Jurnalul lui Gerhard Velburg, o istorie în detalii

O surpriză plăcută pentru împătimiții de memorialistică istorică, volumul În spatele frontului – Marele Război aşa cum l-am văzut eu, publicat de editura Humanitas, se distinge clar în peisajul literaturii de gen prin bogăția de detalii și profunzimea observațiilor lui Gerhard Velburg.

Marele Război aşa cum l-am văzut eu se deosebește esențial de un simplu jurnal de război prin „felurimea vocilor care-l întrupează”, consideră traducătorul acestei cărți, Ștefan Colceriu.

Meritul fundamental al consemnărilor germanului Gerhard Velburg – jurist de profesie, soldat de ocazie în misiune pe frontul de est – nu stă în relatarea evenimentelor militare și politice ale Marelui Război, ci în descrierea locurilor și oamenilor din România ocupată, o țară a contrastelor izbitoare.

În același sens, cu totul remarcabilă este colecția diaristică de tipologii umane, în tușe esențializate, Gerhard Velburg fiind poate mai presus decât orice altceva un „fin psiholog și un portretist talentat”, așa cum îl cataloghează istoricul Daniel Cain în interviul acordat Revistei Paragraf.

*** 

Vorbiți-ne puțin despre însemnătatea istorică a jurnalului „din spatele frontului”. L-ați autentificat ca material diaristic? Cine este autorul Gerhard Velburg, alias Bogislav Tilka?

Daniel Cain: Trebuie spus din capul locului că volumul de față (Marele Război aşa cum l-am văzut eu – n.red.) este scris ulterior, pe baza unor notițe. Dar este clar că a existat un jurnal autentic, pentru că bogăția de detalii oferite în carte nu putea proveni decât din observația directă, la fața locului. În ceea ce-l privește pe autor, știu sigur că îl chema, de fapt, Bogislav Tilka, că era jurist și că a supraviețuit și celui de-Al Doilea Război Mondial, nu doar Primului Război.

În privința pseudonimului… Cartea a apărut în anii ’30, poate că editorul s-a gândit că numele real nu este suficient de germanic, are o rezonanță slavă (Bogislav Tilka) – autorul fiind născut, de fapt, în zona Prusiei orientale, la granița cu Polonia de astăzi.

Nu am însă nicio dovadă care să justifice alegerea pseudonimului, de fapt nu am putut documenta legătura între alegerea pseudonimului și numele real al autorului. Cert este că următoarele lui cărți (de drept – n.red.), inclusiv o monografie despre ocupația germană a României din timpul Primului Război Mondial, sunt semnate cu Bogislav Tilka.

Apropo de monografie… Ne puteți da amănunte?

Daniel Cain: Din păcate, nu. Știu doar că este un manuscris, se păstrează într-o bibliotecă, nu a fost publicat.

Cum caracterizați jurnalul lui G. Velburg sub aspectul conţinutului, dar şi stilistic, mai ales dacă este să-l comparaţi cu alte documente memorialistice pe care le-aţi studiat în calitate de cercetător?

Daniel Cain: Este foarte detaliat. Și are o anumită particularitate, având în vedere că autorul nu a participat propriu-zis la operațiuni militare, că era cumva în spatele liniei frontului. Velburg ajunge să cunoască în detaliu societatea românească, tocmai pentru că nu interacționează foarte mult cu ea în condiții violente, de confruntare armată. Este un caz particular, autorul fiind trimis în lumea satului românesc, unde este mai puțin încărcat cu obligații de serviciu, implicit are mai mult timp liber.

Apoi, în tot ceea ce scrie Velburg se citește comportamentul civilului încorsetat în niște haine militare. Nu este neapărat dispreț, cât o desconsiderare față de absurdul regulilor militare și, mai ales față de anumite persoane cu grad, atunci când trebuie să se conformeze dispozițiilor de multe ori deplasate ale acestora.

Dar, ca să revin, există o bogăție de detalii în acest volum, care provine și din curiozitatea de observare a autorului. Velburg are dorința de a învăța să comunice cât mai bine cu cei în mijlocul cărora este trimis să trăiască – de aceea face și efortul de a deprinde limba română și de a servi ca interpret între populația locală și colegii săi de trupă. Era, de altfel, și în interesul germanilor.

Din punctul de vedere al unui istoric, Marele Război aşa cum l-am văzut eu aduce informații foarte valoroase?

Daniel Cain: Categoric. Țin să spun că, din păcate, în istoriografia românească se vorbește foarte puțin, s-a scris foarte puțin despre ceea ce a însemnat ocupația germană sau, mai precis a Puterilor Centrale. Imediat după război, au fost publicate niște lucrări, dar în contextul negocierilor privind despăgubirile care trebuiau solicitate Germaniei după încheierea Conferinței de Pace de la Versailles. Sunt, de fapt, niște statistici întocmite în 1919 – 1921, care arată pagubele pe care le-a suferit România în perioada ocupației Puterilor Centrale. Mai există apoi lucrarea lui Emil Răcilă, Cotribuții privind lupta românilor pentru apărarea patriei în Primul Război Mondial, apărută în 1981 (la Editura Științifică și Enciclopedică – n.red.) și reeditată în 2005 sub titlul Situația economică, social-politică, administrativă din teritoriul românesc vremelnic ocupat.

Despre această perioadă scriu, în principal, istoricii germani… Campania românească din Primul Război Mondial stârnește un mai mare interes istoricilor de afară, decât celor români.

Pentru că subiectul este important, merită făcută o paranteză. De ce lipsa de interes pe plan național?

Daniel Cain: Am găsit câteva explicații. În primul rând, există bariera lingvistică. Trebuie să știi germană ca să poți citi actele administrației germane și austro-ungare, apoi trebuie să mai știi bulgară și turcă (deși administrația turcă a fost mai puțin prezentă, iar corespondența oficială se purta în principal în germană și franceză). Oricum, limba germană este obligatorie.

De asemenea, foarte multe documente care au legătură cu administrația Puterilor Centrale în perioada ocupației au fost distruse la sfârșitul războiului, în timpul retragerii trupelor germane. Altele au fost distruse ulterior, fie din neglijență, fie din cauza spațiilor improprii de depozitare. Apoi a venit Al Doilea Război Mondial și arhivele au fost mutate.

Fondurile (de arhivă – n.red.) sunt risipite, istoricii trebuie să caute în multe locuri. Poate de aici rezultă și o anumită lipsă de apetență a cercetătorilor români pentru un subiect atât de important, dar și de vast în același timp. Un subiect nu atât sensibil, cât complex. Imaginea creată în istoriografia românească despre perioada ocupației este aceea de jaf, împilări și alte asemenea orori. Lucrurile sunt semnificativ mai nuanțate în realitate.

Este adevărat, lucru menționat și de Gerhard Velburg, că administrația bulgară s-a comportat mai violent cu populația ocupată decât cea germană?

Daniel Cain: Și acesta este un subiect tratat cu destul de multă lejeritate. Există niște statistici întocmite imediat după război, dar foarte multe dintre aceste informații au apărut în presă sub impulsul perioadei, deci trebuie luate cu o anumită rezervă și neapărat verificate cu alte surse.

Încă din perioada războaielor balcanice a fost alimentată o anumită animozitate între români și bulgari, pentru că ei își disputau supremația în regiune. Apoi există și o desconsiderare pe care aristocrația română o resimțea față de societatea bulgară, o societate predominant țărănească. Excese s-au făcut și într-o parte și în alta. Mai ales într-o zonă precum Dobrogea, de exemplu – acolo a existat foarte multă tensiune, ciocnirile au escaladat. Autorităţile române au partea lor de vină în alimentarea cu astfel de percepții. Vorbim, așadar, despre o perioadă foarte tulbure, iar una dintre regulile războiului este anatemizarea inamicului prin ceea ce astăzi am denumi „fake news”.

Dar subliniez că este o diferență majoră între modurile în care au fost acceptate trupele de ocupație ale Puterilor Centrale. Cu excepția câtorva execuții și a unor mici ciocniri, administrația germană în teritoriile ocupate a fost, în general, lipsită de contondențe. Mai devreme sau mai târziu s-a ajuns la un modus vivendi, în special cu germanii.

În cazul strict al României, faptul că aici exista dinastie germană începând cu 1866, că se făceau investiții nemțești, a însemnat foarte mult în relația ocupator-ocupat. De asemenea, germanii erau considerați reprezentanții unei culturi superioare, ceea ce nu este cazul bulgarilor.

„ – Fetești, 12 aprilie 1917 –

INFECȚIE – ORDINE COMPLICATE – INFLUENȚAREA MORALĂ A INAMICULUI

/…/Kießer a aflat că sunt jurist și mă numește consilier juridic la biroul de evidență. Lunga ordonanță de prezentare emisă de administrația militară, cu numeroasele ei reguli de aplicare, i-a dat deja fiori și, de aceea, îmi dă ordinul să trec imediat la studierea amănunțită a tuturor dispozițiilor. După ce examinez ordonanța, trebuie să constat că nu se putea ceva mai complicat și mai de neînțeles. Câte categorii intră în registru și ce diferențieri trebuie operate! Combatanții primesc alte cărți de identitate decât civilii, după cum prizonierii de război primesc altele decât inamicii care nu sunt prizonieri. În fine, cărțile de identitate ale inamicilor care nu sunt români, au altă culoare. Prin acest sistem de evidență ar trebui ținuți sub control toți bărbații apți combatanți. Cine vrea să se mute dintr-un loc într-altul are nevoie de consimțământul nostru. Dacă s-ar ajunge vreodată – Doamne ferește! – la vreo retragere germană, atunci am putea să-i convocăm în grabă pe toți românii apți de luptă și să-i luăm cu noi. În plus, avem un control constant asupra tuturor străinilor și a soțiilor acestora. Un alt scop enunțat în ordonanță este acela «de a induce inamicilor noștri spiritul de disciplină și de ordine față de administrația germană și de a exercita asupra lor o influență morală».” (p. 126)

Pe parcursul jurnalului, autorul vorbeşte frecvent despre românii pe care are prilejul să-i cunoască în cvartiruri, dar şi în calitate de jurist la biroul de evidenţă din Feteşti, respectiv Bucureşti. Cum comentați caracterizările pe care le face?

Daniel Cain: Este un portretist talentat, descoperă foarte multe nuanțe. Aș îndrăzni să spun că este un foarte bun psiholog. Are o ușurință aparte în a sesiza detalii, micile detalii care fac diferențele mari. Mulți au încercat să scrie memorii în acea perioadă de război, dar cazul lui Gerhard Velburg este particular tocmai prin aceea că autorul are pregătire academică, iar faptul că, în plin război total, petrece o perioadă de acalmie, într-o zonă din spatele frontului, reprezintă o șansă enormă pentru observațiile sale.

A avut parte și de multă ospitalitate… Mai toate gazdele descrise de rezervistul Velburg îşi primesc oaspeţii cu „pâine şi sare”, sunt săritoare şi inimoase, în aproape fiecare cvartir există filiae hospitales dornice să facă viaţa mai uşoară germanilor. Pot fi românii bănuiţi de un soi de colaboraţionism sau măcar de oportunism?

Daniel Cain: Era un fel de „fă-te frate cu dracul până treci puntea”. Dar sunt sigur că ar fi existat un alt gen de comportament sau măcar un comportament mai reținut al românilor dacă trupele de ocupație erau cele bulgare. Cum spuneam, germanii erau reprezentanții unei națiuni percepute ca superioare.

Se vorbește cu prea multă ușurință despre a pactiza cu inamicul. Colaboraționismul e un termen care mi se pare deplasat. Nu poți acuza de colaboraționism cam toată populația care a rămas și a trebuit să trăiască sub ocupație. Ce era să facă? Populația s-a adaptat situației date. Tinerele voiau să se mărite și să plece… Putem citi, printre rânduri, anumite tipare comportamentale pe care le regăsim și în societatea românească post-decembristă. Există, evident, și o doză de oportunism. Dar vorbim, de fapt, despre un modus vivendi care a funcționat.

Ar fi foarte interesant de făcut o analiză comparativă între viața sub ocupația Puterilor Centrale și viața în refugiu în Moldova. Sunt două tipare ofertante pentru un istoric. În prima instanță, românii aveau certitudinea că sunt în casa lor, sub alții, după regulile altora, dar printre ai lor. Pe când cei care s-au refugiat în Moldova, nu aveau decât strictul necesar pe care reușiseră să-l ia cu ei, un an și jumătate nu au știut dacă mai au case, familie, ceva la care să se întoarcă…

O porţiune însemnată a cărţii este destinată hranei, sunt consemnate, cu plăcerea unui gurmand, varietăţi de mâncăruri simandicos gătite. Se mânca bine în România, mai ales în primii ani ai războiului?

Daniel Cain: Și pentru mine a fost o surpriză, nu am mai descoperit descrieri atât de amănunțite în privința alimentației. Cred că era și un gest de amabilitate din partea localnicilor, se străduiau să fie ospitalieri. România nu era neapărat un corn al abundenței la sfârșitul lui 1916 și începutul lui 1917.

Dar pentru cei care veneau dintr-o societate care trecea deja de doi ani prin experiența de război – cu implicita lipsă a forței de muncă, cu raționalizarea strictă a alimentelor, – România părea că „trăiește pe picior mare” raportat la așteptările lor, iar acest lucru a fost remarcat cam de toți cei care au făcut campania românească. Li se părea surprinzător faptul că aici se putea trăi bine și relativ ieftin, că puteau trimite acasă provizii într-un pachet lunar, o formă de a-și susține de la distanță familiile. Lucrurile se vor schimba puțin mai târziu, pentru că, printre altele, 1918 a fost și un an secetos.

Dar românii cum o duceau?

Daniel Cain: E un subiect care trebuie mult nuanțat. Cei care erau înstăriți își permiteau să trăiască puțin mai bine decât alții. Cei de la țară o duceau cumva mai bine decât orășenii. Dacă e să ne gândim la România anilor ’80 – venea recensământul la sate, localnicii ascundeau vițica proaspăt născută, se descurcau, piteau ceva – vedem că tiparul e cam același. Țăranii se împrietenesc cu soldatul neamț, care reprezintă o autoritate, mai iau un sac de făină și pleacă cu el…

Bineînțeles că pentru că o societate care trece prin experiența traumatizantă a războiului, există foarte multe „oportunități” pentru cei care vor să facă speculă. Este în firea lucrurilor, nu trebuie să idealizăm, dar nici să-i punem pe toți în aceeași oală.

„În prima camera se află camaradul Onnertz din Krefeld cu care lucrează cei mai vicleni traducători, Diamant şi Ştefănescu, cel din urmă, deşi cu nume românesc, fiind tot evreu: înainte îl chema Steiner. Ăştia doi îi tratează pe oameni într-un mod incredibil: strigă la ei, îi îmbrâncesc, îi înjură, îi pocnesc. O să le meargă rău dacă Bucureştiul nu va mai fi sub ocupaţie germană. N-o să li se mai vadă urma pe aici. Tuturor celor care arată ca nişte oameni de rând şi de la care nu au ce stoarce li se adresează cu «tu»; dacă speră să apuce de la cineva vreo firfiricî, îi spun «dumneata»; dacă e vorba de un domn bine cu posibilităţi, îi zic «dumneavoastră».” (p. 284)

„În ceea ce priveşte starea sufletească, militarii români întorşi de pe front se impart în trei categorii: /…/. A doua categorie nu e afectată absolut deloc de prăbuşirea patriei, ci se uită numai la avantajul propriu, are în vedere numai propriile interese pecuniare. Din această categorie fac parte în primul rând evreii, dar şi destul de mulţi creştini. Întreabă tot timpul câtă vreme va mai dura ocupaţia germană după încheierea păcii, pentru că speră să-şi poată relua pe deplin afacerile. Nu se gândesc decât la avantajele proprii.” (p. 293)

Gerhard Velburg, o persoană care îşi demonstrează toleranţa în atâtea prilejuri şi vizavi de felurite tipologii de oameni, pare să aibă prejudecăți antisemite. Care era relaţia românilor cu evreii la acea dată?

Daniel Cain: Imaginea evreului în timpul Primul Război Mondial este șocantă pentru cei care citesc literatura din perioada respectivă – cu un discurs foarte dur la adresa evreilor. Lucrurile trebuie nuanțate și decurg din anumite particularități ale societății românești în pragul Primului Război Mondial.

Între statul român și populația evreiască din România exista o relație destul de dificilă. Mulți dintre evrei veneau din Imperiul țarist, erau priviți ca străini, iar statul român a considerat că nu este bine să le dea cetățenie română – unul dintre beneficiile imediate ale cetățeniei fiind drepturile politice, posibilitatea de a vota, dacă erau întrunite criteriile necesare practicării votului cenzitar, respectiv deținerea unui venit. Pe scurt, cei care nu aveau cetățenie română, nu aveau dreptul de a cumpăra și a poseda pământ, și nici dreptul de a vota.

Prin urmare, mulți dintre evrei s-au văzut nevoiți să se reorienteze spre ceea ce astăzi denumim profesii liberale – să devină funcționari, medici, avocați. În lumea satelor, evreii se ocupau cu negoțul sau erau cârciumari – de aici și imaginea de speculanți care li se creează. De asemenea, evreii serveau ca interpreți, pentru că știau limbi străine, iar idișul pe care îl vorbeau este apropiat de germană. De aici și ideea că sunt colaboraționiști. În plus, atâta vreme cât aici le-a fost îngrădită posibilitatea de a beneficia de drepturi politice, este de înțeles de ce unii dintre ei nu au rezonat cu anumite așteptări patriotice privind fidelitatea necondiționată față de statul român.

Într-o paranteză, legea privind acordarea cetățeniei era extrem de restrictivă. Pentru fiecare persoană în parte care solicita acordarea cetățeniei române trebuia votat un act (uninominal) în Parlament. Procedura era extrem de greoaie și putea dura și două sau trei decenii. De asemenea, cetățenia nu se transmitea automat celor născuți înainte ca părintele lor să obțină acest drept.

Revenind la subiect, a fost cultivată imaginea evreului vinovat pentru toate. Iar Gerhard Velburg observă bine, dar observă având anumite prejudecăți.

Gerhard Velburg vorbește despre mită, subliniind originea mixtă, fanariotă, grecească şi turcească, a obiceiului prezent în societatea românească. Menționează, de asemenea, că administrația germană interzicea mita. O sancţiona sau doar o dezavua?

Daniel Cain: Nemții au avut un șoc când au văzut ce se întâmpla în România. Vorbim aici despre (ne)respectarea disciplinei militare; mita era o ilegalitate, o infracțiune care putea duce la încălcarea ordinii militare. În paranteză fie spus, unii dintre ocupanți „s-au dedulcit”.

În acea perioadă, germanii au dat foarte multe ordonanțe care reglementau diferite aspecte ale vieții de zi cu zi a populației. În mod evident, pentru că erau interesați de exploatarea economică a țării, au fost foarte metodici și scrupuloși – au decis ce să se cultive, când să înceapă însămânțatul, când să fie culesul, au aplicat alternanța culturilor… Pur și simplu eficientizau exploatarea economică a teritoriilor ocupate. O lege ca atare care să interzică mita nu exista, dar existau, de la caz la caz, cum am spus, ordonanțe care reglementau anumite activități și care sancționau, inclusiv civilii români, cu amenzi. Deci, exista o formă de constrângere care limita practicarea mitei.

„– Feteşti, 14 ianuarie 1917
Doi negustori bucureşteni călătoresc spre Constanţa ca să cumpere, la ordinul autorităţilor germane, alimente pentru populaţia civilă. au studiat la Jena şi la Dresda şi îmi povestesc într-o germană fluentă o mulţime de lucruri interesante. Mai întâi despre situaţia alimentară, apoi despre binecuvântarea administraţiei germane în România.
«Vedeţi, acum la Bucureşti e interzis să mai iei bacşiş», zic ei. «Cum», le răspund, «chelnerii nu mai au voie să mai primească bacşiş?». «Ei, bineînţeles că au voie. Altceva vrem să zicem: dacă mergeai înainte la tribunal ca să consulţi cartea funciară sau ca să soliciţi un extras din registrul comerţului sau dacă voiai să faci o întâmpinare la un funcţionar public şi nu-i plasai imediat o bancnotă de cinci sau de zece franci, acesta îţi zicea: Nu vedeţi muntele ăsta de acte? N-o să isprăvesc în nici un chip astăzi, reveniţi, vă rog, poimâine!»

«A, vreţi să spuneţi mită!» «Da, aşa se cheamă în Germania. Nu ne-a venit în minte cuvântul. Ei, chestia asta au interzis-o straşnic nemţii!»”

Autorul jurnalului afirmă că „vechii bani româneşti de hârtie, de argint şi de nichel au ieşit cu totul din circulaţie. Locul lor a fost luat de leii tipăriţi de administraţia militară germană. Cursul de schimb oficial este de 125 de lei pentru 100 de mărci, atât la unităţile de schimb ale armatei, cât şi la băncile româneşti.” (p. 296). Puteţi dă amănunte despre contextul în care armata ocupantă a decis această reforma monetară?

Daniel Cain: E mult spus reformă monetară. Fiind război, era inflație. În plus, Banca Națională se afla la Iași. Nemții au trebuit să găsească o formulă prin care să stopeze inflația, pentru că asta însemna un consum mult mai mare de monedă și cheltuieli neprevăzute. Această paritate stabilită de ei a fost, pe de altă parte, și o sursă de profit pentru unii, ca întotdeauna când se fixează un anumit curs de schimb – unul este cel oficial, cu totul altul cel al pieței „libere”, dictat de cerere și ofertă.

Autorul jurnalului se arată „şocat” de analfabetismul românilor – civili, soldați, dar chiar și gradaţi. Atât de dramatică era situația? Ne puteţi da o cifră privind analfabetismul în România în timpul Primului Război Mondial?

Daniel Cain: Cam două treimi de români erau analfabeți în mediul rural. În privința armatei… Ofițerii făceau, în general, o școală militară. Începând cu 1917 însă, deficitul de cadre superioare a făcut ca mulți elevi-militari să fie înaintați la grad de ofițeri.

Demn de luat în considerare este și un alt aspect. Armata era considerată un fel de școală menită să-l educe pe țăranul încorporat. Dar avem foarte multe mărturii din perioada respectivă care dovedesc că armata era pentru mulți o experiență traumatizantă – pentru că educația se făcea, de multe ori, cu „pumnul”. Oricum era greu să alfabetizezi țăranii pe durata satisfacerii stagiului militar. Pentru mulți chemați sub arme, armata reprezenta cam singura posibilitate să vadă și altceva decât locul de baștină, dar puțini dintre ei învățau să citească și să scrie, puțini dintre ei reușeau să treacă de un anumit fatalism de tipul „ce-o vrea Domnul, aia să se întâmple”. Erau chemați la arme, știau că dacă nu se prezintă vor fi trimiși în fața Curții Marțiale. Cu alte cuvinte, nu toți cei care intrau în armată se lăsau impregnați de vreo conștiință națională, patriotismul era o noțiune foarte abstractă pentru mulți dintre ei.

Pentru comparație, în perioada respectivă, Germania era lider mondial în ceea ce însemna tehnologie militară. De asemenea, universitățile germane reprezentau o tradiție care se întindea pe câteva secole în urmă, chiar elita românească fiind școlită în aceste instituții de învățământ.

Revenind la analfabetism. La orașe era o cu totul altă situație, în primul rând pentru că acolo exista un mediu cosmopolit. În târgurile moldovenești, de pildă, un recensământ făcut în 1912 arată că populația evreiască, știutoare de carte, era majoritară.

Ca să concluzionăm, cu toată reforma sistemului de educație inițiată de Spiru Haret, românii erau departe de a fi o națiune alfabetizată. Un lucru important de menționat în context. În campania din 1913 din Bulgaria, autoritățile noastre au remarcat că țaranul bulgar nu doar avea proprietate, dar știa și carte, nivelul de alfabetizare din Bulgaria fiind peste cel din România.

„-Fetești, 6 mai 1917 –

ZILE DE SĂRBĂTOARE – LUNEA LIBERĂ – PRIMA CONVOCARE DE CONTROL – FRICA DE DEPORTARE – «M-AM NĂSCUT ACASĂ» – MASE DE ANALFABEȚI

/…/Iar în ceea ce privește data nașterii, aceasta le este celor în cauză necunoscută în procent de cincizeci la sută. Primarii au putut indica pe liste numai datele de naștere ale celor înregistrați în scriptele comunelor lor. Unii oameni se jenează să recunoască că nu-și știu propria zi de naștere și atunci dau una la întâmplare. Nici măcar anul nașterii nu și-l știu, așa încât trebuie să ne bucurăm dacă au fie și o vagă idee de câți ani au, mai ales cei mai în vârstă. Adesea la rubrica cu data nașterii trecem pe cărțile de identitate doar anul. Unii , ne zic: «Sunt născut în mai», alții «M-am născut în cinșpe», dar nu știu nici luna, nici anul. Când îi întrebi dacă data pe care ne-o spun e corectă, ei ne răspund: «Mama așa mi-a spus.» Cel mai rău e cu țiganii, care sunt nomazi și nu sunt înregistrați nicăieri. La întrebarea despre locul nașterii ne răspund cel mai adesea «la Baltă», carevasazică în mlaștina imensă ce se întinde între cele două brațe ale Dunării și nu intră sub jurisdicția nici unei localități. Sau răspund: «În căruță!» Un băietan român ne zice: «M-am născut acasă.»
 

La toate astea se adaugă haosul cu numele. Majoritatea nu își știu decât prenumele. Cât privește semnătura, la mai bine de jumătate dintre ei să ne lăsăm păgubași, pentru că nu știu să scrie. Dintre țigani nici unul nu știe să scrie. În cazurile acestea, oamenii desenează o cruce și își pun mecanic, așa cum se obișnuiște pe aici, degetul mare pe un strop de cerneală. Unii spun că nu sunt în stare să deseneze nici măcar crucea și îl roagă pe Hesselbarth s-o facă în locul lor. Ca să nu-i prăpădească penița, el și-a făcut un bețigaș de lemn cu care oamenii trebuie să «picteze» semnul crucii.
 

/…/(Kießer) și-a dat seama că în Balcani activității birocratice trebuie să i se aplice o cu totul altă unitate de măsură decât cea cu care este obișnuit civilizatul neamț, care e primul în lume când vine vorba de calitatea și cantitatea actelor contabile. /…/” (p. 137)

Jurnalul consemnează o anumită „ierarhie” în rândul Puterilor Centrale. Astfel, ofiţerii cezaro-crăieşti sunt consideraţi de către nemţi aliaţi de rang doi, iar cei bulgari de rang trei. Cum este justificată această diferențiere discriminatorie?

Daniel Cain: Unde se întâlneau trei ofițeri ai Puterilor Centrale, germanul era, fără drept de apel, „șeful”. Ierarhizarea aceasta (respectiv condescendența nemților) vine, de fapt, din faptele de front și din valoarea armatei germane, indiscutabil superioară celorlalte. La care se adaugă, evident, și o desconsiderare pe criterii culturale. O cultură germană în care, important de menționat, cariera militară este la mare rang va privi de sus o cultură bulgară, de exemplu. A fi ofițer în Germania era, în general, un apanaj al aristocrației. În plus, germanii erau mai numeroși în teritoriile ocupate, ei asigurând administrația, de fapt.

Ce a însemnat, militar şi istoric, ocupaţia germană pentru România în perioadă descrisă în cartea lui Velburg?

Daniel Cain: Vasile Cancicov spune în Jurnal din vremea ocupației că, sub administrația germană, în București nu a fost așa ordine niciodată, că primarii români nu au reușit niciodată să facă atâta ordine câtă au făcut nemții.

Întotdeauna o astfel de experiență va avea și efecte culturale benefice. Poate mai mult sau mai puțin conștientizate. Pentru că tendința, imediat după plecare germanilor, în 1918, a fost de a desconsidera metodele germane și de a reveni la vechile obiceiuri.

În alt plan, efectul imediat, dincolo de exploatarea economică – care s-a resimțit în inflația și în scăderea nivelului de trai în anii imediat următori încheierii războiului – a fost o fracturare a societății românești. Cei care se întorceau de pe front, victorioși, i-au făcut vinovați de colaborare cu inamicii pe cei rămași acasă – în fine, o carieră politică se construiește mult mai ușor prin anatemizarea inamicului și prin exacerbarea propriilor merite. Dar această sciziune, această împărțire în eroi și trădători, din păcate, supraviețuiește și astăzi.

Nu toți cei care au rămas aici au avut de ales între a rămâne și a pleca. Mulți, în special funcționari, au primit ordin să rămână pe loc; guvernul român spera ca prin această colaborare cu autoritățile germane să îmblânzească într-un fel regimul de ocupație al Puterilor Centrale pentru populație, să funcționeze ca un intermediar între ocupator și cei ocupați.

Există o anumită ușurință astăzi în a-i privi pe unii ca pe eroi, iar pe ceilalți doar ca pe niște trădători – mă refer aici la Brătianu și la Marghiloman în special. Lucrurile trebuie mult nuanțate.

De asemenea, observ o anumită reținere față de mărturiile unor persoane care au făcut parte din administrația românească rămasă sub ocupanți și care au dezvoltat o relație cu ocupatorul, mărturii care ne ajută pe noi, ca istorici, să înțelegem mai bine, mai nuanțat perioada în cauză.

Vorbeați la începutul discuției despre lipsa de apetență a istoricilor români față de realitatea nuanțată. Credeți că discursurile sforăitoare și pline de clișee ale politicienilor, tot mai auzite în an de centenar, reușesc să trezească vreun fior patriotic în rândul populației?

Daniel Cain: Există un decalaj din ce în ce mai supărător între istoriografia occidentală și cea românească. Noi, românii, am rămas blocați în timp și suntem incapabili, per ansamblu, să ieșim din zona istoriei oficiale, pline de dramatism, de eroism, vibrând patriotard. Pentru noi, experiența omului simplu aflat în război nu prea contează. Avem o perspectivă a mărturiilor elitei asupra a ceea ce s-a întâmplat. (Asta și pentru că gradul mare de analfabetism nu a permis păstrarea unor mărturii ale oamenilor simpli, pentru că memoria nu se mai poate transmite de la o generație la alta, datorită urbanizării, dar nu numai.)

Important de reținut este că generațiile mai tinere nu rezonează cu patriotismul de fațadă – într-un discurs obositor pentru că nu este ofertant stilistic, într-un bombardament informațional care nu este contextualizat…

Ar merita să se scrie și altfel despre Primul Război Mondial, mai personalizat, mai umanizat, mai nuanțat și cu un efort mult mai mare de documentare – astfel încât oamenii obișnuiți să rezoneze cu experiența războiului. Nu e ușor… E nevoie de timp, de perseverență și, nu în ultimul rând, de finanțare.

Gerhard Velburg, „În spatele frontului. Marele Război așa cum l-am văzut eu, decembrie 1916–iunie 1918”, Editura Humanitas, 2018, 356 pagini.

__________

Daniel CAIN (n. 1972) este cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române. A scris și editat mai multe volume şi studii despre realităţile din spaţiul sud-est european de la începutul secolului trecut. În ultimii ani, preocupările sale sunt legate de studierea societății românești în preajma Marelui Război. Printre ultimele volume editate: Nicolae S. Șucu, Viața și aventurile unui cioban român în Bulgaria în vremuri de război. 1908-1918, Humanitas, București, 2017, 248 p. şi Grigore Procopiu, Parlamentul în pribegie. 1916-1918. Amintiri, note și impresii, Humanitas, București, 2018, 270 p.

__________

Dana Pătrănoiu 
- Publicist; editor

Interviu în exclusivitate

Diana Dumitru: Istoricul trebuie să fie gata să arate pagini neplăcute din trecut, chiar cu riscul de a supăra întreaga societate

De ce, în timpul Holocaustului, unele populații s-au dovedit mai înclinate la abuzuri față de evrei, comițând jafuri, violențe fizice, violuri și crime? De ce alte grupuri au tins însă într-o măsură mai mare să aibă un comportament mai omenos, oferindu-le hrană, adăpostind copii evrei sau ascunzând fugari?

La aceste întrebări oferă un răspuns – deloc confortabil pentru mulți – volumul Vecini în vremuri de restriște – Stat, antisemitism și Holocaust în Basarabia și Transnistria, al istoricului Diana Dumitru, apărut recent la editura Polirom. Nu e deloc o carte care se citește cu detașare. Asta și pentru că documentează minuțios cum în timpul Holocaustului – sub influența politicilor rasiste și discriminatorii ale statului român – populația din Basarabia a fost mai înclinată să participe la prigonirea evreilor. În același timp, în Transnistria vecină a acelor vremuri – în primul rând ca urmare a politicilor și ideologiei sovietice – populația locală a avut o atitudine mai binevoitoare și mai puțin ostilă față de evrei.

***

Marian Chiriac: Aș dori, pentru început, să aflăm cine este Diana Dumitru. Cum sunteți cunoscută, mai ales în cercurile de istorici și specialiști din Occident?

Diana Dumitru: Sunt istoric, conferențiar universitar la Catedra de Istorie și Științe Sociale a Universității Pedagogice de Stat „Ion Creangă” din Chișinău. Colegii mei mă cunosc cel mai bine ca fiind un cercetător al problemei Holocaustului și, în special, a relațiilor dintre evrei și ne-evrei. Personal, pot adăuga că sunt un om căruia activitatea profesională îi aduce o satisfacție enormă. Pentru mine, profesia de istoric este una din cele mai interesante, deoarece îți oferă posibilități mult mai ample de a înțelege lumea care te înconjoară, decât ar fi posibil fără exercițiul nostru profesional. În plus, activitatea de predare îmi oferă o sursă constantă de optimism, deoarece, în pofida tuturor condițiilor economice și politice complicate din țară, interacționez cu studenți excelenți, iar aceasta îmi insuflă încrederea că nu totul este pierdut și că există o speranță pentru ziua de mâine.

Marian Chiriac: Cartea dvs. Vecini în vremuri de restriște – Stat, antisemitism și Holocaust în Basarabia și Transnistria a apărut recent la Editura Polirom, fiind o traducere a volumului publicat inițial în engleză, în 2016, la Cambridge University Press. Care a fost punctul de plecare în scrierea acestei cărți și prin ce credeți că este aceasta importantă în contextul studiilor – nu chiar puține – despre Holocaust?

Diana Dumitru: Punctul de plecare al acestei cărți a fost o altă carte. Astfel, în 2003 am citit volumul lui Jan Gross, Neighbors, în care istoricul american de origine poloneză a descris pogromul organizat de polonezi în iulie 1941 împotriva evreilor conlocuitori într-un orășel al cărui nume îl cunosc astăzi foarte mulți – Jedwabne.

Această lectură mi-a pus o mulțime de semne de întrebare. Două dintre ele m-au chinuit cel mai mult: i) dar ce relații au fost oare între evrei și creștini în spațiul în care eu m-am născut? ii) oare de ce eu, istoric cu studii de doctorat, cunosc atât de puțin despre istoria evreilor basarabeni? Reflectând asupra acestor întrebări, am înțeles că pregătirea mea profesională din anii 90 în Republica Moldova, a fost cumva distorsionată de paradigma dominantă de abordare a istoriei naționale.

Acea paradigmă nu lăsa loc (și nici astăzi nu prea lasă) pentru cercetarea și predarea istoriei minorităților naționale, mai ales a paginilor tragice. Rolul de victimă rămâne a fi unul ferm atribuit exclusiv grupului majoritar – nouă, moldovenilor. Iar autorii care vin cu detalii asupra acelor pagini de istorie din care să reiasă că și noi am victimizat pe alții sunt priviți imediat cu suspiciune și ostilitate. Corespunzător, nu e de mirare că istoricii moldoveni nu prea au chef să se implice în studierea unor astfel de teme.

Importanța cercetării mele, în comparație alte studii pe tema Holocaustului din România, ține anume de tentativa de elucidare a unei dimensiuni sociale. Cea mai mare parte a publicațiilor existente se axează pe analiza factorului politic, a regimului care a “modelat” Holocaustul în varianta sa românească. Pe când, studiul pe care l-am realizat eu, și-a propus să afle cum s-au comportat oamenii de rând în acele vremuri cumplite și care a fost atitudinea lor față de vecinii evrei deveniți țintă a politicilor de distrugere implementate de autorități.

Marian Chiriac: Rezumând, pe cât se poate, tema cărții dvs., aș spune că aceasta oferă o perspectivă insolită asupra Holocaustului din Basarabia și Transnistria (nu actuala auto-proclamată republică separatistă, ci Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească din componența URSS), comparând implicarea civililor non-evrei în jefuirea, denunțarea și uciderea evreilor locali sau deportați în urma intervenției armate româno-germane din vara anului 1941, când aceste teritorii au fost (re)dobândite vremelnic de către România.

Care au fost metodologia și sursele folosite în analiza dvs și, totodată, care sunt principalele concluzii la care ați ajuns?

Diana Dumitru: Cea mai importantă componentă metodologică este comparația. Această comparație analizează atent două populații din două teritorii adiacente, care până în 1918 au avut o istorie, economie, structură politică și probleme sociale foarte similare – ambele teritorii ce au făcut parte din Imperiului Țarist timp de peste un secol.

În perioada interbelică, teritoriile date vor fi în componența unor state diferite, cu politici și ideologii total opuse; iar din vara anului 1941 și până în 1944 ambele regiuni vor fi controlate de autoritățile antonesciene.

În mare parte, ideea acestei comparații a decurs dintr-o observație inițială că în Transnistria, spre deosebire de Basarabia, nu puteam găsi referințe în sursele primare la acțiuni de violență în masă ale populației civile locale împotriva evreilor.

Am început o comparație riguroasă, studiind o mulțime de surse care se verificau reciproc și care mă asigurau că informația furnizată este una veridică. Astfel, trei grupuri mari de documente au stat la baza cercetării mele: i) documentele de arhivă, produse de autoritățile românești și sovietice; ii) mărturiile supraviețuitorilor evrei, mai ales acele părți ale lor care făceau referință la interacțiunile cu creștinii; iii) mărturiile creștinilor martori oculari ai Holocaustului.

Rezultatele acestei cercetări, care a durat aproape un deceniu, au demonstrat, în linii mari (fără a nega existența diferențelor pe plan individual), că creștinii din Basarabia au acționat cu o mai mare ostilitate și indiferență față de evrei în perioada Holocaustului, în comparație cu populația civilă din Transnistria, care a avut o atitudine mai binevoitoare și mai puțin ostilă față de acest grup minoritar. Această diferență constatată a fost explicată prin schimbările implementate (sau nu, în cazul antisemitismului care a continuat nestingherit în Basarabia) în perioada interbelică la nivel oficial. 

Marian Chiriac: Iarăși rezumând – și sperând că o fac fără să greșesc prea mult – ați identificat, pentru perioada aleasă spre cercetare, respectiv anul 1941, două atitudini total diferite. Întâi e vorba de atitudinea unei părți din populația Basarabiei care a participat voluntar și (adesea) cu entuziasm la jefuirea și uciderea evreilor. Și, în același timp, în Transnistria, se poate vorbi – din partea populației civile non-evreiești – de o lipsă a „elanului pogromist” și mai curând de o compasiune arătată evreilor persecutați. Cum se poate explica acest lucru, în condițiile în care populația ambelor teritorii studiate avea, la momentul disoluției Imperiului Țarist, cam aceeași atitudine antisemită (promovată sau tolerată de stat, vezi pogromurile întâmplate atât în Basarabia, cât și pe teritoriul viitoarei Transnistrii)?

Diana Dumitru: Partea cea mai curioasă și necunoscută a studiului ține de documentarea efortului sovietic din perioada interbelică de a eradica antisemitismul. Astfel, atât din motive ideologice, cât și din motive pragmatice – în situația unui antisemitism feroce larg răspândit în mase, în condițiile în care mulți lideri ai statului bolșevic erau de origine evreiască,– statul sovietic a declanșat o luptă continuă și fermă împotriva oricăror manifestări ale antisemitismului în societatea sovietică.

Pe lângă faptul că vorbele și faptele cu caracter antisemit devin pasibile de pedeapsă (însăși folosirea cuvântului „jidan” putea duce la închisoare!), o componentă nu mai puțin importantă a acestei lupte prevedea un set complex de măsuri care ar demonta stereotipurile vechi pernicioase despre evrei și ar crea în loc imagini noi pozitive despre acest grup etnic.

Astfel, prin intermediul cinematografiei, artei, literaturii, mass-media, a sistemului de educație din instituțiile de învățământ sovietice, populației sovietice i se aducea la cunoștință că evreii au fost oprimați de secole, au suferit numeroase pogromuri și au fost transformați în țapi ispășitori de regimuri ostile. Fotografii din ziare, filme, spectacole, cărți pentru maturi și copii, lecții publice țineau să convingă auditorul larg, că atunci când li se oferă condiții egale de viață și muncă, evreii se includ într-o serie de munci productive, contribuind de rând cu ceilalți membri ai societății la creșterea țării.

În același timp, antisemiții erau criticați, ridiculizați și reprezentați drept persoane ignorante și pline de răutate, care au de ales: sau își corectează comportamentul, sau au de a face cu justiția sovietică.

Cu siguranță, acest efort colosal nu a reușit să ajungă la fiecare individ în parte și nu a putut eradica antisemitismul în spațiul sovietic. Totuși, aceste eforturi, însoțite de schimbări profunde ale structurii economiei (inclusiv schimbarea profilului profesional al evreilor) și de secularizarea societății, au dus la o apropiere mai mare între evrei și ne-evrei în societatea sovietică. Spre, exemplu, unul dintre indicii cei mai elocvenți este triplarea ratei căsătoriilor mixte între evrei și ne-evrei în perioada interbelică în Transnistria.

În același timp, grație mesajului clar și consecvent al regimului, violența fizică față de evrei a devenit inadmisibilă chiar și în cazul celor mai convinși antisemiți. De aceea, când în 1941 Transnistria a intrat sub control românesc, populația locală s-a abținut de la acțiuni de violență în masă. Unii și-au reținut pornirile din cauza fricii inculcate anterior de regimul sovietic, iar alții (mai ales cei tineri) ajunseseră pe parcursul celor două decenii interbelice să creadă că evreii sunt concetățeni egali, care nu meritau o asemenea persecuție oribilă.

Marian Chiriac: Credeți că pentru publicul român va suna, poate, reducționist modul în care ați consemnat preponderent îndeosebi politicile de combatere ale antisemitismului în cadrul statului sovietic, în timp ce același stat sovietic persecuta alte grupuri etnice, sociale sau religioase care erau „contrarevoluționare”, contrare idealului de om sovietic? Altfel spus, ce ar trebui să facă un istoric pentru a ieși din această „competiție a suferinței” încă prezentă în societatea noastră?

Diana Dumitru: Rămâne la discreția publicului românesc să își facă o opinie proprie asupra materialului și argumentelor prezentate în carte. Important este de înțeles că obiectul de cercetare al cărții date nu este politica națională sovietică în totalitatea sa.

După cum anunță însăși titlul cărții, în vizor se află analiza acelei conexiuni care există între (un) stat, politicile sale și nivelul de antisemitism în societate. Indiscutabil, descoperirile care se referă la partea sovietică pun într-o lumină mai complexă politicile sovietice. În același timp, astfel de cunoștințe ne ajută să înțelegem mai bine cum a avut loc mobilizarea anumitor segmente ale populației de către regim.

Moștenirea sovietică până în ziua de astăzi are o influență enormă asupra relaționării geopolitice a populației din fostul spațiu sovietic. Înțelegerea totalității de push and pull factors este necesară pentru a stabili un dialog coerent și eficient cu statele care au cunoscut dominația sovietică.

În privința întrebării ce ar trebui să facă un istoric, nu pot să spun că cunosc rețete miraculoase. Componente cheie sunt onestitatea și curajul. Istoricul trebuie să fie gata să arate pagini neplăcute ale istoriei, inclusiv cu riscul de a supăra întreaga societate. În plus, o altă condiție ar fi plasarea sa în afara sferei politicului. Nu am în vedere că istoricul nu poate avea convingeri politice/ideologice, sau nu și le poate exprima în public, sau nu se poate implica în activitate politică. Mai degrabă, am în vedere că atunci când un istoric începe procesul de cercetare și scriere, aceste convingeri urmează să rămână „după ușă” și nu au dreptul să participe la exercițiul de interpretare și aranjare a dovezilor acumulate din sursele istorice.  

Marian Chiriac: Cum vedeți astăzi societatea românească și pe cea basarabeană din perspectiva asumării trecutului legat de participarea la Holocaust? Se poate vorbi de o amnezie, de o ignorare a subiectului sau de o asumare dificilă? Și, totodată, care sunt pentru dvs, ca istoric al Holocaustului, provocările atunci când e vorba de abordarea memoriei Holocaustului și a antisemitismului contemporan?

Diana Dumitru: După părerea mea, societatea românească a făcut un efort mult mai mare în această direcție, în comparație cu societatea basarabeană. Astăzi, există un decalaj enorm la nivel de asumare, cercetare și comemorare a Holocaustului în România și Republica Moldova.

Indiscutabil, există anumite cauze obiective pentru această situație, dacă ținem cont de faptul că Holocaustul a fost organizat de către un regim care se afla la București și nu la Chișinău. Totuși, dacă vorbim despre impactul Holocaustului, puterea sa distructivă s-a resimțit într-o măsură mult mai mare pe teritoriul Basarabiei, decât pe teritoriul Vechiului Regat.

Din păcate, în pofida faptului menționat, pentru societatea basarabeană tema Holocaustului rămâne una marginală. În acele cazuri când ea nimerește în vizorul atenției publicului se încing discuții aprinse cu caracter politic. Cel mai trist este că istoricii din Moldova care se (auto) identifică drept pro-români/pro-europeni sunt printre primii care se opun studierii și diseminării rezultatelor cercetării acestei teme.

Chiar dacă se manifestă într-un mod mai catifelat (în comparație cu anii 90), naționalismul etnic, exclusivist, în mare parte rămâne a fi ideologia căreia i se subsumează cercetarea istorică din Republica Moldova.

Provocările ce țin de abordarea memoriei Holocaustului și a antisemitismului contemporan în spațiul românesc reies dintr-o serie de probleme bine cunoscute. Astfel, nouă, românilor (la fel ca și altor popoare), ne-ar plăcea să credem că suntem un popor de oameni destoinici, care nu au pricinuit rău altora. Informațiile care contrazic această imagine se digeră greu și provoacă ostilitate.

În plus, faptul că asumarea responsabilității pentru Holocaust și lupta cu antisemitismul fac parte din criteriile de bază ale Occidentului prin care se evaluează nivelul de maturitate a unei democrații, îi irită pe unii, făcându-i să sublinieze caracterul “importat” al subiectelor date.

Important este, că pe lângă valoarea pur informativă pe care o conține orice studiu pe tema Holocaustului și antisemitismului, [cercetările] joacă și un anumit rol în consolidarea unei societăți civice. Asumarea acestui trecut demonstrează, mai ales grupurilor sociale minoritare, că indiferent de intemperiile prin care s-a trecut în diferite perioade istorice, grupul majoritar este conștient de crimele comise de generațiile anterioare și decis să nu permită crime noi.

Marian Chiriac: În încheiere, după această discuție centrată pe trecut, o întrebare și despre viitor: care este următoarea temă de cercetare a istoricului Diana Dumitru?

Diana Dumitru: În prezent studiez situația evreilor în RSS Moldovenească între anii 1945-1953. Este o poveste mai largă, care se află la intersecția a mai multor teme, inclusiv sovietizarea Moldovei, impactul Holocaustului asupra comunității evreiești basarabene, restabilirea unei societăți devastate de război, procesele juridice de pedepsire a “colaboratorilor,” viața cotidiană în perioada stalinismului târziu.  

Diana Dumitru, „Vecini în vremuri de restrişte. Stat, antisemitism şi Holocaust în Basarabia şi Transnistria”, Editura Polirom, Colecția „Studii româneşti”, 2019, 280 pagini, traducere de Miruna Andriescu.

Marian Chiriac 
- Jurnalist

Articol în exclusivitate

Liliana Corobca: Poveştile erau aproape o necesitate fiziologică pentru cei deportaţi

Romanul Capătul drumului, lansat în luna martie a acestui an, relatează povestea dramatică a deportării unor familii de români bucovineni în stepele Kazahstanului, constituindu-se într-o pledoarie pentru cunoaşterea trecutului românilor.

Forţa imaginativă, dublată de acribia cercetării şi îndulcită pe alocuri cu un umor duios, fac din ficţiunea Lilianei Corobca un memorial emoţionant (deseori până la lacrimi), menit nu doar să aducă în atenţia cotemporanilor un episod dureros din istoria bucovinenilor, ci să îndemne şi la găsirea „măsurii adevărate a vieţii”.

În Capătul drumului … nu există, de fapt, un sfârşit, pentru că poveştile sunt un mod de a alunga sau măcar de a amâna însăşi moartea celor surghiuniţi „la capătul lumii”, după cum a explicat autoarea în interviul acordat revistei online Paragraf.

***

Cum ai trecut de la exil şi cenzură (preocupările tale anterioare) la tema deportării? Şi cum de o scriitoare din Republica Moldova abordează deportarea unei familii din Bucovina?

Liliana Corobca: Sunt legate oarecum şi inițial a ţinut de proiectul la care lucram la Institutul „George Călinescu”, în cadrul căruia trebuia să scriu o serie specială de articole despre reviste. Am descoperit tema deportaţilor în 2006 – 2007, cam în acelaşi timp cu tema cenzurii, dar prima dintre acestea s-a conturat odată cu un articol de dicţionar pe care trebuia să-l refac, pentru că fusese redactat anterior foarte superficial. „Țara Fagilor” este un almanah bucovinean, unde am găsit primele mărturii ale deportaţilor din acea zonă. M-am dus la Biblioteca Academiei, dar nu am găsit revista și nu puteam să mă documentez. Aveam nevoie de multe informaţii – care sunt punctele forte ale publicaţiei, care sunt cele mai importante contribuţii tematice, pe istorie şi literatură, cine sunt colaboratorii, dacă există controverse şi polemici etc.

Fusesem în Bucovina în 2001, într-o tabără de vară organizată de românii din Bucovina, rămăsesem cu multe contacte, mă împrietenisem chiar cu mulți participanți veniţi în tabără. M-am adresat lor, le-am cerut revista şi mi-au pus la dispoziţie toate numerele până la acea dată, din 1995 până în 2005.

Am descoperit mărturiile deportaţilor în cele 20 de numere ale reviste – disparate, împrăştiate… Atunci am simţit importanţa subiectului, despre deportarea bucovinenilor nu scrisese mai nimeni, în afară de Aniţa Nandriş-Cudla, care, de fapt, a povestit o experienţă unică, doar a ei. În „Țara Fagilor” am găsit însă o mulţime de informaţii şi despre alte tipuri de deportări – despre deportări religioase, şi după ’41, pentru că deportări s-au făcut până târziu, despre valul din anii 1950. Şi atunci mi-a venit ideea ca aceste mărturii să fie editate separat, într-un volum autonom. Am vorbit şi cu Dumitru Covalciuc, redactorul-şef al revistei, şi cu alt bucovinean, Ştefan Hostiuc, le-am propus să scoată un volum cu aceste mărturii, dar n-au făcut asta. Şi atunci m-am ocupat eu, mi-a venit greu, pentru că nu mi-au pus la dispoziţie textele în format electronic, a trebuit să scriu toate mărturiile de mână. Aşa a apărut Golgota românească. Mărturiile bucovinenilor deportați în Siberia, în 2009. Iniţial mă gândisem la un film-documentar, dar era un domeniu diferit, trebuia să filmez în Kazahstan, iar nişte prieteni mi-au sugerat atunci că mai nimerit ar fi un roman, dacă tot sunt scriitoare.

La ora aceea îmi venea greu să scriu o ficţiune… Citeam mărturiile şi mi se păreau atât de perfecte, încât tot ce trebuia să fac era doar să le editez. Ca să scriu un roman aveam nevoie însă de povestea mea. Mărturiile îmi puteau folosi ca fundal.

Cine culesese mărturiile supravieţuitorilor?

Liliana Corobca: Mărturii ale surghiunului mai apar şi astăzi în revistă, am primit numere mai recente şi am descoperit acest lucru. O rubrică din publicaţie se numea chiar Golgota neamului românesc, de aici a venit şi titlul ediției mele.

Mărturiile n-au fost culese de un singur om. Începând cu ’95, s-au ocupat de asta studenţi, redactori ai revistei, rude mai tinere ale deportaţilor, voluntari în principiu. În momentul în care a apărut volumul editat de mine (Golgota… – n.red.), Dumitru Covalciuc m-a anunţat că aproape niciunul dintre supravieţuitorii surghiunului nu mai este în viaţă. Erau sute de mărturii.

Când am găsit editura care să publice cartea, mi-a cerut un anumit număr de pagini, aşa că am fost nevoită să fac o selecţie a mărturiilor, nu le-am pus pe toate, le-am ales în funcţie de valoarea lor documentară, şi am urmărit ca traseul deportării să nu se repete – în cazul în care erau trei deportaţi cu soartă asemănătoare, am ales unul singur.

„Când femeia gravidă a simţit că e pe moarte, a început să povestească. Nu ştiam dacă‑i părea rău, dar cu povestea încerca să îndepărteze moartea. Cum comu­nistul din sat, stribocul acela, i‑a promis c‑o ia de nevastă, s‑a culcat cu el, i‑a făcut de mâncare. Mama ei zicea că e mare păcat, că nu trebuie să trăiască împreună, dacă nu s‑au cununat. Că dacă‑i om cum­secade şi iubitor, de ce n‑o ia de nevastă ? Mamei nu‑i plăcea deloc de comunist. Cui îi plăcea ? Apoi el a pus‑o să facă listele cu «duşmani», dar nu i‑a zis că vor fi deportaţi, ci doar să facă aceste liste.
 

M‑a întrebat : cine sunt duşmanii regimului nostru ? N‑avem duşmani în sat, numai oameni paşnici, i‑am zis eu. Atunci el : cine nu‑i iubeşte pe comunişti ? Eu ce să‑i zic, că tot satul ? Nu ştiu, am răspuns. Cine a făcut parte din alte partide decât cel comunist, cine a exploatat munca altora şi a luat argaţi la lucru, cine a fugit peste hotare, cine‑i mare boier cu mult pământ, cine vorbeşte urât de comunişti şi nu se bucură destul de noul regim. Mi‑a zis că are nevoie de un număr oarecare de oameni şi atâţia să pun pe liste. ” (pp. 59 – 60)

Spuneai că ai ajuns în Bucovina în 2001. A fost singura ta vizită acolo?

Liliana Corobca: Da, s-a întâmplat cu ocazia unei şcoli de vară de două săptămâni. Dar a fost totul foarte bine organizat, am vizitat obiectivele româneşti – orașul Cernăuți, sate din jur cu tradiţii româneşti. A fost însă un prim contact, care putea să nu se transforme în nimic. Mi-a folosit, pentru că i-am cunoscut pe bucovineni, am văzut că civilizaţia românească e pe cale de dispariție acolo, nu poţi să-i dai prea multe şanse.

În Cernăuţi nimeni nu mai vorbea româneşte… Am mai spus asta și la un post de radio, am fost la casa lui Aron Pumnul, care e casa unor particulari acum, şi am văzut acolo o femeie care spălase rufe şi le întindea, mai că legase sfoara de gâtul statuii lui Eminescu… Iar locul era în paragină, plin de buruieni. Mi-a folosit şi asta, personajul meu din carte spune: „Bucovina mea nu mai e acum cum fuse…”

Bucovina este foarte vie în romanul tău, ca şi cum ai fi copilărit în locurile acelea…

Liliana Corobca: Am vrut să apropii cititorul de Bucovina şi, când m-am hotărât să scriu cartea, am făcut o documentare intensă. Am citit mult, am strâns reviste, cărți de acolo, am căutat şi folclor, am cules ghicitori, poveşti mai puţin cunoscute…

Înainte să ne adâncim în discuţia propriu-zisă despre cartea ta, ai putea să explici ce înseamnă deportarea bucovinenilor în cifre? Câte persoane au fost deportate din Bucovina şi spre ce destinaţii? Câţi au supravieţuit, câţi s-au întors acasă? Există astfel de statistici?

Liliana Corobca: Am discutat şi cu istorici care mi-au spus că nu se cunosc asemenea cifre nici la această oră… Eu am lucrat cu liste publicate de supraviețuitori, iar numele bucovinenilor care apar în roman, nume foarte rare (precum Sancira), sunt nume de persoane reale, alese din acele liste.

Dar liste fuseseră făcute în sate și de autorităţile locale de atunci – şi nici cei care le-au întocmit nu ar putea pretinde că ştiu exact numărul deportaţilor. Ar trebui mers undeva mai sus. Persoanele trimise în surghiun erau înregistrate undeva, dar nu toate listele sunt sută la sută corecte, unii deportaţi mai fugeau, alţii îşi ascundeau copiii pe unde puteau…

Apoi mulţi nu s-au mai întors. Au murit. Sau n-au mai avut la ce se întoarce – a fost foametea mare (din nordul Bucovinei, 1946-1947 – n.red.). Alţii, care erau copii pe atunci, au rămas în pribegie, şi-au făcut studiile pe acolo, unele fete s-au căsătorit care pe unde… Unii s-au întors, dar nu chiar la locul de baştină, pentru că n-aveau dreptul să se întoarcă acolo (zona de hotar trebuia depopulată de români şi populată cu popoare „prietene”), au revenit în Ucraina, în zone din apropierea Bucovinei.

Personajul principal se întoarce, de pildă, în Moldova – sunt mulţi bucovineni care, reveniţi din surghiun, s-au stabilit în Republica Moldova. Am citit mărturii şi mi-am dat seama că o asemenea întoarcere este plauzibilă. Bucovinenii şi basarabenii se întâlneau acolo, în Siberia, în Kazahstan şi se apropiau, vorbind aceeaşi limbă, având mai mult sau mai puţin aceeaşi istorie.

Într-o paranteză, basarabenii erau după o sută de ani de imperiu rusesc, iar bucovinenii simţeau asta, îi simţeau pe basarabeni mai aproape de ruşi. Bucovinenii se considerau mult mai „români”. La mulți basarabeni, românismul putea fi deja afectat.

În roman, atragi atenţia că personajul principal, fetiţa Ana Bojescu, nu ştia ruseşte.

Liliana Corobca: Nimeni nu ştia ruseşte în Bucovina, cu excepţia ucrainenilor. Bucovinenii fuseseră în Imperiul Habsburgic, sub ocupaţie austro-ungară, ştiau germană. De ce ar fi trebuit să înveţe ruseşte?

Cât ai lucrat la Capătul drumului?

Liliana Corobca: Cam un an. Am făcut şi documentare în acest timp. La un moment dat, nu mi-am mai permis ieşiri (de societate), întâlniri cu oamenii, trebuia să intru în atmosferă, şi atunci a început să meargă mai repede. Scriam în fiecare zi, nu foarte mult, dar legat.

Cât am descris călătoria cu trenul, am încercat să duc o viaţă simplă, austeră, mâncam te miri ce, gândindu-mă cum deportaţii mureau de foame până să găsească câte o coajă de cartof… Încercam să redescopăr nişte valori care chiar au greutate, să evit lucrurile superficiale de azi.

Strânseseşi o mulţime de documente, aveai multe informaţii, dar care a fost „scânteia” propriu-zisă a romanului?

Liliana Corobca: Cred că am mai povestit asta – aveam un prieten, cu o mamă săsoaică, bolnavă, plecată în Germania, dar nefericită acolo. Femeia de 90 și ceva de ani începuse să-şi rememoreze întâmplări din satul ei natal. Se credea în satul ei din România.

Eu aveam fundalul romanului, vedeam scene în minte, dar nu aveam personajul central. Şi tot gândindu-mă cum să pornesc scrierea, mi-am spus că personajul trebuie să fie în vârstă şi să-şi retrăiască tinereţea din timpul deportării.

Apoi, abia după ce scrisesem jumătate de carte, am început să recitesc mărturiile, să le selectez. Evitasem ca mărturiile să-mi sufoce atmosfera, personajul, povestea proprie. Ca scriitor, nu iau prea mult din realitate, am nevoie de lumea mea ficţională.

Ce spui se leagă cu următoare întrebare: cât este documentare în arhive, cât este memoria celor apropiaţi şi cât este proiecţie ficţională în creuzetul romanului tău?

Liliana Corobca: N-aş putea să răspund cu precizie. Mărturiile cu care am lucrat aveau fiecare cam câte o pagină. Iar o pagină, pentru traseul deportaţilor, însemna foarte puţin.

Uneori am luat doar o frază dintr-o mărturie şi am transformat-o în pagini întregi de poveste. Apoi au fost şi întâmplări din care am preluat mai mult şi am schimbat contextul (sau detaliile). De exemplu, îmi aduc aminte de povestea cu cartofii, copiii se duc pe câmp să culeagă şi n-aveau voie să se atingă de cartofi, iar profesoara le dă voie să mănânce un cartof, vine brigadierul şi îi prinde. Nu este invenţia mea. În mărturia din original nu era o profesoară, ci o bucovineancă deportată, care era şchioapă, pentru că participând la nişte munci agricole fusese călcată de un tractor, nu mai putea lucra cu toată forţa şi atunci o trimeau la munci uşoare, cu copiii, la strâns cartofi. Femeia aceasta povestea în mărturia ei cum brigadierul a biciuit-o pentru că a lăsat copiii să ia câte un cartof. Am refăcut și am adaptat scena asta.

Alte secvenţe, foarte plauzibile, sunt pure invenţii de-ale mele – de pildă, povestea cu oaia moartă pe câmp. Citisem însă că deportaţii mâncau pierituri de pe câmp şi mureau.

Aveam atâtea idei, încât a mai trebuit să renunţ la unele dintre ele, aveam secţiunea cu poveşti, care îmi veneau în avalanşă, apoi crearea unei lumi bucovinene, voiam să creez un echilibru între toate.

Cititorii, în special cei din România, sunt obişnuiţi cu „îngheţata Siberie”, un loc comun când vine vorba despre deportări. De ce deportaţii din cartea ta se opresc în stepele Kazahstanului? De ce ai ales Kazahstanul ca punct terminus al călătoriei?

Liliana Corobca: În Siberia erau duşi mai mult bărbaţii, pentru că acolo erau munci grele de taiga, la tăiat pădurea, de pildă. În Kazahstan erau duse mai mult femeile cu copii. Cea mai mare parte a mărturiilor cu care am lucrat erau pentru Kazahstan.

Apoi, Aniţa Nandriş-Cudla scrisese despre drumul spre Siberia şi nu am vrut să repet acelaşi traseu. Până la urmă, îmi duc totuşi personajul principal şi spre Siberia, la pescuit, aveam de povestit scene foarte puternice şi era nevoie de o apă care în stepă lipsea…

Cum ai stabilit traseul?

Liliana Corobca: Mi-am scos harta la imprimantă şi am stat cu ea în faţă. Satul Ozek-Sairsai (Sărsăilă) este inventat, există o localitate cu o denumire asemănătoare, dar am schimbat-o. Apoi am hotărât ca Ana Bojescu să meargă în orașul Kant – Kant e în Kârgâzstan, în sud -, pe urmă să ajungă la Obi, în Siberia, apoi se întoarce iar în Kazahstan. Totul trebuia să fie plauzibil, am calculat câte zile îi lua spre o destinaţie sau alta. În plus, sunt şi alte personaje care îşi caută părinţii în diverse locuri…

Mie îmi trebuia stepă, iar Kazahstanul nu e doar stepă, are şi munţi – şi atunci a trebuit să delimitez şi să optez pentru anumite zone. Traseul pe care l-am prezentat în carte nu există în mărturiile reale, este o pură invenţie a mea. Dar îl consider perfect plauzibil. Potrivit mărturiilor, deportaţii erau duşi pe drumuri chiar mai întortocheate, de-a dreptul incredibile.

Ai refăcut fizic traseul „lotului” Ana (Bojescu) Blajinski?

Liliana Corobca: Nu. Şi nici n-am văzut niciodată stepa kazahă. Am vrut să fac un documentar, cum spuneam, iar asta însemna să fiu acolo. Poate că altfel ar fi ieşit cartea. Ştiu că aşa procedează scriitorii, că merg să vadă locurile pe care le descriu apoi, dar o vizită în stepă nu cred că m-ar fi ajutat neapărat. Eu trebuia să intru în poveste, să mă concentrez, să văd totul… cu ochii minţii.

Cum te-ai oprit la numele Blajinschi (Anica Blajînica)? Înseamnă ceva anume pentru tine?

Liliana Corobca: Numele ei de fată este Bojescu. Şi se căsătoreşte cu Anton Blajinschi. Bojescu are o rădăcină – „boje” – care înseamnă Dumnezeu (există deportați reali cu acest nume).

„Blajenîi”… înseamnă „sfânt” în rusă, dincolo de blândețea pe care o atribuim noi. În satul meu erau câteva familii Blajinschi; mi se părea cel mai frumos nume, visam să-l port şi eu. Iar personajul meu a trecut prin atâtea suferinţe, încât cred că şi-a meritat numele de sfânt, de Blajinschi.

Cartea ta începe poetic, cu o deschidere spre cer. Cerul este simbolul eliberării?

Liliana Corobca: Cerul este lumină. Tu poţi spune acum că e o poezie acolo, dar eu am stat alături de deportaţi în tren, o lună de zile, un tren fără geamuri, fără aer, şi primul lucru care m-a izbit în moalele capului când am ieşit din tren a fost lumina cerului. Pe care deportaţii, fiind credincioşi, au văzut-o ca pe un fel de lumină dumnezeiască. Cerul putea fi și un gol mare, pe care bucovinenii îl simţeau ca pe un plin, ca pe o binecuvântare la sfârşitul călătoriei lor. Nu este neapărat o eliberare, deportaţii nu se simt confortabil în acest spaţiu deschis, se simt copleşiţi, vinovați, umili.

„La capătul drumului se află cerul. Sus cer, jos cer, stânga, dreapta şi în toate părţile, cer, numai cer ! Trenul se îndepărta lin, se topea în zare, făcând cale întoarsă. Mai departe nu există cale ferată, aici s‑a terminat. Iar pe noi, după o călătorie lungă în trenul iadului cel blestemat, ne‑au abandonat, ne‑au lepădat, ne‑au arun­cat fix în cer. De parcă Dumnezeu a auzit rugăciunile noastre repetate şi după o lună de chinuri ne‑a îndrep­tat aici, în raiul acesta ceresc fără margini. Cerul înce­pea încă de la firul ierbii, scurtă, plăpândă şi rară, altceva nici nu era în jur cât puteai cuprinde cu ochii !” (p. 7)

O altă secvenţă simbolică, redată foarte filmic, este hora în care se încing deportaţii după coborârea din tren, o horă care, spui tu, „sparge ghinioanele”. Ce semnificaţie i-ai dat „jocului”?

Liliana Corobca: Hora este invenţia mea, sută la sută. Şi sugerează, cred, un fel de jubilaţie a supravieţuirii. E vorba despre nişte copilițe care, chiar dacă au suferit foarte mult, au dorinţa de a trăi. Fetiţa noastră şi ceilalţi copii au început să tropotească, mai întâi de frig, dar și pentru că bucovinenii au simţ artistic, tropotitul nu a rămas o simplă tropăială, ci s-a transformat în horă…

Întreaga naraţiune este împletită cu cântece, poezioare, cântece, poveşti. Poveşti cu tâlc, repetate, îmbogăţite sau chiar schimbate la nesfârşit – spuse ca să treacă mai plăcut timpul, ca un scut de protecţie împotriva greutăţilor, relelor, morţii. De unde pasiunea pe care le-o împrumuţi personajelor tale pentru poezii şi poveşti, scrise sau transmise prin viu grai?

Liliana Corobca: Nu era o pasiune, ci, iarăși, un mod de a supravieţui. Am găsit asta în mărturii. Deportaţii spuneau că atunci când copiilor le era sete sau foame, mamele le spuneau poveşti. Ce altceva să facă dacă nu aveau nimic să le dea de băut, de mâncare, nu aveau jucării ca astăzi? Oamenii mari povesteau aşa încât copiii să stea cu gura căscată şi să uite de toate. Povestea a fost aproape o necesitate fiziologică.

Dar supravieţuitorii nu-şi mai aminteau ce poveşti li se spuseseră în urmă cu 50 de ani. Şi atunci am cules folclor, am mers pe la bătrâni fără şcoală multă, dar cu har și înțelepciune, ca să-mi dau seama ce poveşti ştiu şi cum le ţin minte, transmise din vorbă în vorbă de la bunici, părinţi…

Pentru carte am ales și poveşti pe care mi-am dorit să le resuscitez, poveşti din cărţi vechi, nu Fata babei şi fata moşneagului, Cei trei purceluşi sau altele care circulau foarte mult. Apoi am mai inventat pe marginea lor, am mai adaptat…

Şi pentru că tot vorbim despre poveşti, cum te-ai oprit asupra cărţii luate de fetiţă în tren (Coşbuc)?

Liliana Corobca: Putea să fie orice altă carte, dar când m-am gândit ce cărţi se găseau în bibliotecile bucovinenilor în anii ’40 – ’41, a trebuit să mă asigur că ediţia aleasă a existat și a circulat. Coşbuc circula cu siguranță pe atunci, tatăl Anei era profesor, director de școală, deci avea cărţi. Apoi, poemele lui Coşbuc erau accesibile oricărui nivel de educaţie, trebuia să fie un poet cu care oamenii din tren să consoneze, nu puteam alege poeme filosofice de Lucian Blaga, de pildă. Mă mai gândisem şi la Creangă, dar aveam acoperită partea cu poveşti, era nevoie de poezie.

Ai o relatare foarte documentată despre obiceiurile de înmormântare…

Liliana Corobca: Am făcut practică folclorică, întocmisem un set de întrebări pe tema naşterii şi a morţii pe care le adresasem unor bătrâni din sat şi aveam un caiet plin de notiţe pentru fiecare etapă a obiceiului.

„Aşa ne îngropam noi morţii. Moviliţa din cuvinte creştea, acoperea, puneam şi crucea, cum se cade. Cineva din satul mortului îl vorbea de bine, ne spunea cine a fost, ce om gospodar, ce om bun, ce primar, ce director de şcoală, ce preot, ce mamă vrednică, ce soţie minunată. «Să-i fie ţă… a început cineva şi a tăcut, care ţărână? Dar tuşa Anghelina a continuat vajnic: Să-i fie ţărâna de cuvinte uşoară! Dumnezeu să-i ierte!». Am răsuflat cu toţii mai uşuraţi, că am îngropat mortul după toate datinile…” (p. 66)

Cât priveşte „ţărâna de cuvinte”, a venit mai întâi ideea de îngropare prin cuvinte, apoi a fost lipsa ţărânei şi aşa a apărut expresia – a fost o operaţiune inversă.

Călătoria cu trenul este o experienţă cruntă, marcată de foame, sete, dar şi de duhoarea pestilenţială…

Liliana Corobca: Pe baza mărturiilor deportaţilor supravieţuitori, am insistat şi eu asupra mirosurilor din tren. Nu puteau face abstracţie de cei morţi care stăteau printre ei, cu zilele… Sau de faptul că nu se spălaseră de o lună. Iar când se oprea trenul, supraviețuitorii se aruncau ca nişte sălbatici prin băltoace, pe urmă se îmbolnăveau şi aveau probleme. Imaginează-ţi cum e să stai o lună de zile în trenul închis, printre oameni cu diaree, printre morţi.

Poate am forţat puţin nota în Capătul drumului cu asemenea descrieri, dar nu caut cititori facili și nici nu puteam să-i menajez.

„Nu de foame se murea la noi în vagon. Apa primită era uneori bâhlită, stătută, ni se dădea voie să bem din băltoacele de pe marginea drumului. Tare ne mai învol­bura după asta prin burtă de la aşa apă, ni se făcea rău, doream la toaletă. Noi proveneam din familii de gospodari şi nu ne venea uşor să ne facem nevoile în văzul şi‑n auzul întregului vagon. Cel puţin o sută de perechi de ochi şi tot atâtea de urechi încercau să nu vadă şi să nu audă ceea ce unul din noi se chinuia să facă într‑o gaură din colţ, cu multă ruşine. Ne temeam şi să mâncăm de frica a ce ne aştepta. O mamă a agăţat o cuvertură ca să‑l acopere cât de cât pe acela care o avea drum la umblătoarea noastră improvizată. Dar erau fetişoare mari printre noi, foarte sfioase. Erau şi câţiva bătrânei, care la casa lor fuseseră taţi respec­ taţi şi mândria familiilor lor. Ei se duceau la umblătoare mai mult noaptea, încovoiaţi de umilinţă, când sperau că ceilalţi dorm. Copiii plângeau că vor la toaletă, dar nu aici, ci la toaleta lor de acasă. Cum aşa, în goana trenului şi în prezenţa tuturor ? Nici când stătea trenul şi era mai linişte nu era comod de dus, că te temeai să nu scoţi vreun zgomot mai fistichiu şi să te faci de râs. Câte un copil mai izbucnea într‑un chicot înăbuşit. Apoi s‑a subţiat ruşinea noastră şi s‑a îngroşat, în schimb, putoarea din tren. Când nu erau alături de mamele lor, copiii mici îşi pierdeau echilibrul, cădeau şi se murdă­ reau. Apă nu era nici de băut, de unde pentru spălat ? Cădeau şi cei mai mărişori, şi cei mai bătrânei. Cădea cine se nimerea acolo, când se izghea brusc trenul la vreo cotitură…” (pp. 49 – 50)

Viaţa amară a fetiţei Ana are şi câteva accente luminoase. Este îndulcită de poveşti, de păpuşi confecţionate din paie…

Liliana Corobca: Am găsit în mărturii referinţe la niște vălătuci de paie care au fost apoi vândute şi mi-am spus că bucovinenii, având simţ artistic, pot confecţiona şi jucării… Păpuşile sunt aici semnul înfiripării unei poveşti de dragoste între fetiţă şi Eugen (băiatul pe care Ana l-a crezut fată până la coborârea din tren – n.red.). Şi un contrapunct, pentru ca drama călătoriei să fie mai uşor de suportat de către cititor.

Copiii iau lumea aşa cum este, şi reuşesc, în orice situaţie, să-şi creeze un univers al lor, cu jocuri şi poveşti. Încearcă oriunde şi prin orice mijloace să-şi găsească un dram de bucurie, de fericire.

Liliana Corobca | Foto credit: Alina Băisan

Dedici o parte considerabilă din roman unui motan (Kot) – partener de drum, paznic, furnizor de mâncare şi uneori animal salvator.

Liliana Corobca: Este inventat în totalitate, dar l-am iubit foarte mult pe Kot, de la început până la sfârşit. Întotdeauna am avut pisici şi motani la casa părinţilor, îi cunosc foarte bine, de curând am citit că pisicile pot să şi salveze viaţa stăpânilor pe care îi iubesc… Aproape în toate romanele aduc câte o pisică sau un motan. Apare în Capătul drumului şi un alt motan, Sofron, care fură jambon şi este omorât cu furcile de vecini. Exact aşa a murit şi unul dintre motanii noștri, Nicanor… oamenii de-acolo nu prea au milă de pisici.

Un fragment antologic este şi cel al pescuitului în apa morţii, la Smert-Reka. A existat cu adevărat un asemenea loc, izolat, sinistru, plin de vârtejuri ucigaşe?

Liliana Corobca: Acel golf cu apă liniştită și periculoasă nu există. Smert-Reka nu există, am inventat acel loc, cu tot cu denumire. Aveam în minte imagini cu valuri foarte mari care te acoperă, pe care doream să le redau în carte.

La un moment dat, am fost la Drobeta Turnu Severin într-o delegaţie unde trebuia să lucrez la arhivă şi era o ploaie zdravană, nu era nimeni în oraş, m-am dus la Dunăre şi am văzut că râul nu are valuri mari, ci mici și zimțate, am privit în singurătate și am simțit tăcerea aceea, liniştea care îţi mănâncă cuvintele – și am scris despre asta chiar seara atunci, la hotel, încercând să redau această stare şi în carte.

Valuri mari apar în mărturii, la Aniţa Nandriş-Cudla, când deportaţii erau duşi la pescuit pe mare, dar eu nu aveam nicio mare prin apropiere. Trebuia să mă leg de râul Obi, era singura apă la care o puteam trimite pe Ana, dar era curgătoare, şi atunci am alcătuit un golf mai retras al râului, cu vârtejuri periculoase. În rest, detaliile privind pescuitul, cantitatea de peşte prins sau faptul că le îngheţau picioarele în ciubote sunt reale, m-am documentat în aceste privinţe.

Locul descris are ceva sinistru, e drept, și n-ar fi singurul; deportaţii erau duşi parcă la capătul lumii, la capătul civilizaţiei, iar și iar.

„Ne‑au scos în larg de dimineaţă, aveam năvodul pregătit, am lăsat să se umple cu peşte şi hai înapoi spre mal. Dintr‑odată, în acea tăcere desăvârşită, auzim şuieratul, vâjâitul, n‑am înţeles la început nimic, de parcă zbura un avion de război deasupra noastră, chiar pe lângă urechile noastre, apoi roata de apă, apoi golul. Lângă noi, la câţiva metri, s‑a ridicat un perete de apă, iar lângă el, gaura, vuietul era al iadului, ceva mai înfiorător nu am auzit şi nu am văzut în viaţa mea. Doamne, am ieşit în cer la pescuit, dar la un pas de noi bolboroseşte iadul ! Peştii au încremenit şi nu se mai zbăteau în plasă, iadul sfârâia, fierbea, clocotea, urla, ne ameninţa şi ne chema. Barca se ducea drept spre gaura din râu, cu toate eforturile noastre de a vâsli din răsputeri şi de a ne îndepărta. Moartea îşi arăta colţii spre noi, cu rânjet ameninţător şi înfrico­ şător. Eram neputincioase şi disperate, dar luptam, vâsleam din răsputeri, încercam să ieşim. Doamne, ia‑ţi peştii înapoi şi scapă‑ne !” (pp. 189 – 190)

Credinţa în Dumnezeu o însoţeşte pe Ana Bojescu de-a lungul întregii cărţi. De altfel, multe din personajele tale sunt credincioase. Ce greutate ai vrut să dai credinţei în ţesătura romanului tău?

Liliana Corobca: Am pornit de la lectura documentelor, mărturii nu doar ale bucovinenilor, ci şi ale basarabenilor sau ale altor popoare – supravieţuitorii spuneau că îi ţinuse în viaţă credinţa în Dumnezeu, toţi foloseau o frază aproape standard: „Am crezut în Dumnezeu şi de-asta am supravieţuit!” sau „Cu voia lui Dumnezeu am supravieţuit”. Mi-a atras atenţia acest fapt.

Eu nu am o cultură religioasă profundă. Am crescut într-un mediu oarecum mai ateist, pentru că părinţii mei, profesori, nu aveau voie să meargă la biserică, nu ne rugam, nu aveam icoane, biblii în casă. Bunicile mele erau foarte credincioase, dar n-am fost crescută de bunici, n-am crescut în tradiţia ortodoxă, cu făcutul crucii şi spusul rugăciunii la masă…

Am simţit că acesta era punctul meu slab, de fapt. Nu îndrăzneam să descriu nişte personaje profund credincioase, a trebuit să învăţ cum să nu trişez descriind un asemenea subiect şi am început să citesc cărţi religioase de tot felul, ca să simt divinitatea la fel ca ei şi ca să-mi iasă rugăciunile scrise în carte din toată inima. Asta a fost miza cea mai dificilă pentru mine.

„Oamenii erau necredincioşi şi făceau păcate şi atunci Dumnezeu s‑a supărat şi i‑a pedepsit. Trei zile la rând i‑a tot pedepsit – prima zi au dispărut maşinile, toate, din curţile oamenilor, din toate garajele, parcări, străzi, a rămas pământul fără nicio maşină. În ziua a doua, Dumnezeu a făcut să dispară toate supermarketurile, toate toate, nu a mai rămas niciunul, doar câteva pieţe şi vreo două magazine mici. În ziua a treia au dispărut toate telefoanele mobile şi tot ce seamănă cu acestea.
 

Dar parcă asta‑i pedeapsă, maică ? Pedeapsă a fost când li s‑au dat toate acestea, când li s‑a permis să aibă toate astea, cu maşinile care să otrăvească aerul, cu magazinele – burţile, iar cu telefoanele – minţile. Şi dacă acum le ia pe toate astea, vrea să îi salveze. E tot ce poate face mai drept. Ce bine ar fi să se întâmple !” (p. 317)

Deportaţii au fost oameni pedepsiţi fără să aibă vreo vină. Mai vorbeşti însă în carte, cu o tentă anecdotică şi referinţe biblice, şi despre un alt tip de pedeapsă – de fapt, o viziune a personajului principal asupra vieţii. Poţi să detaliezi acest subiect?

Liliana Corobca: Am făcut trimitere la o anumită scară de valori, la problemele cu care se confruntă omul contemporan. Care are de toate, dar este profund nefericit spiritual. Acestuia îi prezint un personaj care a avut o viaţă foarte grea, care a trecut prin multe încercări, şi a reuşit totuşi să-şi menţină echilibrul spiritual, înţelepciunea, bucuria interioară.

Am vrut să sugerez că lucrurile astea pe care noi mizăm prea mult sunt neesenţiale, că ne pierdem timpul preţios cu lucruri mărunte… Şi în alte cărţi ale mele mă adresez tinerilor care s-au îndepărtat foarte mult de nişte valori – religioase, culturale. Nu am vrut să pun într-un con de umbră cuceririle tehnice, tehnologice, ci să spun, aşa cum spune şi personajul principal: „Dacă e puţin e de la Dumnezeu, dacă e mult, e de la diavol…”.

Am vrut să construiesc un baraj contra uitării. Nu avem decât să alegem în ce vrem să credem, dar trebuie să cunoaştem şi ce a fost înainte, pentru că ne îndepărtăm foarte mult de valorile trecutului, considerându-le pe astea din prezent, unice, bune, adevărate. E o pledoarie pentru a cunoaşte trecutul, pentru a găsi măsura adevărată a vieţii.

Într-un ton mai lejer, vorbeşti despre rochia dragostei, rochia despărţirilor, rochia aducerilor aminte… Cum ţi-a venit ideea de a personaliza rochiile?

Liliana Corobca: M-am gândit ce profesie să-i ofer Anei, ce meserie să aibă… M-am oprit la croitorie, pentru că nu îi trebuia multă şcoală, era accesibilă și deportatelor şi apoi şi-ar fi găsit de lucru destul de uşor. Aveam şi mărturia unei croitorese care şchiopăta puţin şi care reuşise să îşi găsească un bărbat bun şi să se căsătorească – fac și o trimitere în roman la ea.

Iar dacă tot romanul este povestit de o croitoreasă, trebuia să introduc elemente specifice acestei meserii, aşa că am studiat manuale de croitorie ca să descriu corect şi să fac totul foarte veridic.

Cât despre rochii, am moștenit multe de la mama mea, făcute prin anii ’80, când lumea o ducea mai bine. Sunt foarte frumoase, ciudate, obişnuiesc să le port la evenimente, lansări de carte. Mama mea, profesoară, venea îmbrăcată la şcoală cu rochiile astea, uneia îi ziceam „rochia fericirii”, mama era foarte elegantă și specială în ea, o iubeau copiii atât de mult că mă făceau geloasă… Pornind de la asemenea detalii, am ajuns să personalizez tipurile de rochii şi am introdus acest element din viaţa mea reală în carte.

Capătul drumului este o carte grea, dar cu accente luminoase, şi în care proiectezi o anumită împăcare cu trecutul… Ana Blajinschi are o privire senină asupra vieţii.

Liliana Corobca: Aşa am văzut în mărturiile lor. Eu, personal, nu sunt atât de împăcată şi senină privind trecutul. Dar nu sunt din Bucovina, nici nu am fost în Kazahstan, nu am avut părinţii sau rudele apropiate deportate, nu am o poveste personală traumatizantă, vin cumva dinafară, şi atunci am avut nevoie şi încredere în mărturiile celor care chiar au trecut prin această suferinţă. Oamenii în vârstă mi s-au părut împăcaţi, vrând să moară împăcaţi cu trecutul,oricare ar fi fost el. Eu am pus povestea în gura unei bătrâne de 86 de ani care se gândeşte că moare mâine-poimâine, toţi din jurul ei au murit, până şi copiii ei, Ana a trecut prin foarte multe morţi…

Ca o paranteză, la un moment dat, la noi în sat a venit o femeie bătrână, fusese deportată, îi murise fiica şi ea tot trăia. Povestea ei nu apare ca atare în carte, dar m-a inspirat. N-am cunoscut-o direct, eram plecată la studii, dar tot satul vuia despre acea femeie, care la 90 de ani prăşea în grădină, stătea singură în casă. Ca mulţi supravieţuitori ai deportării, avea o rezistenţă ieşită din comun.

Ana Bojescu (Blajinschi) nu are o privire tocmai senină, dar pentru ca un om să poată povesti toate ororile prin care a trecut, are nevoie de un anumit echilibru, de un anumit calm. Să nu uităm că multă vreme nu a vorbit cu nimeni despre deportare, iar amintirea unor experienţe tragice s-a mai estompat între timp.

Ai dorit să faci un fel de memorial al durerii, să produci o reparaţie morală?

Liliana Corobca: Nu știu, poate fi și un memorial, în sensul în care am considerat că la noi nu se prea ştie, nu prea s-a scris nimic despre deportaţii bucovineni. Documentându-mă pe tema asta, aveam nişte poveşti care trăiau în mine şi trebuiau spuse. Am citit în mărturii o frază care mi-a stăruit în minte mult timp: „Vreau ca cei care vin după noi, copiii noştri, să cunoască prin ce am trecut…!”. Aşa că mi-am dorit să aduc poveştile, suferinţa şi supravieţuirea lor într-un roman. Am plâns la prima, a doua şi a treia corectură şi m-am gândit că aș putea sensibiliza și cititorul. Dar este mai mult decât atât. Subiectul este puternic, am urmărit mai multe lucruri prin această carte, de aceea nu m-am apucat s-o scriu decât atunci când m-am simţit maturizată emoţional.

Cât despre reparaţie morală, nu este, reparaţia morală nu se face aşa.

„N‑am băgat de seamă cum au murit aşa de mulţi. Moartea era aşa de uşoară, ca o înţepătură de ţânţar. Prin atâtea chinuri trecuserăm, încât ce mai însemna moartea, dacă nu liniştea mult dorită, încetarea spai­ melor şi a durerilor ? Când stăteai alături de un bolnav pe care nu aveai cum să‑l ajuţi, un schilodit de lipsuri şi nevoi, aproape că‑ţi doreai să moară, în sfârşit, şi să scape. Eu le aveam pe mama şi pe Jenea şi nu doream deloc ca ele să moară, nu doream nici să sufere. Inima mea s‑ar fi frânt de suferinţă, dacă fiinţele mele iubite ar fi păţit ceva. Ştiu eu că pe cine iubeşte Dumnezeu, îl chinuieşte şi‑l bate. Cine uită de Dumnezeu, ia asu­pra sa grijile lui Dumnezeu pentru ziua de mâine. Să nu uităm asta, să nu uităm !” (p. 66)

Într-un interviu spuneai că scrierile tale sunt uşor de ecranizat, pentru că redai secvenţe aproape filmic. Pe de altă parte, Capătul drumului este un spectacol al cuvintelor – îţi place „jocularitatea”, foloseşti juxtapuneri expresive, concatenări de sinonime explicative, inserturi de regionalisme – bâhlit, tobultoc, striboc – şi cuvinte în rusă şi chiar kazahă. Poţi spune mai multe despre „laboratorul” lingvistic al romanului tău?

Liliana Corobca: La Kinderland mi s-a propus să scriu un scenariu după roman, dar nu s-a întreprins apoi nimic concret în acest sens. Da, mi s-a spus că scriu filmic. Pentru că încerc să îmi imaginez subiectul, să îl văd în detaliu cu ochii minţii, am, probabil, o privire de regizor – intră personajul din stânga, se opreşte, deschide un geam, merge mai departe…

„Striboc” – este folosit în Bucovina cu sensul de „duşman”, dar în mărturiile deportaţilor avea un înţeles mai concret, striboci fiind bucovinenii care s-au dat cu ruşii, cu comuniştii, noii activiști. Etimologic, „stribocul” (stribog) este un zeu al vântului din mitologia slavă veche.

Bâhlit înseamnă stătut, clocit, stricat. Se spune despre apă şi mâncare, e un regionalism.

Creangă foloseşte în scrierile lui tobultocul, un fel de săculeţ, o desagă (dar nu sunt sinonime absolute). Regionalismul apare des în mărturiile bucovinenilor, chiar și cu diminutivul „tobultoşel”.

Nu m-am ferit să folosesc cuvintele bucovinenilor deportaţi, ca să redau atmosfera timpului, locurilor. Ca să nu pun la subsol echivalentul, am încercat să ofer și sinonime, ca să fie clar din context.

Am pus şi cuvinte în limba rusă, pe care o ştiu. Cu kazaha mi-a fost mai greu, nu cunosc limba, am căutat mult anumite cuvinte, tradiţii, literatură, obiceiuri, feluri de mâncare. Am găsit nişte antologii asiatice cu povestiri cam tendenţioase din perioada sovietică, care nu m-au ajutat în contextul descris de mine, dar aveau explicaţia multor cuvinte locale şi am preluat multe cuvinte.

Cândva spuneai că ai citit Laur al lui Evgheni Vodolazkin şi că ţi-ai dorit să scrii o carte măcar la fel de bună ca a lui. Crezi că ai scris-o? O mai pritoceşti?

Liliana Corobca: Între timp, interesul meu pentru Vodolazkin a mai scăzut. L-am admirat, dar pe un termen determinat, din fericire. Sunt genul care vrea să scape de toţi idolii – dacă îmi place un autor foarte mult, sunt fericită când respectivul nu mă mai interesează şi consider că am trecut de el. Pur şi simplu nu vreau să stau sub aripa cuiva.

Laur este o capodoperă totală în felul ei, e o culme literară. Cred că Vodolazkin nu mai poate spune ceva la fel măreţ. În ceea ce mă priveşte strict pe mine, cred că am ieşit cu cărţile mele din orice arie de influenţă, pot sta alături de Vodolazkin fără să simt că mă umbreşte.

Şi pentru că am ajuns în acest punct, Zuleiha deschide ochii a scriitoarei tătare Guzel Iahina tratează aceeaşi temă a deportării. Ce părere ai despre carte? O citiseşi (în rusă) sau ai fost conştientă de existenţa ei când ai scris romanul?

Liliana Corobca: Am citit cartea abia după ce a fost tradusă la noi şi după ce am scris eu Capătul drumului, am mai spus asta într-un interviu. Nu auzisem de ea, recunosc.

Guzel Iahina este într-adevăr, o scriitoare-surpriză, nemaipomenită, dar cred că este o diferenţă de la cer la pământ între viziunile noastre asupra deportării.

Nu m-am gândit niciodată că poţi privi un surghiun forţat aşa cum l-a privit ea, este de un curaj şi de o originalitate ieşite din comun. Șolohov ar muri de invidie. Spre deosebire de mine (și de felul meu tradiționalist de a privi fenomenul), ea se dezbară de nişte tradiţii pe care le consideră asupritoare pentru femeie şi, mai ales, priveşte omul-sovietic ca pe o eliberare. O tătăroaică scriind în limba rusă așa cum niciun homo novus sovieticus nu a îndrăznit!

Îi admir talentul scriitoricesc, dar nu şi viziunea sa asupra deportării. Iar felul ei de a privi un genocid și de a-i găsi mici și delicate scuze o ajută să fie premiată de ruşi, care altfel nu s-ar fi uitat la o tânără scriitoare tătăroaică. Şi ce alt scriitor debutant mai este tradus din primul an în 40 de limbi aşa cum a fost tradusă Guzel Iahina? Nu m-a impresionat nici că Vodolazkin şi Uliţkaia au susţinut-o foarte mult, susţinere care a apărut ca un fel de ordin după ce Iahina intrase în atenţia Kremlinului. Dacă nu aș fi scris o carte pe această temă, aș fi comentat mai mult, dar așa, nemo judex in causa sua.

A mai apărut o carte pe tema deportării, în care mă regăsesc mai mult, Convoiul mieilor, de Lucia Dărămuş. E despre o călătorie cu trenul a evreilor înspre Auschwitz – în care o fetiţă îşi imaginează o poveste ca să nu vadă realitatea.

Ca să închei, și Iahina, şi Dărămuş, și eu suntem trei femei din aceeași generație, care scriem despre deportări cam în acelaşi timp, dar vedem lucrurile cum nu se poate mai diferit. E o provocare și pentru criticii literari, să se convingă de asta.

S-a spus că scriitura ta are o „oralitate simpatică”. Ai o scriitură zglobie, tonică, vitală, care dă forţă romanului şi presari umor chiar şi în cele mai dramatice secvenţe. Cum comentezi?

Liliana Corobca: Mi-aş fi dorit să fiu un autor comic, dar nu ştiu de ce abordez subiecte atât de grave (râde). Pentru mine râsul este un medicament. Am poveşti tragice, Un an în paradis, de exemplu, despre experienţa unor fete traficate, obligate să se prostitueze şi am dat un interviu în care am spus că şi ele spun bancuri pentru a-şi menţine moralul.

Umorul este o chestiune de supravieţuire a personajelor – care, în momentele cele mai tragice, de criză, încearcă să pară normale, să se menţină pe linia de plutire. Încerc să pătrund cât mai adânc într-un subiect, dar important este să şi pot reveni de acolo. De asemenea, trebuie să ajut şi cititorul să iasă de acolo, pentru că nu vreau să îl traumatizez…

Îţi mai cauţi un stil sau ţi se pare că l-ai găsit?

Liliana Corobca: Nu caut un stil. Pentru Caietul de cenzor am citit foarte multe documente de cenzură. Ajunsesem la o asemenea performanţă a limbii de lemn, încât mă temeam că nu o să pot ieşi din ea, alcătuiam și cuvinte care nu există, utilizam un limbaj cu multe „preţiozităţi”.

În Capătul drumului am intrat în pielea Anei Bojescu ca să „vorbesc” ca ea. Nu ştiu dacă se poate discuta despre un stil al meu. Încerc să mă adaptez unui personaj sau altuia.

Vorbeşti acum despre asumarea unor voci distincte, nu despre stil.

Liliana Corobca: Ca să-ţi răspund, totuşi – cred că am două stiluri. Unul merge spre povestea simplă, directă, din Kinderland şi din Capătul drumului şi altul e mai reflexiv, interiorizat, sofisticat, ironic…

Şi evident, cauţi noi formule de expresie literară (narative) în funcţie de subiect…

Liliana Corobca: Eu sunt o căutătoare de felul meu. Nu ador din cale afară scriitorii care au scris un roman şi nu pot trece de el, rămânând autorii unei singure cărţi.

Mi-a spus cineva, după Kinderland: „Uite, ai găsit subiectul, maniera, de acum înainte poţi scrie tot aşa…”. Pe mine nu mă interesează ceea ce pot deja.

O să caut altă formulă şi narativă şi structurală, adecvată la un nou subiect.

Se tot discută despre faptul că simpla poveste nu este suficientă pentru a deveni literatură (o poveste poate fi spusă cu diverse mijloace neliterare) şi că este necesară o permanentă reinventare a literaturii cu mijloacele sale proprii. Care e opinia ta privind această dezbatere?

Liliana Corobca: Cred că noul este vechiul reinventat. Lumea se schimbă foarte repede, sub ochii noştri, eu simt foarte acut această schimbare, și când merg pe subiecte noi, când am un public nou. Una dintre schimbări se traduce în fragmentarism. Eu aşa scriu, pe bucăţele, fragmentar, pentru că nu am timpul necesar să mă aşez la masa de lucru şi să stau 24 de ore din 24 scriind ca scriitorii de proză de odinioară. Şi nici cititorul nu poate citi în continuu, se duce la serviciu, deschide cartea în metrou etc. Nu văd nicio problemă aici, iar discuţiile despre criza romanului se poartă de sute de ani…

Cred în vocea povestitorului. Cred că există povestitorul acela născut să spună o anumită poveste, cred în omul care spune povești în jurul focului din vremuri primitive și până în zilele noastre. Pentru mine însă, dincolo de tehnici şi formule literare, există și miza socială, aducerea unei probleme în prim plan, ceea ce vreau să spun printr-o poveste, dincolo de poveste.

Cărţile pe care le-am scris au venit și din preocupările mele, din documentele studiate, în domeniul cenzurii, al deportărilor. Aş mai adăuga că m-am temut întotdeauna să trăiesc din scris. Întotdeauna am căutat un job, ca să am libertatea de a scrie ce şi cum vreau, ca să nu fiu dependentă de succesul imediat, de vânzări și de gustul, nu întotdeauna select, al majorității cititorilor.

Liliana Corobca, „Capătul drumului”, Editura Polirom, 2018, 344 de pagini. 

__________

Liliana COROBCA s-a născut în 10 octombrie 1975, în satul Săseni, raionul Călăraşi, Republica Moldova. A debutat cu romanul Negrissimo (Arc, 2003; Premiul „Prometheus” pentru debut al revistei România literară, Premiul pentru debut în proză al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova) şi cu Personajul în romanul românesc interbelic (teză de doctorat, 2003). A publicat romanele Un an în Paradis (Cartea Românească, 2005, tradus în italiană şi germană), Kinderland (Cartea Românească, 2013; Polirom, 2015, tradus în germană şi slovenă, bestsellerul Editurii Cartea Românească la Tîrgul de carte Bookfest 2013, distins cu Premiul Radio România Cultural, secţiunea Proză, şi cu premiul Crystal la Festivalul Internaţional de la Vilenica, Slovenia, în 2014), Imperiul fetelor bătrîne (Cartea Românească, 2015), Caiet de cenzor (Polirom, 2017). A scris şi un monolog în trei acte, Cenzura pentru începători, apărut în Austria în 2014. A publicat volume ştiinţifice despre cenzura comunistă, exilul literar şi bucovinenii deportaţi în Siberia. A beneficiat de burse şi rezidenţe de creaţie în Germania, Austria, Franţa şi Polonia. 

__________

Dana Pătrănoiu 
- Publicist; editor

Interviu în exclusivitate