română și de a servi ca interpret între populația locală și colegii săi de trupă. Era, de altfel, și în interesul germanilor.

Din punctul de vedere al unui istoric, Marele Război aşa cum l-am văzut eu aduce informații foarte valoroase?

Daniel Cain: Categoric. Țin să spun că, din păcate, în istoriografia românească se vorbește foarte puțin, s-a scris foarte puțin despre ceea ce a însemnat ocupația germană sau, mai precis a Puterilor Centrale. Imediat după război, au fost publicate niște lucrări, dar în contextul negocierilor privind despăgubirile care trebuiau solicitate Germaniei după încheierea Conferinței de Pace de la Versailles. Sunt, de fapt, niște statistici întocmite în 1919 – 1921, care arată pagubele pe care le-a suferit România în perioada ocupației Puterilor Centrale. Mai există apoi lucrarea lui Emil Răcilă, Cotribuții privind lupta românilor pentru apărarea patriei în Primul Război Mondial, apărută în 1981 (la Editura Științifică și Enciclopedică – n.red.) și reeditată în 2005 sub titlul Situația economică, social-politică, administrativă din teritoriul românesc vremelnic ocupat.

Despre această perioadă scriu, în principal, istoricii germani… Campania românească din Primul Război Mondial stârnește un mai mare interes istoricilor de afară, decât celor români.

Pentru că subiectul este important, merită făcută o paranteză. De ce lipsa de interes pe plan național?

Daniel Cain: Am găsit câteva explicații. În primul rând, există bariera lingvistică. Trebuie să știi germană ca să poți citi actele administrației germane și austro-ungare, apoi trebuie să mai știi bulgară și turcă (deși administrația turcă a fost mai puțin prezentă, iar corespondența oficială se purta în principal în germană și franceză). Oricum, limba germană este obligatorie.

De asemenea, foarte multe documente care au legătură cu administrația Puterilor Centrale în perioada ocupației au fost distruse la sfârșitul războiului, în timpul retragerii trupelor germane. Altele au fost distruse ulterior, fie din neglijență, fie din cauza spațiilor improprii de depozitare. Apoi a venit Al Doilea Război Mondial și arhivele au fost mutate.

Fondurile (de arhivă – n.red.) sunt risipite, istoricii trebuie să caute în multe locuri. Poate de aici rezultă și o anumită lipsă de apetență a cercetătorilor români pentru un subiect atât de important, dar și de vast în același timp. Un subiect nu atât sensibil, cât complex. Imaginea creată în istoriografia românească despre perioada ocupației este aceea de jaf, împilări și alte asemenea orori. Lucrurile sunt semnificativ mai nuanțate în realitate.

Este adevărat, lucru menționat și de Gerhard Velburg, că administrația bulgară s-a comportat mai violent cu populația ocupată decât cea germană?

Daniel Cain: Și acesta este un subiect tratat cu destul de multă lejeritate. Există niște statistici întocmite imediat după război, dar foarte multe dintre aceste informații au apărut în presă sub impulsul perioadei, deci trebuie luate cu o anumită rezervă și neapărat verificate cu alte surse.

Încă din perioada războaielor balcanice a fost alimentată o anumită animozitate între români și bulgari, pentru că ei își disputau supremația în regiune. Apoi există și o desconsiderare pe care aristocrația română o resimțea față de societatea bulgară, o societate predominant țărănească. Excese s-au făcut și într-o parte și în alta. Mai ales într-o zonă precum Dobrogea, de exemplu – acolo a existat foarte multă tensiune, ciocnirile au escaladat. Autorităţile române au partea lor de vină în alimentarea cu astfel de percepții. Vorbim, așadar, despre o perioadă foarte tulbure, iar una dintre regulile războiului este anatemizarea inamicului prin ceea ce astăzi am denumi „fake news”.

Dar subliniez că este o diferență majoră între modurile în care au fost acceptate trupele de ocupație ale Puterilor Centrale. Cu excepția câtorva execuții și a unor mici ciocniri, administrația germană în teritoriile ocupate a fost, în general, lipsită de contondențe. Mai devreme sau mai târziu s-a ajuns la un modus vivendi, în special cu germanii.

În cazul strict al României, faptul că aici exista dinastie germană începând cu 1866, că se făceau investiții nemțești, a însemnat foarte mult în relația ocupator-ocupat. De asemenea, germanii erau considerați reprezentanții unei culturi superioare, ceea ce nu este cazul bulgarilor.

„ – Fetești, 12 aprilie 1917 –

INFECȚIE – ORDINE COMPLICATE – INFLUENȚAREA MORALĂ A INAMICULUI

/…/Kießer a aflat că sunt jurist și mă numește consilier juridic la biroul de evidență. Lunga ordonanță de prezentare emisă de administrația militară, cu numeroasele ei reguli de aplicare, i-a dat deja fiori și, de aceea, îmi dă ordinul să trec imediat la studierea amănunțită a tuturor dispozițiilor. După ce examinez ordonanța, trebuie să constat că nu se putea ceva mai complicat și mai de neînțeles. Câte categorii intră în registru și ce diferențieri trebuie operate! Combatanții primesc alte cărți de identitate decât civilii, după cum prizonierii de război primesc altele decât inamicii care nu sunt prizonieri. În fine, cărțile de identitate ale inamicilor care nu sunt români, au altă culoare. Prin acest sistem de evidență ar trebui ținuți sub control toți bărbații apți combatanți. Cine vrea să se mute dintr-un loc într-altul are nevoie de consimțământul nostru. Dacă s-ar ajunge vreodată – Doamne ferește! – la vreo retragere germană, atunci am putea să-i convocăm în grabă pe toți românii apți de luptă și să-i luăm cu noi. În plus, avem un control constant asupra tuturor străinilor și a soțiilor acestora. Un alt scop enunțat în ordonanță este acela «de a induce inamicilor noștri spiritul de disciplină și de ordine față de administrația germană și de a exercita asupra lor o influență morală».” (p. 126)

Pe parcursul jurnalului, autorul vorbeşte frecvent despre românii pe care are prilejul să-i cunoască în cvartiruri, dar şi în calitate de jurist la biroul de evidenţă din Feteşti, respectiv Bucureşti. Cum comentați caracterizările pe care le face?

Daniel Cain: Este un portretist talentat, descoperă foarte multe nuanțe. Aș îndrăzni să spun că este un foarte bun psiholog. Are o ușurință aparte în a sesiza detalii, micile detalii care fac diferențele mari. Mulți au încercat să scrie memorii în acea perioadă de război, dar cazul lui Gerhard Velburg este particular tocmai prin aceea că autorul are pregătire academică, iar faptul că, în plin război total, petrece o perioadă de acalmie, într-o zonă din spatele frontului, reprezintă o șansă enormă pentru observațiile sale.

A avut parte și de multă ospitalitate… Mai toate gazdele descrise de rezervistul Velburg îşi primesc oaspeţii cu „pâine şi sare”, sunt săritoare şi inimoase, în aproape fiecare cvartir există filiae hospitales dornice să facă viaţa mai uşoară germanilor. Pot fi românii bănuiţi de un soi de colaboraţionism sau măcar de oportunism?

Daniel Cain: Era un fel de „fă-te frate cu dracul până treci puntea”. Dar sunt sigur că ar fi existat un alt gen de comportament sau măcar un comportament mai reținut al românilor dacă trupele de ocupație erau cele bulgare. Cum spuneam, germanii erau reprezentanții unei națiuni percepute ca superioare.

Se vorbește cu prea multă ușurință despre a pactiza cu inamicul. Colaboraționismul e un termen care mi se pare deplasat. Nu poți acuza de colaboraționism cam toată populația care a rămas și a trebuit să trăiască sub ocupație. Ce era să facă? Populația s-a adaptat situației date. Tinerele voiau să se mărite și să plece… Putem citi, printre rânduri, anumite tipare comportamentale pe care le regăsim și în societatea românească post-decembristă. Există, evident, și o doză de oportunism. Dar vorbim, de fapt, despre un modus vivendi care a funcționat.

Ar fi foarte interesant de făcut o analiză comparativă între viața sub ocupația Puterilor Centrale și viața în refugiu în Moldova. Sunt două tipare ofertante pentru un istoric. În prima instanță, românii aveau certitudinea că sunt în casa lor, sub alții, după regulile altora, dar printre ai lor. Pe când cei care s-au refugiat în Moldova, nu aveau decât strictul necesar pe care reușiseră să-l ia cu ei, un an și jumătate nu au știut dacă mai au case, familie, ceva la care să se întoarcă…

O porţiune însemnată a cărţii este destinată hranei, sunt consemnate, cu plăcerea unui gurmand, varietăţi de mâncăruri simandicos gătite. Se mânca bine în România, mai ales în primii ani ai războiului?

Daniel Cain: Și pentru mine a fost o surpriză, nu am mai descoperit descrieri atât de amănunțite în privința alimentației. Cred că era și un gest de amabilitate din partea localnicilor, se străduiau să fie ospitalieri. România nu era neapărat un corn al abundenței la sfârșitul lui 1916 și începutul lui 1917.

Dar pentru cei care veneau dintr-o societate care trecea deja de doi ani prin experiența de război – cu implicita lipsă a forței de muncă, cu raționalizarea strictă a alimentelor, – România părea că „trăiește pe picior mare” raportat la așteptările lor, iar acest lucru a fost remarcat cam de toți cei care au făcut campania românească. Li se părea surprinzător faptul că aici se putea trăi bine și relativ ieftin, că puteau trimite acasă provizii într-un pachet lunar, o formă de a-și susține de la distanță familiile. Lucrurile se vor schimba puțin mai târziu, pentru că, printre altele, 1918 a fost și un an secetos.

Dar românii cum o duceau?

Daniel Cain: E un subiect care trebuie mult nuanțat. Cei care erau înstăriți își permiteau să trăiască puțin mai bine decât alții. Cei de la țară o duceau cumva mai bine decât orășenii. Dacă e să ne gândim la România anilor ’80 – venea recensământul la sate, localnicii ascundeau vițica proaspăt născută, se descurcau, piteau ceva – vedem că tiparul e cam același. Țăranii se împrietenesc cu soldatul neamț, care reprezintă o autoritate, mai iau un sac de făină și pleacă cu el…

Bineînțeles că pentru că o societate care trece prin experiența traumatizantă a războiului, există foarte multe „oportunități” pentru cei care vor să facă speculă. Este în firea lucrurilor, nu trebuie să idealizăm, dar nici să-i punem pe toți în aceeași oală.

„În prima camera se află camaradul Onnertz din Krefeld cu care lucrează cei mai vicleni traducători, Diamant şi Ştefănescu, cel din urmă, deşi cu nume românesc, fiind tot evreu: înainte îl chema Steiner. Ăştia doi îi tratează pe oameni într-un mod incredibil: strigă la ei, îi îmbrâncesc, îi înjură, îi pocnesc. O să le meargă rău dacă Bucureştiul nu va mai fi sub ocupaţie germană. N-o să li se mai vadă urma pe aici. Tuturor celor care arată ca nişte oameni de rând şi de la care nu au ce stoarce li se adresează cu «tu»; dacă speră să apuce de la cineva vreo firfiricî, îi spun «dumneata»; dacă e vorba de un domn bine cu posibilităţi, îi zic «dumneavoastră».” (p. 284)

„În ceea ce priveşte starea sufletească, militarii români întorşi de pe front se impart în trei categorii: /…/. A doua categorie nu e afectată absolut deloc de prăbuşirea patriei, ci se uită numai la avantajul propriu, are în vedere numai propriile interese pecuniare. Din această categorie fac parte în primul rând evreii, dar şi destul de mulţi creştini. Întreabă tot timpul câtă vreme va mai dura ocupaţia germană după încheierea păcii, pentru că speră să-şi poată relua pe deplin afacerile. Nu se gândesc decât la avantajele proprii.” (p. 293)

Gerhard Velburg, o persoană care îşi demonstrează toleranţa în atâtea prilejuri şi vizavi de felurite tipologii de oameni, pare să aibă prejudecăți antisemite. Care era relaţia românilor cu evreii la acea dată?

Daniel Cain: Imaginea evreului în timpul Primul Război Mondial este șocantă pentru cei care citesc literatura din perioada respectivă – cu un discurs foarte dur la adresa evreilor. Lucrurile trebuie nuanțate și decurg din anumite particularități ale societății românești în pragul Primului Război Mondial.

Între statul român și populația evreiască din România exista o relație destul de dificilă. Mulți dintre evrei veneau din Imperiul țarist, erau priviți ca străini, iar statul român a considerat că nu este bine să le dea cetățenie română – unul dintre beneficiile imediate ale cetățeniei fiind drepturile politice, posibilitatea de a vota, dacă erau întrunite criteriile necesare practicării votului cenzitar, respectiv deținerea unui venit. Pe scurt, cei care nu aveau cetățenie română, nu aveau dreptul de a cumpăra și a poseda pământ, și nici dreptul de a vota.

Prin urmare, mulți dintre evrei s-au văzut nevoiți să se reorienteze spre ceea ce astăzi denumim profesii liberale – să devină funcționari, medici, avocați. În lumea satelor, evreii se ocupau cu negoțul sau erau cârciumari – de aici și imaginea de speculanți care li se creează. De asemenea, evreii serveau ca interpreți, pentru că știau limbi străine, iar idișul pe care îl vorbeau este apropiat de germană. De aici și ideea că sunt colaboraționiști. În plus, atâta vreme cât aici le-a fost îngrădită posibilitatea de a beneficia de drepturi politice, este de înțeles de ce unii dintre ei nu au rezonat cu anumite așteptări patriotice privind fidelitatea necondiționată față de statul român.

Într-o paranteză, legea privind acordarea cetățeniei era extrem de restrictivă. Pentru fiecare persoană în parte care solicita acordarea cetățeniei române trebuia votat un act (uninominal) în Parlament. Procedura era extrem de greoaie și putea dura și două sau trei decenii. De asemenea, cetățenia nu se transmitea automat celor născuți înainte ca părintele lor să obțină acest drept.

Revenind la subiect, a fost cultivată imaginea evreului vinovat pentru toate. Iar Gerhard Velburg observă bine, dar observă având anumite prejudecăți.

Gerhard Velburg vorbește despre mită, subliniind originea mixtă, fanariotă, grecească şi turcească, a obiceiului prezent în societatea românească. Menționează, de asemenea, că administrația germană interzicea mita. O sancţiona sau doar o dezavua?

Daniel Cain: Nemții au avut un șoc când au văzut ce se întâmpla în România. Vorbim aici despre (ne)respectarea disciplinei militare; mita era o ilegalitate, o infracțiune care putea duce la încălcarea ordinii militare. În paranteză fie spus, unii dintre ocupanți „s-au dedulcit”.

În acea perioadă, germanii au dat foarte multe ordonanțe care reglementau diferite aspecte ale vieții de zi cu zi a populației. În mod evident, pentru că erau interesați de exploatarea economică a țării, au fost foarte metodici și scrupuloși – au decis ce să se cultive, când să înceapă însămânțatul, când să fie culesul, au aplicat alternanța culturilor… Pur și simplu eficientizau exploatarea economică a teritoriilor ocupate. O lege ca atare care să interzică mita nu exista, dar existau, de la caz la caz, cum am spus, ordonanțe care reglementau anumite activități și care sancționau, inclusiv civilii români, cu amenzi. Deci, exista o formă de constrângere care limita practicarea mitei.

„– Feteşti, 14 ianuarie 1917
Doi negustori bucureşteni călătoresc spre Constanţa ca să cumpere, la ordinul autorităţilor germane, alimente pentru populaţia civilă. au studiat la Jena şi la Dresda şi îmi povestesc într-o germană fluentă o mulţime de lucruri interesante. Mai întâi despre situaţia alimentară, apoi despre binecuvântarea administraţiei germane în România.
«Vedeţi, acum la Bucureşti e interzis să mai iei bacşiş», zic ei. «Cum», le răspund, «chelnerii nu mai au voie să mai primească bacşiş?». «Ei, bineînţeles că au voie. Altceva vrem să zicem: dacă mergeai înainte la tribunal ca să consulţi cartea funciară sau ca să soliciţi un extras din registrul comerţului sau dacă voiai să faci o întâmpinare la un funcţionar public şi nu-i plasai imediat o bancnotă de cinci sau de zece franci, acesta îţi zicea: Nu vedeţi muntele ăsta de acte? N-o să isprăvesc în nici un chip astăzi, reveniţi, vă rog, poimâine!»

«A, vreţi să spuneţi mită!» «Da, aşa se cheamă în Germania. Nu ne-a venit în minte cuvântul. Ei, chestia asta au interzis-o straşnic nemţii!»”

Autorul jurnalului afirmă că „vechii bani româneşti de hârtie, de argint şi de nichel au ieşit cu totul din circulaţie. Locul lor a fost luat de leii tipăriţi de administraţia militară germană. Cursul de schimb oficial este de 125 de lei pentru 100 de mărci, atât la unităţile de schimb ale armatei, cât şi la băncile româneşti.” (p. 296). Puteţi dă amănunte despre contextul în care armata ocupantă a decis această reforma monetară?

Daniel Cain: E mult spus reformă monetară. Fiind război, era inflație. În plus, Banca Națională se afla la Iași. Nemții au trebuit să găsească o formulă prin care să stopeze inflația, pentru că asta însemna un consum mult mai mare de monedă și cheltuieli neprevăzute. Această paritate stabilită de ei a fost, pe de altă parte, și o sursă de profit pentru unii, ca întotdeauna când se fixează un anumit curs de schimb – unul este cel oficial, cu totul altul cel al pieței „libere”, dictat de cerere și ofertă.

Autorul jurnalului se arată „şocat” de analfabetismul românilor – civili, soldați, dar chiar și gradaţi. Atât de dramatică era situația? Ne puteţi da o cifră privind analfabetismul în România în timpul Primului Război Mondial?

Daniel Cain: Cam două treimi de români erau analfabeți în mediul rural. În privința armatei… Ofițerii făceau, în general, o școală militară. Începând cu 1917 însă, deficitul de cadre superioare a făcut ca mulți elevi-militari să fie înaintați la grad de ofițeri.

Demn de luat în considerare este și un alt aspect. Armata era considerată un fel de școală menită să-l educe pe țăranul încorporat. Dar avem foarte multe mărturii din perioada respectivă care dovedesc că armata era pentru mulți o experiență traumatizantă – pentru că educația se făcea, de multe ori, cu „pumnul”. Oricum era greu să alfabetizezi țăranii pe durata satisfacerii stagiului militar. Pentru mulți chemați sub arme, armata reprezenta cam singura posibilitate să vadă și altceva decât locul de baștină, dar puțini dintre ei învățau să citească și să scrie, puțini dintre ei reușeau să treacă de un anumit fatalism de tipul „ce-o vrea Domnul, aia să se întâmple”. Erau chemați la arme, știau că dacă nu se prezintă vor fi trimiși în fața Curții Marțiale. Cu alte cuvinte, nu toți cei care intrau în armată se lăsau impregnați de vreo conștiință națională, patriotismul era o noțiune foarte abstractă pentru mulți dintre ei.

Pentru comparație, în perioada respectivă, Germania era lider mondial în ceea ce însemna tehnologie militară. De asemenea, universitățile germane reprezentau o tradiție care se întindea pe câteva secole în urmă, chiar elita românească fiind școlită în aceste instituții de învățământ.

Revenind la analfabetism. La orașe era o cu totul altă situație, în primul rând pentru că acolo exista un mediu cosmopolit. În târgurile moldovenești, de pildă, un recensământ făcut în 1912 arată că populația evreiască, știutoare de carte, era majoritară.

Ca să concluzionăm, cu toată reforma sistemului de educație inițiată de Spiru Haret, românii erau departe de a fi o națiune alfabetizată. Un lucru important de menționat în context. În campania din 1913 din Bulgaria, autoritățile noastre au remarcat că țaranul bulgar nu doar avea proprietate, dar știa și carte, nivelul de alfabetizare din Bulgaria fiind peste cel din România.

„-Fetești, 6 mai 1917 –

ZILE DE SĂRBĂTOARE – LUNEA LIBERĂ – PRIMA CONVOCARE DE CONTROL – FRICA DE DEPORTARE – «M-AM NĂSCUT ACASĂ» – MASE DE ANALFABEȚI

/…/Iar în ceea ce privește data nașterii, aceasta le este celor în cauză necunoscută în procent de cincizeci la sută. Primarii au putut indica pe liste numai datele de naștere ale celor înregistrați în scriptele comunelor lor. Unii oameni se jenează să recunoască că nu-și știu propria zi de naștere și atunci dau una la întâmplare. Nici măcar anul nașterii nu și-l știu, așa încât trebuie să ne bucurăm dacă au fie și o vagă idee de câți ani au, mai ales cei mai în vârstă. Adesea la rubrica cu data nașterii trecem pe cărțile de identitate doar anul. Unii , ne zic: «Sunt născut în mai», alții «M-am născut în cinșpe», dar nu știu nici luna, nici anul. Când îi întrebi dacă data pe care ne-o spun e corectă, ei ne răspund: «Mama așa mi-a spus.» Cel mai rău e cu țiganii, care sunt nomazi și nu sunt înregistrați nicăieri. La întrebarea despre locul nașterii ne răspund cel mai adesea «la Baltă», carevasazică în mlaștina imensă ce se întinde între cele două brațe ale Dunării și nu intră sub jurisdicția nici unei localități. Sau răspund: «În căruță!» Un băietan român ne zice: «M-am născut acasă.»
 

La toate astea se adaugă haosul cu numele. Majoritatea nu își știu decât prenumele. Cât privește semnătura, la mai bine de jumătate dintre ei să ne lăsăm păgubași, pentru că nu știu să scrie. Dintre țigani nici unul nu știe să scrie. În cazurile acestea, oamenii desenează o cruce și își pun mecanic, așa cum se obișnuiște pe aici, degetul mare pe un strop de cerneală. Unii spun că nu sunt în stare să deseneze nici măcar crucea și îl roagă pe Hesselbarth s-o facă în locul lor. Ca să nu-i prăpădească penița, el și-a făcut un bețigaș de lemn cu care oamenii trebuie să «picteze» semnul crucii.
 

/…/(Kießer) și-a dat seama că în Balcani activității birocratice trebuie să i se aplice o cu totul altă unitate de măsură decât cea cu care este obișnuit civilizatul neamț, care e primul în lume când vine vorba de calitatea și cantitatea actelor contabile. /…/” (p. 137)

Jurnalul consemnează o anumită „ierarhie” în rândul Puterilor Centrale. Astfel, ofiţerii cezaro-crăieşti sunt consideraţi de către nemţi aliaţi de rang doi, iar cei bulgari de rang trei. Cum este justificată această diferențiere discriminatorie?

Daniel Cain: Unde se întâlneau trei ofițeri ai Puterilor Centrale, germanul era, fără drept de apel, „șeful”. Ierarhizarea aceasta (respectiv condescendența nemților) vine, de fapt, din faptele de front și din valoarea armatei germane, indiscutabil superioară celorlalte. La care se adaugă, evident, și o desconsiderare pe criterii culturale. O cultură germană în care, important de menționat, cariera militară este la mare rang va privi de sus o cultură bulgară, de exemplu. A fi ofițer în Germania era, în general, un apanaj al aristocrației. În plus, germanii erau mai numeroși în teritoriile ocupate, ei asigurând administrația, de fapt.

Ce a însemnat, militar şi istoric, ocupaţia germană pentru România în perioadă descrisă în cartea lui Velburg?

Daniel Cain: Vasile Cancicov spune în Jurnal din vremea ocupației că, sub administrația germană, în București nu a fost așa ordine niciodată, că primarii români nu au reușit niciodată să facă atâta ordine câtă au făcut nemții.

Întotdeauna o astfel de experiență va avea și efecte culturale benefice. Poate mai mult sau mai puțin conștientizate. Pentru că tendința, imediat după plecare germanilor, în 1918, a fost de a desconsidera metodele germane și de a reveni la vechile obiceiuri.

În alt plan, efectul imediat, dincolo de exploatarea economică – care s-a resimțit în inflația și în scăderea nivelului de trai în anii imediat următori încheierii războiului – a fost o fracturare a societății românești. Cei care se întorceau de pe front, victorioși, i-au făcut vinovați de colaborare cu inamicii pe cei rămași acasă – în fine, o carieră politică se construiește mult mai ușor prin anatemizarea inamicului și prin exacerbarea propriilor merite. Dar această sciziune, această împărțire în eroi și trădători, din păcate, supraviețuiește și astăzi.

Nu toți cei care au rămas aici au avut de ales între a rămâne și a pleca. Mulți, în special funcționari, au primit ordin să rămână pe loc; guvernul român spera ca prin această colaborare cu autoritățile germane să îmblânzească într-un fel regimul de ocupație al Puterilor Centrale pentru populație, să funcționeze ca un intermediar între ocupator și cei ocupați.

Există o anumită ușurință astăzi în a-i privi pe unii ca pe eroi, iar pe ceilalți doar ca pe niște trădători – mă refer aici la Brătianu și la Marghiloman în special. Lucrurile trebuie mult nuanțate.

De asemenea, observ o anumită reținere față de mărturiile unor persoane care au făcut parte din administrația românească rămasă sub ocupanți și care au dezvoltat o relație cu ocupatorul, mărturii care ne ajută pe noi, ca istorici, să înțelegem mai bine, mai nuanțat perioada în cauză.

Vorbeați la începutul discuției despre lipsa de apetență a istoricilor români față de realitatea nuanțată. Credeți că discursurile sforăitoare și pline de clișee ale politicienilor, tot mai auzite în an de centenar, reușesc să trezească vreun fior patriotic în rândul populației?

Daniel Cain: Există un decalaj din ce în ce mai supărător între istoriografia occidentală și cea românească. Noi, românii, am rămas blocați în timp și suntem incapabili, per ansamblu, să ieșim din zona istoriei oficiale, pline de dramatism, de eroism, vibrând patriotard. Pentru noi, experiența omului simplu aflat în război nu prea contează. Avem o perspectivă a mărturiilor elitei asupra a ceea ce s-a întâmplat. (Asta și pentru că gradul mare de analfabetism nu a permis păstrarea unor mărturii ale oamenilor simpli, pentru că memoria nu se mai poate transmite de la o generație la alta, datorită urbanizării, dar nu numai.)

Important de reținut este că generațiile mai tinere nu rezonează cu patriotismul de fațadă – într-un discurs obositor pentru că nu este ofertant stilistic, într-un bombardament informațional care nu este contextualizat…

Ar merita să se scrie și altfel despre Primul Război Mondial, mai personalizat, mai umanizat, mai nuanțat și cu un efort mult mai mare de documentare – astfel încât oamenii obișnuiți să rezoneze cu experiența războiului. Nu e ușor… E nevoie de timp, de perseverență și, nu în ultimul rând, de finanțare.

Gerhard Velburg, „În spatele frontului. Marele Război așa cum l-am văzut eu, decembrie 1916–iunie 1918”, Editura Humanitas, 2018, 356 pagini.

__________

Daniel CAIN (n. 1972) este cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române. A scris și editat mai multe volume şi studii despre realităţile din spaţiul sud-est european de la începutul secolului trecut. În ultimii ani, preocupările sale sunt legate de studierea societății românești în preajma Marelui Război. Printre ultimele volume editate: Nicolae S. Șucu, Viața și aventurile unui cioban român în Bulgaria în vremuri de război. 1908-1918, Humanitas, București, 2017, 248 p. şi Grigore Procopiu, Parlamentul în pribegie. 1916-1918. Amintiri, note și impresii, Humanitas, București, 2018, 270 p.

__________

Dana Pătrănoiu 
- Publicist; editor

Interviu în exclusivitate