 |
Copiii ghetoului. Numele meu este Adam, romanul scriitorului libanez Elias Khoury, tradus în româneşte din limba arabă de profesorul Nicolae Dobrişan, face parte din seria lecturilor dificile sub mai multe aspecte.
Aş spune, înainte de toate, că este un roman profund ancorat în cultura arabă, clasică şi modernă deopotrivă, ceea ce pune cititorul în situaţia de a descifra, apelând la cunoştinţe prealabile, o serie de simboluri şi de ipostaze concrete care se constituie în tot atâţia markeri culturali. Mai mult, citind acest text, am simţit nevoia să revin asupra unui roman anterior al scriitorului libanez, Bāb aš-Šams („Poarta soarelui”), la care Elias Khoury, prin personajul său central, face multiple referiri (inclusiv referiri la personaje şi ipostaze narative). De altfel, critica literară arabă consideră Awlād al-Ġītū. Ismī Ādam, romanul de faţă, o continuare a „Porţii soarelui”, prin personaje, stil, dar mai ales prin legăturile narative între numeroasele episoade comune. Doctorul Ḫalīl Ayūb din Bāb aš-Šams este convocat de scriitor, alături de legendara moaşă din Shatila (tabără de palestinieni din sudul Libanului), pentru a povesti prin vocile lor un alt episod pe care Elias Khoury îl înregistrează sub marca masacrului. Înţelegând în profunzime disputa din jurul revendicării dreptului la dramă, scriitorul se explică astfel:
„Ştiu că urechile suportă cu greu cuvântul masacru în lumea de astăzi, care priveşte Israelul ca fiind un rezultat al holocaustului nazist, un moştenitor al suferinţei evreilor provocate de prigoana sălbatică şi de genocid. Totuşi, nu pot folosi alt cuvânt, iar el nu se potriveşte doar pentru ce s-a întâmplat în Palestina în 1948, ci se aplică la acest dezastru neîntrerupt de masacre, care durează de mai bine de cincizeci de ani şi care nu s-a sfârşit nici astăzi.” (p. 276)
Disputa dreptului la dramă şi a exclusivităţii acesteia reprezintă o temă îndelung cercetată de către antropologii istoriei regiunii Orientului Mijlociu, fenomenul cunoscând diverse dezvoltări care implică un joc elaborat de identităţi. Disputa dreptului la dramă este, în alt registru, disputa pentru identităţi lingvistice, istorice, culturale şi chiar culinare dintre palestinieni şi evrei (studiile lui Yasir Suleiman abordează în mod special disputele identitare din regiune).
Apoi, lectura este sau poate deveni dificilă din perspectiva a ceea ce am putea numi un exces de violenţă stilistică, altfel în acord cu subiectul abordat. Mă refer aici, cu precădere, la episoade cu pronunţată încărcătură cinematografică ale căror imagini se agaţă de retina cititorului pentru multă vreme după încheierea lecturii.
„Pentru Manal zilele acelea (ale masacrului din Lod, n.n.) au avut un singur nume: muştele albastre. A spus că a învelit întregul corp al copilaşului, temându-se pentru el, iar în cele din urmă a fost nevoită să-i acopere şi faţa. «Parcă te-am înfăşurat într-un giulgiu, îţi jur. Şi nu numai pe tine, dragul meu. Toţi copiii au fost înfăşuraţi în giulgiuri, şi chiar bărbaţii şi-au pus măşti pe faţă.»” (p. 322)
Norii albaştri de muşte care îmbracă trupurile mutilate uitate prin case şi pe străzi după ofensiva armatei israeliene de intervenţie; cadavrele care se dezmembrează când sunt adunate pentru a fi duse în gropile comune din cimitirul Lodului; sârma ghimpată cu care este înconjurată enclava palestiniană din Lodul cucerit; rămăşiţele umane împrăştiate pe podeaua şi pereţii moscheii în care zeci de oameni încercaseră să se ascundă de inevitabila moarte; Umm Ḥasan, moaşa din Shatila, care merge spre locul execuţiei în paşi de dans; copilul plângând găsit pe pietul mamei sale ucise sub un măslin; toate acestea şi multe altele sunt scene de o mare rezonanţă cinematografică, dincolo de puternica sugestie narativă pe care o transmit.
Romanul lui Elias Khoury urmează, ca realizare narativă, tehnica poveştii în poveste îndelung exersată în literatura arabă de la O mie şi una nopţi încoace. Povestea lui Adam, proprietarul unui mic restaurant din New York care vinde sandvișuri cu falafel, se deschide într-o altă poveste a autorului-scriitor care îl întâlneşte pe Adam prin intermediul uneia dintre studentele sale care frecventa restaurantul acestuia. Apoi, ca într-un joc al naraţiunilor, îl descoperim pe Adam, scriitor şi povestitor la rândul său, introducându-ne, prin propriul exerciţiu narativ, în îndepărtata lume a poetului omeyyad Wadāḥ al-Yaman şi a tragicelor lui istorii de dragoste. Căci, aflăm de la Adam, povestea lui Wadāḥ al-Yaman, poetul care a murit închis într-un cufăr ca să nu-şi trădeze iubita, nimeni alta decât soţia califului, merită spusă. În fapt, alegerea deliberată a morţii, cu resemnare şi conştienţă, trebuie spusă. Wadāḥ al-Yaman este doar un artificiu narativ pentru a introduce cu toată gravitatea şi tragismul necesare adevărata poveste: memoria dureroasă a lui Adam, memoria ghetoului palestinian din Lod.
M-am întrebat care este, în fapt, personajul central al romanului, iar la sfârşitul lecturii s-a conturat cu claritate răspunsul. Ghetoul. El este în centrul naraţiunii, el declanşează memoria povestitoare care prin actul spunerii încearcă să se vindece de durere. Ghetoul este şi al unora şi al altora, al evreilor şi al palestinienilor.
Povestea s-a înfipt în memoria mea (…), ca şi cum sârma ghimpată care înconjura cartierul al-Sakna, unde se afla spitalul în care m-am născut şi unde oraşul Lod s-a transformat într-un lagăr înconjurat de morminte din toate părţile, a devenit viaţa mea şi s-a transformat în povestea mea secretă vreme de mai bine de cincizeci de ani. Când mă întrebau la Universitatea din Haifa de unde sunt, le răspundeam cu un singur cuvânt: «Ghetoul…». Colegii mă priveau cu milă, închipuindu-şi că probabil sunt unul dintre cei care au scăpat cu viaţă din ghetoul Varşoviei. (p. 109)
Ghetoul din Lod în care armata israeliană îi închide pe arabii palestinieni după momentul 1948 – cu toate crimele şi atrocităţile care însoţesc cucerirea regiunii în care se află şi oraşul – se suprapune dincolo, în memoria evreiască, cu ghetourile din Europa, bunăoară cu cel din Varşovia. Acolo crime şi atrocităţi, dincoace crime şi atrocităţi. Poveştile ghetoului seamănă aşa cum seamănă morţii între ei, mărturiseşte Adam.
Totuşi, eroul povestitor refuză suprapunerile de drame istorice, mai precis între crima căreia i-au căzut victime evreii în timpul nazismului şi drama criminală a poporului palestinian dislocat: (…) mie nu-mi plac comparaţiile de felul acesta, fiindcă, punând problema aşa, lucrurile îşi pierd sensul, iar relaţia omului cu istoria se transformă într-o repetiţie plictisitoare care, în mod voalat, îl dezvinovăţeşte pe criminal, făcând din el copia unui alt criminal, şi abordează problema crimelor de război ca fiind un destin irefutabil şi transformă victimele, ignorând individualitatea şi unicitatea tragediei fiecăreia (p. 188).
Adam, personajul lui Elias Khoury, palestinian născut în ghetoul din Lod îşi inventează o poveste în oglindă prin care identitatea lui palestiniană suferă o metamorfoză totală, luând forma unei poveşti din universul imediat învecinat, cel evreiesc, în încercarea de a se desprinde de memoria durerii care nu este doar a lui, ci prelungire a unei dureri colective. În refugiul său newyorkez, unde cititorul îl descoperă pe Adam la începutul romanului făcând şi vânzând deliciosul falafel palestinian, acesta întreţine voit ambiguitatea asupra identităţii sale şi, prin urmare, a micului restaurant de care se ocupă. Îl vedem pe Adam trecând cu uşurinţă de la ebraică, la arabă şi engleză, vorbind astfel cu diverşii clienţi ai restaurantului său, făcând un soi de balet identitar care îl ajută să uite cine este de fapt şi să ţină sub control rănile adânci ale memoriei ghetoului din Lod. Pentru newyorkezi, Adam este un levantin, un oriental ca mulţi alţii care s-au stabilit în oraşul american, fără să bănuiască defel că în spatele atribuirii banalului falafel bucătăriei arabe palestiniene sau celei israeliene se ascunde o dramă dintre cele mai cumplite.
„Mi-am scornit un tată care s-ar fi numit Itzak şi care ar fi reuşit să fugă din ghetoul din Varşovia când avea şaptesprezece ani, lăsând în urma lui o mamă bătrână şi bolnavă. Ar fi stat un timp la Istanbul, şi-apoi s-a stabilit la Tel Aviv, unde s-a căsătorit cu fiica unui imigrant rus şi m-a fi adus pe mine pe lume. Tata ar fi murit în timpul «războiului de independenţă» şi-ar fi lăsat-o pe mama singur, în nebunia ei plină de coşmarurile spaimelor. Legenda mea spunea mai departe că mama, care se numea Sara, şi-a petrecut restul vieţii într-un spital de boli mintale din Akaba şi că nu m-am mai întâlnit după aceea cu ea şi că ştirea morţii ei am aflat-o doar după trei ani de la stingerea ei din viaţă, când mi-a transmis-o femeia care se ocupa de mine în Kibbutzul Tzibburi din Nord şi se numea Rahek Rabinovici, devenind mama mea, chiar dacă nu ea m-a adus pe lume.” (pp. 237-238)
Prin asumarea unei alte poveşti de viaţă, personajul Adam se joacă cu identităţile personale şi colective deopotrivă, lăsându-ne să înţelegem cât de fragile sunt acestea şi cât de absurd revendicate.
Dacă scriitura lui Elias Khoury este memorarea durerii închise precum drama poetului omeyyad Wadāḥ al-Yaman în cufărul tăcerii, atunci scopul acesteia, asumat explicit, este spunerea ei. Spunerea spre exteriorizare şi videcare în egală măsură. Spunerea pentru plăcerea spunerii. Găsim, astfel, în fragmentul de mai jos un fel de manifest literar de la care Elias Khoury nu se abate în demersul său narativ:
„Eu scriu acum ca şi cum aş sta lungit, fără să fiu pe canapeaua unui psihiatru, şi spun ce-mi trece prin minte (…) Viaţa nu seamănă decât cu visele şi nu poate fi văzută decât prin ferestrele cuvintelor. În asta constă importanţa literaturii – după mine. Literatura este umbrirea unei lumi fără umbră, pentru a-i descoperi tainele, dar această descoperire nu are alt scop în afara plăcerii; o plăcere curată care nu are nici o altă perspectivă în afara ei însăşi. Nu le daţi crezare scriitorilor ce se pretind a fi purtătorii unor mesaje, fiindcă ei sunt nişte profeţi mincinoşi şi prezicători rataţi.” (p. 168)
Elias Khoury nu este un scriitor autist, ci se plasează în continuităţi ideatice şi intră în dialog cu confraţii lui. Romanul, care pe alocuri pare a fi o lucrare amplă de documentare istorică şi antropologică, cheamă în ajutor scriitori şi istorici evrei şi arabi palestinieni în incursiuni şi cercetări amănunţite asupra evenimentului întâmplat în 1948, în oraşul Lod. Poetul palestinian Maḥmūd Darwīš, romancierul Ğabrā Ibrahīm Ğabrā, scriitorii israelieni S. Izhar (alias Izhar Smilanski) şi Amos Oz sunt interpelaţi şi chemaţi să depună mărturie. Lui Amos Oz îi este reproşată în mod particular maniera în care a alterat o poveste reală de viaţă transformând-o în fapt literar, dar mai ales uniteralitatea perspectivei asupra chestiunii palestiniene:
„Nu vreau să-l acuz pe scriitorul israelian de părtinire, însă Oz, când a scris romanul Soţul meu, Michael, a făcut din Ierusalim o metaforă pentru sinuciderea mamei sale şi este foarte posibil ca el să fi auzit frânturi din povestea celor doi gemeni palestinieni şi halucinaţiile adolescentei israeliene şi-a socotit că aceste elemente ar putea fi folosite pentru a întări metafora sa pentru oraşul Ierusalim înconjurat de sate arabe. Acesta este dreptul lui literar, cu toate că nu înţeleg cum poate un romancier să scrie despre Ierusalim fără să vorbească despre dimensiunea tragediei care i-a lovit pe locuitorii originari ai sectorului de Vest al oraşului, pe care l-au ocupat israelienii, alungându-i din casele lor pe locuitorii săi.” (p. 348)
Pare că ne aflăm, în încheierea acestei scurte analize, departe de îndemnul lui Adam, eroul protagonist al romanului: „(…) Nu le daţi crezare scriitorilor ce se pretind a fi purtătorii unor mesaje, fiindcă ei sunt nişte profeţi mincinoşi şi prezicători rataţi (…)”.
Elias Khoury, „Copiii ghetoului” , Editura Polirom, Colecţia „Biblioteca Polirom. Actual“, 2018, 376 pagini.
 |
|
- Traducătoare; Conferenția doctor în cadrul secției de arabă a Universității din București
|
Articol în exclusivitate