Portret de traducător: Constantin Geambaşu

„Ca traducător, prof. dr. emerit Constantin Geambașu are meritul de a se fi străduit permanent, în măsura posibilităților pieței editoriale din România, să contureze o imagine unitară a literaturii polone în România. Cele peste 60 de volume traduse, marea majoritate prefațate și înzestrate cu note și comentarii auctoriale, nu sunt numai dovada activității intense de promovare și apropiere a culturii polone în spațiul românesc, ci și mărturie a unei viziuni superioare a cercetătorului care a încercat să contureze în mod conștient și deliberat un canon literar valoros al literaturii polone în România. Traducerile sale demonstrează nu numai profunda cunoaștere a limbilor din și în care traduce, ci și un neprețuit simț al textului, intuiție și har” - Cristina Godun, traducătoare şi profesoară în cadrul secţiei de Filologie Rusă şi Slavă a Universităţii din Bucureşti. 

 

***

Aș începe cu o punere în context: cât de bine (sau slab) reprezentată este literatura polonă pe piața de carte din România la ora aceasta?

Constantin Geambaşu: În comparație cu alte literaturi central-europene (cehă, slovacă, maghiară) este mai bine reprezentată, mai ales după 1989. În primul rând, interesul românilor față de cultura polonă a crescut în urma evenimentelor generate de mișcarea sindicală „Solidaritatea” care a stârnit entuziasmul europenilor din țările comuniste prin curaj, consecvență și finalitatea planurilor de acțiune. De-a lungul timpului, inclusiv în perioada comunisă, polonezii au pus accent pe cultură, vector al identității naționale și spirituale. În contextul reformelor posttotalitare (financiare, administrative, educative, economice) au fost înființate câteva instituții menite să încurajeze interesul străinilor față de literatura polonă. Mă refer la Institutul Polonez din București, înființat în anul 2001 și la Institutul Cărții din Cracovia, înființat în anul 2004, ambele menite să susțină logistic și organizatoric promovarea limbii și culturii polone în lume. Datorită granturilor oferite pentru traduceri din domeniul literaturii sau umanisticii în general, editorii au fost încurajați să publice mai multe titluri din polonă. Cred că un alt factor mobilizator în acest sens îl reprezintă și Târgurile de Carte Internaționale, unde editorii participanți capătă o mai bună orientare cu privire la noutățile editoriale valoroase. De asemenea, cele două târguri de la București, Bookfest și Gaudeamus, au devenit evenimente de marcă în această direcție, căpătând de la un an la altul dimensiune europeană. 

Să derulăm timpul înapoi... Când a început această aventură? Cum a apărut pasiunea dumneavoastră pentru literatura polonă?

Constantin Geambaşu: Am absolvit doi ani de filologie polonă la Universitatea din București. Apoi am obținut o bursă de la Ministerul Educației în anul 1968 pentru continuarea studiilor în Polonia. Evenimentele din Cehoslovacia au stârnit revolta și indignarea lui Ceaușescu împotriva invadării din partea sovietică. Acest gest a fost receptat ca fiind democratic și a atras după sine o deschidere și simpatie din partea europenilor. Anul 1968 poate fi considerat Primăvara de la București. În acel an au fost trimiși la studii în străinătate peste 300 de tineri români. Printre ei am avut norocul să mă număr și eu. După absolvirea studiilor la Universitatea din Varșovia, am fost angajat ca asistent la catedra de limbi slave a Universității din București. În ultimul an de studii am cunoscut-o și însoțit-o ca traducător la Varșovia pe Doamna Nadia Nicolescu, redactor șef al secției de pedagogie a Editurii Didactice. Mi-a oferit spre traducere un compendiu de didactică generală, care a apărut în anul 1974, fiind urmat de alte 5 volume din domeniul pedagogiei. Acesta a fost debutul. De literatură m-am apropiat mai târziu, prin intermediul teoriei literare. În anul 1988 a apărut la Editura Univers Conceptele științei literare, semnat de cunoscutul teoretician Henryk Markiewicz, în cadrul seriei de studii literare. Practic am început să traduc intens și sistematic după 1990, când a căzut cenzura și s-au schimbat fundamental condițiile și structura pieței de carte. 

Dacă țineți socoteala - ne puteți spune câte cărți ați tradus până acum? Și cu ce frecvență/în ce ritm traduceți?

Constantin Geambaşu: Am ajuns la volumul 70. Traducerea a devenit o componentă importantă a activității mele zilnice. A crescut numărul de edituri și de oferte. Editurile Humanitas și Nemira s-au impus de la început prin planuri editoriale consistente și colaborarea cu numeroși traducători. Astfel, la Humanitas a apărut un compendiu de educație politică (ABC-ul democrației), urmat de cunoscutul volum de eseuri Gândirea captivă a lui Czesław Miłosz, iar la Nemira, Structura minciunii a lui Piotr Wierzbicki și romanul Eden de Stanisław Lem.

Un punct de cotitură în această privință l-a constitut participarea României la Târgul de Carte de la Varșovia în anul 1998. Am făcut parte din delegația română și am participat la numeroase acțiuni organizate în cadrul târgului. Înainte de târg am tradus volumul de eseuri Europa natală de Czesław Miłosz, o parte din studiul etic Iubire și responsabilitate de Karol Wojtyła și antologia de poezii Sub o singură stea de Wiłsawa Szymborska (împreună cu poeta Passionaria Stoicescu). Odată cu înființarea Institutului Polonez din București, în anul 2001, a început o strânsă colaborare cu institutul. Sub patronatul institutului au apărut mai multe volume: romanul Călătoria oamenilor Cărții de Olga Tokarczuk, ciclul de poezii Lamentații de Jan Kochanowski, Sonete din Crimeea de Adam Mickiewicz, drama în versuri Nunta de Stanisław Wyspiański, volumul de eserui Cracovia – pagini de cultură europeană etc. La scurt timp am publicat, cu sprijinul institutului, romanul frescă Pământul făgăduinței de Władysław Reymont, o capodoperă a literaturii universale. Tot în această perioadă, la Timișoara s-a înființat un grup de literatură comparată, coordonat de Adriana Babeți și Cornel Ungureanu, care a demarat un proiect de anvergură, consacrat romanului central-european. În cadrul acestui proiect am tradus două volume importante: romanul Frumoasa Doamnă Seidenman de Andrzej Szczypiorski și eseurile Europa mea, semnate de Iuri Andruhovîci și Andrzej Stasiuk. Toate acestea s-au întâmplat la vârsta maturizării intelectuale, când sub acțiunea acestor stimuli am intensificat ritmul de lucru. 

Ne puteţi spune câteva titluri și/sau nume de autori care au fost o adevărată provocare în procesul traducerii?

Constantin Geambaşu: O mare provocare a fost Stanisław Lem, cunoscut autor de science fiction. În anul 1996, la Univers, a apărut volumul de eseuri antripologic-filozofice Golem XIV, o aventură intelectuală în toate privințele. O altă provocare lingvistică și imagologică a fost Pământul făgăduinței de Reymont (frază densă și lungă, portrete bine închegate și diverse, respirație epică largă, stilizare etc.). Cele mai multe provocări au fost generate de transpunerea în română a liricii polone. Mă refer cu precădere la poezia „lingvistică” a lui Stanisław Barańczak, suprarealistă a lui Julian Kornhauser, livrescă a lui Krzysztof Karasek sau ironic-provocatoare a lui Jerzy Jarniewicz. Poezia înseamnă variate registre la nivelul imaginației și limbajului, îndemnându-l pe traducător să fie activ, să caute, să înțeleagă, să inventeze (în sensul bun). 

Unii traducători profesioniști susțin că traducerile sunt perfectibile la nesfârşit. Care e opinia dumneavoastră?

Constantin Geambaşu: Orice text este perfectibil, numai că în cazul literaturilor în limbile de circulație restrânsă, care nu dispun de mulți traducători (așa cum se întâmplă în cazul literaturilor mari), e nevoie de recuperarea cât mai multor texte valoroase. Nu înseamnă că accentul cade neapărat pe cantitate, dar ca traducător nu-mi permit, precum clasiciștii, să lucrez ani la rând la un singur text, mai ales că nu există certitudinea că acest text va intra în patrimoniul universal. Traducătorul are obligația profesională și morală de a pune la dispoziția cititorului un text cât mai bine realizat, fidel în mare măsură originalului și care să respecte spiritul limbii române. Un mare ajutor îl primește traducătorul din partea redactorului (dacă editura dispune de așa ceva). Colaborarea mea cu Doamna Mona Antohi de la Editura Humanitas sau cu Doamna Antoaneta Olteanu de la Editura Paideia s-a răsfrânt pozitiv asupra versiunilor românești.

Pentru că există cel puțin două școli (mai degrabă tendințe) de traducere - cea în care traducătorul este fidel textului tradus și cea în care „îmbunătățește” originalul - v-aș întreba ce rol trebuie să aibă traducătorul din punctul dumneavoastră de vedere?

Constantin Geambaşu: Cum am mai spus, traducătorul trebuie să se ridice la înălțimea exigențelor profesionale, pe care și le impune singur. Nu trebuie să zăbovească prea multă vreme asupra unui text, dacă are în față și alte proiecte și oferte, dar nici să se grăbească în dauna calității traducerii. Fidelitatea față de original nu înseamnă traducere literală, ci în primul rând înțelegerea imaginilor și a ideilor, pe care trebuie să le redea cât mai bine în limba română. Depinde, e drept, de dificultatea textului original. În timp ce citeam Numele trandafirului de Umberto Eco mă întrebam cu admirație cât de bine „s-a descurcat” traducătorul în hățișul de termeni, credințe și obiceiuri medievale. Poți să cunoști bine limba din care traduci, dar să nu ai cunoștințe temeinice despre cultura și mentalitatea poporului respectiv. Fără aceste cunoștințe traducerea va avea de suferit. Concludent în acest sens este romanul Albă ca zăpada și roșu bolșevic de Dorota Masłowska, în care, dincolo de convenția narativă, transpar numeroase aluzii la spațiul cultural răsăritean. Fiind un roman postmodern, cu expresii din jargonul și slangul tinerilor, am considerat inițial că ar fi mai bine să-l traducă o absolventă de polonă, mai apropiată ca vârstă de personajele și „evenimentele” din roman. Deși la nivelul semantic s-a descurcat, nu a făcut față totuși în privința expresiilor și ideilor cu încărcătură aluzivă, referitoare la perioada comunistă sau la relațiile istorice complicate polono-ruse. În cele din urmă, am preluat traducerea și am finalizat romanul, cred în condiții bune. Așadar, dincolo de cunoașterea limbii, o bună traducere se bazează pe cunoașterea culturii și civilizației țării respective.

Ce înseamnă „a traduce” pentru dumneavoastră? Putem vorbi de o artă a traducerii? Și, dacă da, care sunt principiile care guvernează aici?

Constantin Geambaşu: Cu siguranță există o artă a traducerii. Acest lucru reiese cu prisosință din manualele consacrate teoriei traducerii. Actul traducerii seamănă însă în mare măsură cu actul scrierii propriu-zise. De cele mai multe ori, capodoperele aparțin unor autori care au citit mult fără a fi preocupați, probabil, în mod special de arta scrisului, de principiile teoretice (cum să scrii?). Firește, traducătorul, la fel ca scriitorul, cunoaște reguli și principii concrete, pe care le impune activitatea în sine. Pe măsură ce traduci te izbești de tot felul de greutăți la nivel lexical, sintactic, stilistic, cultural. Unele probeleme le rezolvi pe loc, altele îți cer timp. Din fericire, munca traducătorului este înlesnită astăzi de navigarea pe internet. Lucruri pe care altădată le căutai în dicționare și enciclopedii, astăzi le găsești rapid în diferite versiuni care necesită o anumită filtrare, dar aici intră în joc experiența traducătorului. În orice caz, personal am citit câteva compendii despre traducere la nivel teoretic și practic (Ricoeur, Steiner, Bell, Ingarden, Ghiu, Jarniewicz etc.), dar adevărata știință o dobândești în practică. Este nevoie însă de o conștientizare a propriilor lacune peste care nu ai voie să treci ușor atunci când le observi. Din acest punct de vedere, cel mai mare câștig personal al unui traducător este îmbogățirea proprie din toate punctele de vedere. După orice carte, oricât de grea ar fi, respiri ușurat că ai terminat-o, dar cu satisfacția că ești mai bogat. Nevoia cunoașterii „artei traducerii” transpare cel mai bine în cadrul atelierelor practice, când apar întrebări și variante care atestă modalitatea proprie de înțelegere a textului și de rezolvarea a problemelor (vezi simpozionul organizat în luna noiembrie la Casa Universitarilor de Filiala de Traduceri București, consacrat necesității retraducerilor). 

Traduceți în egală măsură proză și poezie, dar am constatat că, cel puțin în ultima vreme, v-ați aplecat mai mult asupra poeziei polone. Prin urmare, vă întreb în ce mod diferă cele două tipuri de translație/interpretare: cea a prozei față de cea a liricii.

Constantin Geambaşu: Proza are legitățile ei. Narațiunea se construiește în fraze mai ample, explicative, se bazează de multe ori pe dialog, pe descriere. Cu alte cuvinte, deschide în fața traducătorului un univers amplu, bogat, dinamic de multe ori. Textele clasice s-au construit ținând seama de cauzalitate, cronologie, verosimilate, finalitate etc. Cele postmoderne se bazează pe fragmentaritate, subiectivitate, intertextualitate, accidentalitate etc. În fine, nu vorbim aici despre metaroman și nici de proză poetică. Există o delimitare clară a genurilor literare în compendiile academice. Poezia presupune un alt fel de exprimare, bazat într-o mai mare măsură pe figuri de stil (epitete, comparații, metafore, simboluri), dar și pe inventivitate și imaginație poetică. De aceea, este mai greu să traduci poezie, fără a mai vorbi de structura metrică în cazul poeziei clasice.

Personal, în ultimii ani, m-am îndreptat spre poezie datorită rolului pe care l-a jucat și îl joacă poezia polonă nu doar în spațiul literar concret, dar mai ales în viața societății poloneze. Romanticul Adam Mickiewicz a susținut conștiința poloneză un veac întreg în perioada când Polonia și-a pierdut independența, fiind împărțită de cele trei mari puteri: Prusia, Rusia și Austria. Tadeusz Różewicz, după cataclismul celui de Al Doilea Război Mondial, a reușit să reconfigureze limbajul poetic la nivel semantic și să salveze în felul acesta poezia. Czesław Miłosz s-a salvat prin poezie, departe de țară, în Europa și în America, remarcându-se prin evocare lirică și culturală autobiografică, prin imaginație inedită, sub influența poeților anglosaxoni. Wisława Szymborska, la rândul său, impune o lirică „masculină”, esențializată, îndreptată spre înțelegerea subtilităților existențiale, cu încărcătură filozofică, meditativă. Zbigniew Herbert, prin raportare la miturile culturale ale antichității, dezvăluie semnificații profunde și de multe ori neliniștitoare cu privire la lumea contemporană.

Am considerat ca pe o datorie profesională transpunerea în română a acestor mari creatori lirici. În acest sens, colaborarea cu poeta Passionaria Stoicescu a fost decisivă. Am tradus împreună 10 plachete (Kochanowski, Mickiewicz, Słowacki, Wyspiański, Iłłakowiczówna, Leśmian, Miłosz, Szymborska (2), Norwid), respectând în mare măsură structura prozodică a textului original, precum și sensurile simbolistice (vezi îndeosebi Wyspiański sau Leśmian). Ulterior, pe măsură ce am căpătat experiență și am înțeles o parte din tainele „meșteșugului poetic”, am tradus singur poeți moderni, aparținând unor școli diferite, în care predomina „versul liber”: „generația de aur” (Różewicz, Herbert, Miłosz, Szymborska); Noul Val – Barańczak, Zagajewski, Krynicki, Sommer, Karasek, generația mai tânără (Polkowski, Jarniewicz, Dąbrowski). Traducerea poeziei m-a obligat să pătrund de fiecare dată într-o lume nebănuită nu doar ca imaginație, dar mai ales ca inventivitate lingvistică. Cel mai mult m-a impresionat Leśmian, un poet simbolist de excepție, cu un registru stilistic și lexical impresionant, care demonstrează puterea de creație a limbajului poetic. De asemenea, în cazul lui Stanisław Barańczak există o legătură vizibilă, fascinantă, între limbă și gândire. În cazul romanticului Cyprian Norwid ar fi foarte multe lucruri de spus (poetica tăcerii, dialogul implicit cu cititorul, aluziile intertextuale etc.) 

V-aș invita să facem o comparație a procesului creativ de traducere în cazul a două titluri apărute în cursul acestui an - este vorba despre Confiscarea instrumentelor (Jerzy Jarniewicz) și, respectiv, Pentru cine tac clopotele (Krzysztof Karasek). Care dintre cele două v-a provocat mai mult și în ce fel? Pentru că nu doar traduceți, ci și analizați și prefațați cărțile traduse - cum i-ați caracteriza și recomanda succint pe cei doi autori publicului român?

Constantin Geambaşu: Krzysztof Karasek este un poet livresc, adânc înfipt în lumea cărților, legat inițial de mișcarea „Noului Val” din anii 70 a secolului trecut, care îi îndemna pe poeți să nu se izoleze în lumea estetică, să coboare în realitatea cenușie, cotidiană, a străzii. Inițial, Karasek urmează o parte a „programului” mișcării, privind însă lucrurile într-un context mai amplu. Omul, în vizinea lui Karasek, este întotdeauna ceva mai mult decât o variabilă a proceselor istorice. Viața în sine, prin varietatea și pluralitatea ei, impune o altă abordare. Poezia lui Karasek evoluează sub „pulsul vieții”, al senzualității și diversității, al organicității (vezi antologia Legătura sfântă). Traducându-l pe Karasek, participi nu la construcția unui sistem, ci la descoperirea, extinderea sau aprofundarea lumii. Poezia este nu doar un ghid, un instrument de contemplare și interpretare, ci și o zbatere în identificarea propriului loc în această lume. În perioada senectuții, poetul renunță în mare măsură la „podoabele” poetice, versul căpătând conotații aforistice, de multe ori tautologice. Se observă apetitul de a denumi sau a redefini lucrurile, de a surprinde esența în aserțiuni valorizatoare.

În schimb, împreună cu Jarniewicz, poet din generația mijlocie, traducătorul parcurge un drum absolut diferit de poezia „tradițională”, un drum care abundă în imagini și asocieri surprinzătoare, care impun un alt fel de a privi lucrurile, părăsind stereotipiile lexicale și mentale, mai ales în sfera erotică (vezi îndeosebi Simplă poezie de iubire sau Poezie pe batog uscat). Joncțiunea dintre realități proprii spațiului răsăritean și celui american sau anglosaxon permite un joc poetic original, proaspăt, ludic. Este o plăcere ca, pe măsură ce înaintezi cu traducerea, să redescoperi imagini sau viziuni pe care nici nu le bănuiai la început. Spre deosebire de proză, poeziile, având în vedere dimensiunile mai mici, pot fi recitite, ori de câte ori dorești să înțelegi mai mult.

Ce sfaturi le dați sau le-ați da celor care se află la început de drum ca traducători literari? Ce greșeli (dacă există) ați dori să nu mai vedeți în traducerile în limba română?

Constantin Geambaşu: Un sfat concret pentru tinerii traducători ar fi să „spargă gheața”, să „se arunce în valurile traducerii” și să cunoască „pe propria piele” ce înseamnă să traduci. Studenților din anii mai mari și masteranzilor le repet că este nevoie de o anumită disciplină, de un exercițiu zilnic, pentru a avea continuitate și a înainta „fizic” în transpunerea unui text. De asemenea, traducerea îți cere să fii onest cu sine, să conștientizezi că ai lacune și că e nevoie să le elimini, să verifici, să recunoști că nu ai înțeles sau că nu știi, să întrebi. Să citești fraza în română și să nu o accepți atunci când vezi că nu are sens, să nu traduci cuvinte, ci să depui efort pentru a înțelege idei și imagini. Acestea sunt sfaturi practice. La nivel teoretic, dincolo de pregătirea filologică, așa cum am subliniat la început, traducătorul are nevoie de cunoștințe solide din domeniul culturii și civilizației, stilisticii și frazeologiei. În fine, trebuie să aibă deschidere spre lume, să aibă răbdare (să stea la masa de scris). Mă opresc aici pentru a nu contura un portret ideal (utopic) al traducătorului.

Cu siguranță, în traduceri vor exista mai puține greșeli, dacă editurile vor recurge la redactori buni, dar se pare că acesta este un deziderat. E nevoie să se evite nu doar erorile ortografice sau la nivel sintactic, ci mai ales cele referitoare la succesiunea timpurilor verbale (consecutio temporum). 

__________

Constantin GEAMBAŞU (n. 26 august 1948) este doctor în ştiinţe filologice, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, Universitatea din Bucureşti, unde predă cursuri de literatură polonă, sec. XIX-XX, cultură şi civilizaţie polonă, literatură comparată, imagologie şi mentalităţi slave, teoria şi practica traducerii, stilistica funcţională.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, secţia de traducători. În anul 2006 a fost ales preşedinte al Asociaţiei Slaviştilor din România, funcţie pe care o deţine şi în prezent. 

__________

PORTRET DE TRADUCĂTOR este un proiect iniţiat de Revista Paragraf.

Dana Pătrănoiu 
- Publicist; editor

 

 Interviu în exclusivitate

Portret de traducător: Antoaneta Olteanu

Cu o putere de muncă gargantuescă (aici, nici un superlativ nu ar ajunge în marginea hiperbolei), jonglează năucitor cu domenii de proprie expertiză sensibil diferite. De o directeţe tonică, cu rare bemoluri şi nicicând corozivă, respinge prejudecăţi ori jumătăţi de măsură, plonjând rapid spre miezul problemei (oricare ar fi acela) – în scriitură sau în discuţia faţă în faţă.

Aşa am cunoscut-o pe doamna Antoaneta Olteanu, acum aproape un an, când am invitat-o să discutăm despre cărţi, scriitori ruşi (dar nu numai), profesorat-mentorat, starea educaţiei naţiei, muncă versus răsplată, altele asemenea.

Profesoară la catedra de Filologie rusă şi slavă (Universitatea din Bucureşti), Antoaneta Olteanu are un CV nu impresionant, ci doborâtor. Pentru a enumera doar câteva dintre îndeletnicirile sale: a participat la proiecte de cercetare de mai lungă ori de mai scurtă durată, a publicat sumedenie de cărţi de autor, a tradus 72 de cărţi (72!), la care se adaugă cele, deloc puţine, aflate în curs de apariţie.

Astăzi, Antoaneta Olteanu ne-a explicat că a fi traducător nu poate fi decât o profesiune de credinţă, pentru care talentul, cercetarea, munca asiduă (cu textul şi cu tine însuţi/însăţi) sunt doar începutul unei liste de ingrediente indispensabile. 

***

Înainte de toate, cum şi când s-a născut dragostea dumneavoastră pentru literatură? Pentru literatura rusă în mod special?

Antoaneta Olteanu: Literatură am tot citit de mic copil, dar la nivel profesionist, totul a început în liceu, nu e nimic deosebit nici aici. Oricum, sînt pasiuni și pasiuni. E cu totul altceva literatura cînd o predai și, după ce depășești stadiul de cititor pasionat, începi să devii cititor avizat, iar asta îți dă mari satisfacții. Literatură rusă am început să citesc destul de tîrziu, evident, clasicii – Dostoievski, Tolstoi, Cehov –, dar abia de cînd am început să predau literatură rusă contemporană, literatură antitotalitară, distopii ș.a., lucrurile se află la un cu totul alt nivel. Mă bucur că am încă destul timp și pentru literaturile (lecturile) mele!

Ce cărţi v-au marcat, v-au format… începând de la primele lecturi şi până astăzi?

Antoaneta Olteanu: Cum am mai răspuns la o leapșă de pe Facebook, lecturile formative au avut și ele locul, timpul și mai ales rostul lor. De la Jules Verne (am citit la gimnaziu toate volumele) la Constantin Chiriță, cu Cireșarii, dar și cu multă literatură polițistă – acesta era timpul meu liber în școala generală. Liceul a venit cu pasiunea mea pentru zbor, de aici îndrăgostirea iremediabilă de cărțile lui Doru Davidovici, la care am asortat mistere de înalt nivel – Thomas Mann, Muntele vrăjit, Hermann Hesse, Jocul cu mărgelele de sticlă, pentru a ajunge apoi la Mircea Eliade – proza, dar mai ales scrierile de istorie a religiilor. De la Zalmoxis la Ginghis-Han a fost cu adevărat o inițiere ce nu a rămas fără urmări, pentru că drumul lui Eliade, împletit cu cel al altora, m-a format ca etnolog. 

Și așa, din uimire în uimire, pentru că, pînă azi, încă sînt îndrăgostită de cărți nou-apărute – Sașa Sokolov, Școală pentru proști, Mihail Șișkin, Scrisorar, Vladimir Sorokin, Kremlinul de zahăr, Vladimir Lorcenkov, Acolo unde curg rîuri de lapte și miere, Evghenia Ghinzburg, Destin în bătaia vîntului; Ocna, ce binecuvîntare!, Lena Constante, Evadarea tăcută … și multe, multe altele! E o mare fericire că pot să citesc cărțile și ca profesionist!

Când aţi ştiut că vreţi să traduceţi? A fost coup de foudre, pasiune sau aţi simţit-o doar ca pe o muncă frumoasă pentru care vă simţeaţi pregătită?

Antoaneta Olteanu: Foarte tîrziu! Ca filolog, mă interesa, evident. Dar eu în primul rînd am fost autor – am debutat în anul 1998 cu cinci volume – unul de civilizație rusă, unul de literatură rusă, curs universitar, și alte trei de etnologie. Și apoi au urmat alte multe volume de etnologie, apoi cele de proză rusă contemporană, ediții de etnologie, cărțile de cultură și civilizație rusă, de mentalitate balcanică… Și altele, și altele care încă își așteaptă rîndul. Un prieten bun mă tot îndemna să traduc, zicea că era păcat să se piardă un asemenea simț al limbii manifestat de mine! Dar eu, nu – cît încă mai am ce spune ca autor, scriu, după aceea îi traduc pe alții…

Care a fost prima carte tradusă? Aveţi o poveste legată de aceasta?

Antoaneta Olteanu: Prima carte tradusă a fost Frumoasa rusoaică de Viktor Erofeev. Povestea ce o însoțește este demnă de povestit, pentru că arată două lucruri fundamentale: cît de greu e să traduci și ce mult te marchează o traducere.

Am început-o cu mare suprindere, ca să nu zic altfel. Dar un Vărsător nu se lasă așa de ușor dovedit cu una, cu două, e deschis la nou, așa că dă-i mai departe cu imaginile șocante, jocurile de cuvinte năucitoare și alte sofisticării lingvistice. Cu tot efortul meu, rămîneau destul de neclare cîteva locuri în carte, moment în care am început să apelez la cîțiva prieteni nativi. Ei nu vedeau însă o problemă acolo unde semnalam eu, dar mie lucruri tot nu mi se lămureau. Și așa am ajuns la Sașa Beliavschi, care, de la Moscova lui radiofonică, m-a ascultat cu mare atenție și m-a scos din impas. Nici pentru el nu a fost ușor. Și-a cumpărat cartea, pentru a vedea mai bine contextul larg, și apoi, cu ajutorul unor jurnaliști străini din cercul corespondenților, am ajuns, și eu, și el, la sensurile obscure din niște propoziții extrem de banale… După care, năucită și eu de ce însemna pentru ruși tipul acesta de scriitură, m-am cufundat în descifrarea fenomenului postmodernist de aici și am scris o prefață de vreo 60 de pagini, care a stat la baza viitoarei mele cărți de proză contemporană. Apoi, toate cărțile care mi-au venit în cale, fără să le aleg, au avut povestea lor și mai ales o contribuție importantă la formarea mea, un lucru pe care îl consider mai mult decît mistic!

Sunteţi profesoară la Facultatea de limbi şi literaturi străine, membră FITRALIT, participaţi la conferinţe, aveţi şi o specializare în etnologie… Ce altceva mai faceţi?

Antoaneta Olteanu: Păi, pornind de la partea de cultură și civilizație rusă, dorind eu să scriu despre civilizația sovietică, am ajuns la literatura antitotalitară. Utopii-distopii, proza de lagăr și satire politice – nu sînt doar literatură contemporană, ci un capitol distinct, un domeniu de graniță care mi-a adus și el multe bucurii. În curînd o să-mi apară două volume de autor dintr-o trilogie, Sovietland, consacrată experiențelor atît de diferite din fostul spațiu sovietic, care ne-a marcat și pe noi atîtea decenii.

Aţi simţit, în vreun moment al carierei, că aţi dori să vă dedicaţi exclusiv profesiei de traducător?

Antoaneta Olteanu: Da, evident. Cînd mi-am dat seama cîte lucruri așteaptă să fie traduse și că nu sînt așa de mulți traducători din rusă pe cît se pare și pe cît e nevoie, și mai ales cînd, în mediul academic, a început să înflorească o birocrație arborescentă care nu e decît hîrțogărie și care îți mănîncă atît din timpul de pregătire pentru predare, din cel pentru cercetare, dar și din cel pentru traducere. Însă, pentru că e vorba și de un aspect financiar, e destul de greu să fii liber profesionist în ale traducerilor. Editurile nu plătesc la fel de repede cît traduci, și nu mereu ai cărți de tradus, nimeni nu-ți poate garanta un flux normal al traducerilor care să te ajute să trăiești din ele… 

Actul traducerii creează dependenţă? De fapt, ce înseamnă traducerea pentru dumneavoastră? Un hobby necesar, obligaţie morală faţă de un text străin bine aprofundat?

Antoaneta Olteanu: Creează dependență în măsura în care abia aștept să traduc altă carte, a unui scriitor pe care l-am tradus deja, a unui scriitor nou, dintr-un alt domeniu decît cel beletristic. În primul rînd, așa cum am mai spus, fiecare carte vine cu o surpriză pentru mine, pe care o pot descoperi de la început sau mai tîrziu, și aștept cu mare emoție revelația.

De partea cealaltă, nu e hobby, nu mai are cum să fie. Deja e traducere profesionistă și obligația morală primează – față autorul, de cele mai multe ori la distanță, nu mereu cunoscut, dar și față de cel care te-a angajat. Nu în ultimul rînd, față de cititor. Și eu sînt cititoare și sînt furioasă cînd găsesc traduceri, nu are importanță din ce limbă, scrise cu picioarele; nu vreau să produc și eu asemenea frustrări altora. Plus obligația față de promovarea unui nou autor, a unei scrieri bune, care altfel ar rămîne în uitare pentru spațiul românesc, care nu ar mai putea să-i influențeze așa de mult pe cititorii, pe oamenii de cultură sau pe scriitorii de aici. 

Mai ştiţi câte cărţi aţi tradus până acum? Aţi tradus şi în paralel? Cam la ce interval de timp simţiţi nevoia sau sunteţi îndemnată/obligată să începeţi o nouă traducere?

Antoaneta Olteanu: Am tradus pînă acum 72 de titluri și în prezent am șase pe șantier. Dar asta nu înseamnă că traduc în paralel. Probabil se poate și așa, dar prefer să rămîn concentrată în universul cărții pe care am început s-o traduc, să trăiesc și eu acolo, pînă ce firul narativ se încheie. Așa cum am spus mai sus, la noi nu se poate face o programare prea riguroasă a ordinii traducerilor. E vorba de programul editurilor, care are logica lui, nu mereu de înțeles. Sînt perioade în care nimeni nu are nici o traducere presantă, și perioade în care apar trei, patru edituri cu dorințe arzătoare de a finaliza repede ultimul proiect rusesc. Uneori pot să fac față presiunilor, alteori nu. Deși nu prea au fost multe cazuri de a refuza o traducere… 

Călătoriţi destul de mult. Aţi vizitat locuri în care se desfăşoară acţiunea unor romane, aţi refăcut traseul vreunui personaj din cărţile traduse pentru a intra în atmosferă?

Antoaneta Olteanu: Da, mi s-a întîmplat asta, dar, din păcate, nu am putut să explorez așa de mult pe cît am dorit. Cînd am fost la Kiev am regăsit acolo multe dintre realitățile descrise de Andrei Kurkov în romanele lui și mi-a părut rău că nu am cunoscut orașul înainte de a traduce cărțile. Spațiul rusesc îmi este mai familiar și mă bucur să localizez mental acțiunea unor romane care astfel capătă o altfel de „noimă”. 

Cunoaşteţi personal o seamă de autori ruşi contemporani. S-a întâmplat să comunicaţi cu ei pentru a afla mai multe despre textele lor, despre sensuri ascunse poate? Există vreun autor rus de care vă leagă prietenia, dincolo de profesie?

Antoaneta Olteanu: Din fericire pentru mine, cunosc cîțiva autori dintre cei pe care i-am tradus – Mihail Șișkin, Andrei Kurkov, Vladimir Lorcenkov, Marina Stepnova, Anna Bîkova – sau nu – Irina Denejkina, Evgheni Vodolazkin, Guzel Iahina. E o mare bucurie să ai ocazia să discuți cu ei, despre ultima lor carte, despre realitățile rusești, despre situația din literatură, despre alte lecturi ale lor. Cînd am tradus Scrisorar al lui Șișkin m-am întîlnit cu Mihail abia după ce l-am încheiat, dar am avut ocazia ca, în Elveția, la un seminar cu traducătorii lui, să pun întrebările care mă frămîntau. Și cu ceilalți scriitori m-am întîlnit tot după finalizarea traducerii, dar nici nu am avut probleme pe care să fi dorit să le rezolv contactîndu-i. Și, din toată această paletă, desigur, cu Mihail Șișkin și Andrei Kurkov sînt nu numai traducătoarea lor, ci și o prietenă din România… 

Câte ore traduceţi pe zi? Care este rutina de lucru când începeţi munca la o nouă carte? Cât de des căutaţi în dicţionare? Ce alte surse de documentare mai folosiţi?

Antoaneta Olteanu: Traduc pe zi cît apuc. Rareori am intervale libere de timp, cînd pot traduce zile în șir, zile la rînd, doar cu scurte pauze. De regulă ziua e mai complicată – ieșiri, cursuri, întîlniri, chestiuni administrative, călătorii. Dar, indiferent ce ar fi, încerc să nu las o zi fără să traduc ceva, cît de puțin, măcar zece pagini, dacă am ceva relativ urgent. Dacă nu, ritmul se stabilește din momentul cînd se aranjează în program cartea. 

Vorbiţi-ne puţin despre evoluţia modului dumneavoastră de traducere odată cu apariţia internetului, cu deschiderea accesului spre alte resurse – informaţii, documente din spaţiul online.

Antoaneta Olteanu: Existența internetului este mană cerească pentru un traducător, și acest lucru l-am simțit pe propria piele. E o distanță ca de la Pămînt la Lună între anul 2006, cînd am tradus Frumoasa rusoaică, și anno domini 2018. Acum găsești orice pe net, mai ales în spațiul rusesc. Dicționare neprețuite, bloguri, pentru că nu tot ce vrei se găsește în dicționar!, interviuri ale scriitorilor care reușesc să mai decripteze cîte ceva din misterul interpretării ș.a.m.d. Eu nu mai folosesc de mulți ani dicționarele pe hîrtie, și pentru că sînt incomod de folosit, și pentru că sînt incomplete. Pînă și pentru sinonime tot la internet apelez, cînd cuvintele nu vin repede la raport! 

Şi pentru că tot am deschis capitolul informatizare şi automatizare, consideraţi că softurile de tradus specializate, cele care se folosesc acum la Bruxelles, reprezintă o ameninţare pentru traducătorii literari?

Antoaneta Olteanu: Nuuu, nici vorbă. Nu pot pricepe cum funcționează aceste softuri, deși mi s-a explicat de cîteva ori. O americancă, la Congresul traducătorilor de la Moscova, a făcut o propagandă intensă unuia dintre ele, arătîndu-ne ce ușor e să-l folosești! Pledoaria a stîrnit rumoare, indignare din partea multor confrați. Oricum tu, traducător, trebuie să introduci în program traducerile cuvintelor, cu variantele lor, pentru ca mașina să le selecteze cînd vrea ea. Da, da, cînd vrea ea, pentru că te obligă pînă la urmă să se uniformizeze exprimarea – constatînd preferința unui scriitor pentru un cuvînt, va tinde să-l impună peste tot, în dauna sinonimelor. Și asta înseamnă o platitudine care nici măcar nu există în original. Textul literar e un text viu, cu erori, inconsecvențe, licențe poetice, jocuri de cuvinte proprii sau cunoscute, care cer o anumită abordare în română, în acord cu particularitățile limbii țintă, fără a scădea însă din specificul scriiturii originale. Mecanicizarea textului este o absurditate. Poate că lucrul acesta se poate aplica la limbajele tehnice, să spunem, dar nu bag mîna în foc că ar fi bun și aici…

Revenind la traducerile dvs. Mai ştiţi care carte v-a provocat mai mult decât toate celelalte, care a ridicat cele mai multe probleme de limbaj sau de altă natură?

Antoaneta Olteanu: În afară de Frumoasa rusoaică, pe care am menționat-o, am mai avut cîteva cărți „nesuferite” din punct de vedere lexical și stilistic – Domnii Golovliov de M.E. Saltîkov-Șcedrin, și povestirile „husărești” ale lui Tolstoi. Abundența arhaismelor specializate, alături de o exprimare deloc firească, adesea scrîșnită, m-au făcut să urăsc textele respective și chiar pe autori. Noroc că în volumul povestirilor lui Tolstoi erau și altele din altă perioadă și am revenit la gînduri mai bune… O carte pe care n-am putut s-o înghit în nici o formă – nici în original, nici să o traduc, și nici în traducerea apărută pînă la urmă în română, sub semnătura altcuiva, a fost Pioniera goală, de Vasili Kononov. După ce am tradus vreo zece pagini, mi-am pus întrebarea de ce sînt eu obligată să traduc această carte și am renunțat la ea. Și nu am regretat. Evident, fiecare traducător stabilește în mod diferit legături cu un autor sau altul, cu o scriere sau alta. Totuși, din cele 72 de traduceri ale mele, numai pe Kononov nu am reușit să-l „înfiez”! 

Aţi avut vreodată momente de poticneală sau chiar de panică, v-aţi temut că nu veţi găsi cea mai bună formulă de traducere? Puteţi să ne daţi exemple de astfel de dificultăţi întâmpinate?

Antoaneta Olteanu: Sigur că au fost. Nu cred că există traducător care să nu fi trecut prin așa ceva. Au fost textele scriitorilor menționați mai sus. Dar am avut pasaje imposibile în romanele lui Mihail Șișkin, Părul Venerei sau Luarea Ismailului. Acolo pot spune că a fost stare de mare doliu – pierderile asumate erau, de multe ori, de dimensiuni mari, în pasajele de puzzle pe care scriitorul le țesea din texte ale literaturii ruse vechi. La vremea aceea nu am știu să ies din încurcătură decît cu ajutorul unor arhaisme mai recente. Acum aș fi știu că există un Ovidiu Pecican, prieten drag, de altfel, care, în romanul său epistolar Lumea care n-a fost, se joacă cu o minunată limbă română de secol al XVII-lea de care aș fi avut și eu atunci mare nevoie! 

Care dintre traducerile pe care le-aţi făcut vă mulţumesc pe deplin?

Antoaneta Olteanu: Ce să spun? Toate mă mulțumesc pe deplin. În momentul cînd am pus punctul final și după ultima lectură a traducerii, sînt mai mult decît convinsă că am dat varianta cea mai bună. Mulțumirile pe care le aduc unele traduceri sînt de altă natură – a atașării tale, ca om, ca profesor, ca specialist de un text extraordinar. Oricum, sînt convinsă că dacă de la începutul traducerii se constată această simpatie enormă, traducerea nu are decît de cîștigat. 

Cineva îmi spunea de curând că traducerile sunt perfectibile la nesfârşit. Care e opinia dumneavoastră faţă de această afirmaţie?

Antoaneta Olteanu: Fără îndoială. Cînd revezi traducerea poți găsi variante mai bune, iar, uneori, revezi și intruziunile redacționale care nu sînt mereu potrivite. Se poate cizela la nesfîrșit un text, dar nu mereu avem luxul necesar de a face asta.

Există „şcoli” în traducere? Care sunt tendinţele la ora actuală?

Antoaneta Olteanu: Cred că sînt școli mai mult pe hîrtie, la nivelul teoriei. În practică, traducătorii lucrează individual și se formează ca atare, fiecare ajutat de propriul bagaj cultural. Chiar dacă „școlești” pe cineva – cum e și cazul meu, la seminarele de Tehnica traducerii pe care le țin la masteratul nostru –, nu pot fi niciodată sigură că vreun student va prelua de la mine toate sfaturile și recomandările de traducere. Oricum lecturile nu pot fi recuperate decît individual și deci experiența „literară”, un background important pentru un scriitor, atît la nivel lexical, ideatic, cît mai ales stilistic, nu poate fi nicium reprodusă… 

Ce rol trebuie să aibă traducătorul din punctul dumneavoastră de vedere? Să fie un interpret fidel textului, să „îmbunătăţească” originalul, să găsească un echilibru între acestea două?

Antoaneta Olteanu: Eu sînt pentru prima variantă. Traducătorul trebuie să fie un interpret fidel al textului. Evident, nu vorbesc de o traducere literală. Trebuie să ținem mult cont de posibilitățile limbii române, de diferențele semantice, morfologice, sintactice și stilistice dintre cele două limbi… Dar nu trebuie niciodată să scăpăm din vedere că în primul rînd e scriitorul, cu mesajul lui, și că acesta trebuie adus cu bine la cititor nu numai din punctul de vedere al conținutului, ci și din cel al stilului. Mai sacrificăm pe parcurs diverși pioni, dar, în numele realizării unui text impecabil în română, nu trebuie să omorîm autorul… 

Şi în legătură cu cele de mai sus… Vi s-a întâmplat să găsiţi pasaje în traduceri care să vă sune stângaci şi pe care să le corectaţi mental?

Antoaneta Olteanu: Da, am regăsit frecvent aceste situații. De altfel, toate cărțile pe care le citesc, fie ele traduse din rusă sau din alte limbi, sînt pline de marcaje (eu nu pot citi decît cu creionul în mînă!). Cele mai multe sînt stîngăcii stilistice, unele groaznice, care arată clar că traducătorul habar nu are, la nivel profesional, de limba română (doar nu orice vorbitor poate să traducă!). Apoi sînt erori lexicale, unele mai ușoare, altele extrem de grave, multe barbarisme (poți cu ușurință reface, după traducere, sintagma în limba originalului!), omisiuni sau inserții necerute de nimeni pe care traducătorii le fac cu nonșalanță…

Este suficient să cunoşti perfect cele două limbi (cea din care traduci şi cea în care traduci) şi să citeşti mult pentru a fi un bun traducător literar? Este suficientă cunoaşterea limbii şi cultura personală sau mai sunt necesare şi alte „ingrediente”?

Antoaneta Olteanu: Cred că da, cerințele din prima frază mi se par obligatorii. Cunoașterea ambelor limbi – de multe ori se insistă pe primatul limbii materne, dar nu e așa. Evident, în română trebuie să redai cît mai firesc, cît mai corect conform cu normele limbii ei, dar dacă ratezi sensul din original, degeaba scrii frumos în română. Nu e vorba de niște omisiuni sau neatenții mărunte, care se pot întîmpla, ci de o practică ce se repetă de multe ori în cadrul aceleiași traduceri și care spune multe… Apoi, așa cum am mai spus, e nevoie de multe lecturi. Lecturi pentru lărgirea orizontului informațional, pentru ușurința de a te juca cu cuvintele și a găsi sinonimele și stilurile necesare la un moment dat. Lecturi din domeniul culturii și civilizației limbii pe care o traduci, fără de care pot apărea stîngăcii groaznice (Wikipedia nu ne poate ajuta mereu!) Abia după aceea am putea spune că se formează un stil propriu, o viteză proprie de traducere, care nu sînt date numai de experiență, de munca asigură, ci și de jonglarea, cu mare artă, a mai multor elemente… 

Şi ca să revenim la domeniul dvs. de expertiză lingvistică – consideraţi că limba română este ofertantă (mai ofertantă decât alte limbi occidentale) pentru transpunerile din rusă? Româna are o dinamică şi o bogăţie lexicală compatibile cu ale rusei?

Antoaneta Olteanu: Limbile sînt foarte diferite între ele – dacă vorbim de o traducere dintr-o limbă flexionară, cum e rusa, comparativ cu engleza, ne dăm seama că diferențele sînt destul de mari, dar ele trebuie cumva soluționate; traduceri există totuși și în engleză. Față de română, rusa nu are articole, are categorii aparte de verbe – verbe de mișcare, verbe de aspect perfectiv și imperfectiv –, lucruri pe care nu le întîlnim în română și pe care le putem echivala cum, necum (în ultimul caz, parțial cu ajutorul numeroaselor noastre timpuri verbale, pe care rusa nu le are). O problemă mare o constituie vocabularul – româna nu e atît de bogată la nivel lexical – și nu vorbesc numai de substantivele abstracte, extrem de bogate în rusă, dar și de lipsa unor realități nenumite în română, însă bine identificate lexical în rusă. Și așa mai departe… Oricum, trebuie să avem în vedere și aceste particularități la nivel de experimentat, cînd ne apucăm să traducem… 

Cum evaluaţi traducerile din rusă din ultimii ani faţă de cele din perioada comunistă, să spunem?

Antoaneta Olteanu: Cred că sînt mai bune – nu pot spune acest lucru decît în general, pentru că nu am avut ocazia să confrunt prea multe texte, și nici măcar pe acelea integral –, măcar și prin faptul că s-a renunțat la un sistem de traducere defectuos – mai întîi traducerea filologică, apoi stilizarea „artistică” făcută de către un maestru al condeiului. Această practică a omorît stilistica, în primul rînd, dar și din punct de vedere lexical s-au făcut abuzuri destul de mari în detrimentul formei românești, care a căpătat, în toate cazurile, o curgere lină, „sadovenizată” fiind, cum am spus, fără să lase prea mult din specificul scriitorului respectiv. 

Întrebarea clişeu este dacă se poate trăi din scris. Eu întreb dacă se poate trăi din tradus în România. În urmă cu câţiva ani, Antoaneta Ralian spunea că România este ţara cu cei mai prost plătiţi traducători din UE. Afirmaţiile sale au rămas valabile? Pentru comparaţie, dacă ştiţi – cum trăiesc profesioniştii din această branşă în alte ţări?

Antoaneta Olteanu: Da, mai sus am vorbit despre traduceri. Din scris nu se poate trăi, asta e sigur. Am scos pînă acum paisprezece volume de autor și încă trei sînt în lucru, o să apară anul viitor. De la ele nu am primit mai nimic – o singură excepție, Rusia imperială, scoasă la Editura All, mi-a adus cîteva (puține) sute de lei. Din tradus poți să trăiești doar dacă mai ai și alte venituri. Într-adevăr, tariful pe pagină este extrem de mic, uneori chiar umilitor, editorul nedorind decît să facă profit și pe spinarea traducătorului. Sînt cazuri în care editurile chiar își apreciază cititorii și bussiness-ul și oferă traducătorului un tarif onorabil pentru România, mai ales dacă știe cum lucrează cu el. Eu mă mulțumesc cu acest lucru. Nu mă gîndesc prea des cum ar fi să primesc 15-20 de euro pe pagină și, în același timp, cum ar fi să mă lase editura un an de zile să fac traducerea…

În occident, oamenii se mai duc și să traducă la case de creație, pentru a se concentra mai bine… Da! Eu mă concentrez cel mai bine cînd sînt bombardată cu obligații din toate părțile: atunci crește presiunea, crește și acuitatea simțurilor, și viteza de traducere. Iar bucuria sarcinii împlinite e și mai mare. 

Ce sfat aveţi pentru traducătorii literari la început de drum?

Antoaneta Olteanu: Să se apuce de tradus numai dacă îndeplinesc acele condiții de care toată lumea vorbește (traducători, cititori, critici): cunoașterea limbilor străine, lecturi bogate, orizont mare de cunoștințe, onestitate față de autor și de propria persoană, alături de alegerea drumului greu, de probare a variantelor, în detrimentului automulțumirii cu primele cuvinte venite în minte. Iar asta înseamnă să pierzi ceva timp. O traducere, oricare ar fi ea, nu se poate face chiar cu puțin timp, nu o poți face pe fugă, în salturi, cu pauze lungi, după chipul și asemănarea traducătorului, ci doar a scriitorului. Dacă vanitatea e prea mare, primatul banului contează, iar pregătirea e insuficientă, îi sfătuiesc să renunțe. E păcat să-și facă un prost renume. Dar nimic nu se obține ușor pe lumea aceasta, așa că, dacă chiar doresc să se înjuge la acest jug greu, îi îndemn să meargă mai departe și să se perfecționeze!
__________

PORTRET DE TRADUCĂTOR este un proiect iniţiat de Revista Paragraf.

Dana Pătrănoiu 
- Publicist; editor

Interviu în exclusivitate

Portret de traducător: Luana Schidu

Luana Schidu a lucrat ca redactor la editurile Humanitas și Reader’s Digest, iar acum este redactor-șef la Reader’s Digest România. Pasiunea ei rămâne însă traducerea literară, o muncă frumoasă şi dificilă, deseori marginalizată sau chiar trecută sub tăcere în dezbaterile culturale mainstream.

Patricia Highsmith, Irvin D. Yalom, Anaïs Nin, Djuna Barnes, Lev Tolstoi, Oscar Wilde, Henry James sau Lydia Davis sunt doar câteva nume de autori din portofoliul traducătoarei. A primit premii pentru traducere din partea Uniunii Scriitorilor din România pentru romanele Vrăjitorul de Vladimir Nabokov (2006) și Vremuri second-hand de Svetlana Aleksievici (2017). 

***

Din ce limbi traduceţi?

Luana Schidu: Din engleză si rusă, în principal. Am tradus câteva cărţi şi din franceză; și din spaniolă, dar din ultima, până acum, doar cărți pentru copii. Engleza şi rusa îmi sunt cele mai la îndemână; de altfel, sunt și limbile pe care le-am studiat în facultate.

Când ați început să traduceți?

Luana Schidu: Aproape imediat după facultate. Pentru că m-am angajat destul de repede la editura Humanitas şi acolo am descoperit că pot să-mi iau și traduceri, pe lângă munca de redactor. Am avut noroc, e chiar un lucru pe care îmi doream să-l fac. Visam să fac asta, chiar înainte de revoluţie (când însă mi se părea un vis greu de atins). Eu am terminat facultatea în 1990, aşa încât terminarea facultăţii a coincis cu încheierea acelei epoci oribile.

Cum a apărut dragostea pentru literatură?

Luana Schidu: Se trage din copilărie. Mi-am dorit de mică să fac ceva legat de cărţi, eram îndrăgostită de ele, datorită în bună măsură tatei, care a avut un rol covârșitor în acest sens. Tata era inginer militar, dar înclinațiile lui au fost mereu umaniste. N-a reușit să le urmeze ca profesie, din cauza aceleiași epoci. Când eram foarte mică îmi citea și făcea ca lecturile să fie miraculos de atrăgătoare, mai târziu îmi propunea cărțile gradat, în funcție de ce i se părea că trebuie citit la fiecare vârstă. Când terminam o carte, o discutam cu el. În același fel mi-a deschis gustul pentru muzică, arte plastice, teatru… A fost o perioadă foarte frumoasă. De fapt, îi dedic, în gând, fiecare traducere pe care o public – simt că-i puțin și a lui.

Dragostea mea pentru cărţi era inevitabilă.

E și un moment, în copilăria mea, care îmi amintește cât de timpurie era fascinația: când am fost făcută pionier, pe la opt ani. Elevii mai buni erau „premiați“ primind această „onoare“ mai devreme decât ceilalți, într-un loc special, nu la școală. Eu am trăit acest moment „înălțător“ la statuia lui Lenin, la Casa Presei, după care am fost duși să vizităm tipografia. Îmi amintesc cât de emoționată am fost că mă aflu în locul unde se întrupau cărțile. Mi-au rămas vii în minte senzaţiile, mirosul, oamenii care culegeau literă cu literă – aşa era pe vremea aia – m-au impresionat profund – cred că nici un laborator de alchimie n-ar fi putut fi mai interesant.

După care a urmat o perioadă cenușie, când am terminat şcoala generală, iar eu am vrut să fac filologie, bineînţeles, iar părinţii, pe bună dreptate au zis că sunt prea mică să aleg, să-mi dau seama ce vreau să fiu când mă fac mare, şi, în plus, se știa că filologia nu era „de viitor“. M-au îndemnat să aleg matematică-fizică, pentru că de acolo mai puteam vira către filologie, dar invers, în niciun caz.

Şi am făcut un liceu de matematică-fizică foarte bun (se numea Liceul de Matematică-Fizică Nr. 3 pe atunci, astăzi, Alexandru Ioan Cuza), care ar fi trebuit să mă deturneze. Şi nu a reuşit deloc. În clasa a 11-a, mama a fost chemată la şcoală de dirigintă, care era profesoară de matematică, şi a fost întrebată dacă știe că am declarat că vreau să fac filologia, pe vremea aceea era „nechibzuit” să alegi aşa ceva… Bineînțeles că mama știa – nu numai atât, dar când și-a dat seama că atracția e puternică și reală, m-a încurajat (cred că mama e una dintre cele mai înțelepte persoane pe care le cunosc – și mă încurajează și azi). Până şi profesoarele de engleză şi de rusă din liceu, care mă iubeau foarte tare, m-au sfătuit, îngrijorate, ca, dacă vreau ceva umanist, măcar să aleg arhitectura, pentru că e o combinaţie între uman şi real şi e mai de „viitor”…

Mi-am văzut de drumul meu. Mă pregăteam să mă duc trei ani la ţară ca profesoară, cum era obligatoriu pe vremea aia, deși speram, în sinea mea, să se întâmple un miracol (nu mi-am dorit niciodată să fiu profesoară; de fapt, spuneam mereu că în mod ideal aș vrea să lucrez într-o editură, dar, cum ziceam, pe atunci era greu) … Chiar înainte de revoluţie (eram în ultimul an de facultate) mă gândeam serios să-mi cumpăr cizme de cauciuc şi ce-mi mai trebuia pentru un sat plin de noroaie, fără drumuri şi fără gară.

Și miracolul s-a petrecut. Și m-am angajat direct într-o editură (Humanitas). Am avut un noroc fantastic. 

Când v-aţi apucat de tradus, aţi simţit coup de foudre, o contopire imediată cu traducerea, cu meseria de traducător?

Luana Schidu: Da, mi-a plăcut de la început foarte tare să fac asta. Și am avut și norocul să fiu îndrumată cu generozitate de un om de carte desăvârșit, și el traducător valoros, Sorin Mărculescu. Am învățat foarte multe de la el.

Care este prima carte tradusă?

Luana Schidu: Cred că Talentatul domn Ripley, de Patricia Highsmith. 

Cum erau termenele impuse pe vremea aceea?

Luana Schidu: Pentru cartea asta, nu-mi amintesc să fi avut un termen foarte strâns. Termenele erau fixate și în funcţie de nevoile editurii. Uneori era nevoie, dintr-un motiv sau altul, să apară cartea foarte repede, alteori, termenul era lăsat la alegerea traducătorului (în general, se calcula cam pentru 100 de pagini pe lună, chiar dacă știai că poți face mai mult), oricum, data de predare o stabileam cumva împreună.

Câte cărţi aţi tradus până acum?

Luana Schidu: Nu ştiu, nu le-am numărat. Câteva zeci – în jur de 50, probabil, mult mai multe dacă le socotesc și pe cele pentru copii…

Cam la ce interval traduceţi?

Luana Schidu: În ultima vreme traduc cam tot timpul, înainte mai făceam pauze de câteva luni, nu ştiu dacă a fost vreodată un an întreg.

Spuneaţi că sunteţi cumva dependentă de asta.

Luana Schidu: Da, e o dependenţă. Părea să apară un mic sevraj când nu aveam de tradus. Mă simţeam ciudat, parcă îmi lipsea ceva esenţial. 

Câte ore traduceţi pe zi?

Luana Schidu: Nu-mi place să traduc cu program, dar în zilele în care mă apuc de treabă, pot traduce şi zece ore. Cu pauze, dar mi se întâmplă să nu mă ridic de pe acelaşi scaun şi câte şase ore, amân până și să beau apă… Îmi spun că trebuie să mă opresc, să mă mai mişc, îmi spun: imediat ce termin paragraful, iar paragraful se termină într-un fel care cere alt paragraf şi se leagă totul și… Evident, nu e întotdeauna aşa, e şi în funcţie de carte. Au fost şi cărţi la care mă ridicam des de pe scaun… Dar, cel mai adesea, traducerea mă prinde.

Nu sunt deloc disciplinată, nu îmi stabilesc, ca alţii, un program de traducere, în parte pentru că vreau să am continuitate și, având și alte treburi de făcut, ar însemna să lucrez în doze mai mici (ăsta e unul dintre dezavantajele majore ale faptului că nu se poate trăi numai din tradus), dar şi fiindcă pentru mine traducerea nu e o meserie, e o plăcere, o asociez cu libertatea. 

Care carte v-a solicitat mai mult decât toate celelalte, care a ridicat cele mai multe probleme de limbaj sau de altă natură?

Luana Schidu: N-aş şti să spun, pentru că au existat mai multe tipuri de dificultăţi întâmpinate… Iar unele provocări îmi plac mai mult decât altele…

A fost de exemplu Zâtul Tatianei Tolstaia (Curtea Veche, 2006). Am acceptat-o fără să ştiu mare lucru despre ea, urma să mă apuc de tradus cam într-un an, la vremea când o acceptasem eram ocupată cu altă traducere… Am început să mă interesez ce e cu ea, să citesc recenzii, abia când urma să mă apuc să o traduc. Prima frază pe care am citit-o despre această carte a fost că e „intraductibilă”. În plus, la vremea aceea nu mai tradusem din rusă de vreo 15 ani şi aveam impresia că am şi uitat puţin, că nu-mi mai era foarte la îndemână. Primele vreo 30 de pagini au mers mai greu, după care lucrurile au început să curgă frumos.

A fost o carte complicată pentru că avea toate tipurile de provocare pe care le poţi întâmpina ca traducător. Avea cuvinte inventate, care porneau de la rădăcina unui cuvânt şi trebuia să îţi dai seama care e acel cuvânt pentru a putea inventa şi tu un cuvânt cu acelaşi sens…

Avea trimiteri culturale pe care autoarea nu le făcea explicit, nici nu le menţiona în subsol – două versuri ici, o frază dincolo, pe care trebuia să le recunoşti, erau referinţe la scriitori cunoscuţi, ruşi, dar nu numai, trebuia să fi citit… Tolstaia nu dădea niciun indiciu, trebuia să intuiesc eu că e ceva acolo, să încep să sap, să caut.

Apoi avea versuri, pe care m-am străduit să le traduc cu rimă şi ritm… Avea limbaj arhaic, avea un anumit ton… Îmi aduc aminte şi acum de un moment când mă uitam relaxată la patinaj artistic şi, la un moment dat, am sărit de pe fotoliu şi am zis: „guguştiuc, ăsta e cuvântul…!” Tot căutasem – nu era nici porumbel, nici altă pasăre –, iar mintea mea continuase să lucreze, nu era mulţumită cu ce găsisem sau nu găsisem înainte… Au fost multe momente din astea de-a lungul vremii.

Apropo de asta, aţi avut momente de panică, v-aţi temut că nu găsiţi cea mai bună formulă de traducere?

Luana Schidu: Singura carte la care mi-a fost realmente frică – că n-o să găsesc tonul sau că uneori nu înţeleg foarte bine ce spune a fost Pădurea nopţii, de Djuna Barnes. Autoarea are o scriitură extrem de complicată, cu fraze foarte ample, cu o topică ciudată. Erau fraze în care înţelegeai foarte bine toate cuvintele, dar nu înţelegeai foarte bine cum se leagă, care este sensul exact. Este o scriitoare fabuloasă, mi-a plăcut provocarea, mi-a plăcut să mă „joc” cu textul ei, am savurat din plin fiecare astfel de „tortură”. Am fost recunoscătoare că am avut prilejul s-o traduc.

Ce nu mi-a plăcut, de exemplu, deşi era tot de tipul ăsta, a fost, culmea, Henry James. Am tradus Desenul din covor şi mi s-a părut că uneori frazele (la fel de complexe) sunt complicate inutil… Nu erau frazele ample care, când le dovedeşti, sunt frumoase, curg şi exprimă mai nuanțat ceva, ci fraze greoaie şi atât. Citindu-l pe Henry James nu mi-am dat seama de asta, ci abia când l-am tradus, când am intrat mai adânc în text. Dar poate să fi fost o impresie foarte personală, de moment, chiar. 

Cel mai mulţumită sunteţi de care carte?

Luana Schidu: Cred că de Zâtul. A fost prima mare provocare, dar mi-a şi plăcut cartea. A fost şi cartea care m-a făcut să mă simt cel mai bine (până atunci) ca traducător. Împlinită. Eram atât de încântată de fiecare dată când găseam „formula” corectă…!

Și De profundis, a lui Oscar Wilde (Humanitas, 2014), o carte care m-a solicitat în alte feluri, dar pe care am iubit-o, în care m-am simțit bine.

Şi poate volumele de proză scurtă ale Lydiei Davis, Defalcare. Aproape nicio amintire și Un impuls bizar (Vellant, 2016 și 2017), deşi n-am avut o relaţie strânsă cu autoarea, n-am intrat în rezonanță cu ea decât în puține locuri, dar nu se poate contesta că e o scriitoare valoroasă și trebuie să recunosc că jocurile ei filologice au fost o încântare la tradus.

După cum vedeți, mi-e greu să aleg…

Au fost şi cărţi care mi-au ieşit bine şi toată lumea spunea că au ieşit bine, dar eu simțeam că nu avusesem timp destul ca să le „pritocesc“ până la capăt, aș mai fi lucrat pe text. 

Vă simţiţi mai confortabil din rusă sau din engleză în română?

Luana Schidu: Am început prin a mă simți la fel de confortabil în amândouă. Apoi a fost, cum ziceam, o pauză în ce privește rusa, așa că acum aș spune că în engleză, dar numai pentru că am tradus mai mult, o folosesc mai mult. Rusa redevine însă şi ea confortabilă pe măsură ce zăbovesc mai mult în ea. În ultima vreme am tradus mai mult din rusă şi am început s-o simt mai la îndemână. Am descoperit cu bucurie că pauzele se recuperează. Pare să fie „ca mersul pe bicicletă”.

Consideraţi că limba română este ofertantă pentru tradus, este destul de evoluată, are o dinamică compatibilă cu cea a limbii engleze? Are o acoperire generoasă?

Luana Schidu: Engleza, prin însăși structura ei, permite combinaţii mai variate, expresiile, unele inedite, se formează mai uşor; româna e mai restrictivă întrucâtva, poate și datorită caracterului ei de limbă analitică. Dar tocmai această constrângere face totul atât de interesant. Nu cred că e vital ca limba în care traduci să aibă o dinamică compatibilă cu limba-sursă (deși sigur că ajută), se pot găsi, de cele mai multe ori, echivalențe. Firește că există și frustrări, întotdeauna în traducere există mici incompatibilități, chiar și când e vorba de limbi apropiate ca structură sau la fel de evoluate. Și există și o participare a traducătorului la evoluția propriei limbi. Dar e nevoie de foarte multă măsură și autocenzură, de un simț al limbii care să-ți spună când neologismele sau expresiile noi pot fi absorbite de limba ta și când sunt simple barbarisme sau calcuri. 

Cum vă situaţi vizavi de aşa-zisele barbarisme, împrumuturile brutale, romgleza corporatistă?

Luana Schidu: Sunt total împotriva barbarismelor, n-am nimic împotriva neologismelor. Dacă e nevoie de absorbirea unui termen în română, pentru că chiar exprimă ceva pentru care nu există echivalent în limba română și nu poate exprima decât cu foarte mare greutate, în multe cuvinte şi inexact, atunci sigur că adopţi termenul, aşa cum au intrat o grămadă de cuvinte din alte limbi.

Barbarism este cuvântul folosit inutil, atunci când în română există deja unul sau chiar mai multe cuvinte cu același sens. De pildă, de ce trend şi nu „tendinţă” sau „curent”? De ce a aplica și nu „a candida”, sau „a solicita”? De ce draft și nu „schiță“, „ciornă”? De ce staff și nu „personal”? De ce job și nu „slujbă”, „serviciu”? 

Ce părere aveţi despre „locaţie”?

Luana Schidu: Îmi sună foarte prost. Înțeleg nuanța în plus față de cuvinte ca „loc” (sau, uneori, „sediu”) din sensul care i s-a adăugat în DEX, dar mi se pare că se poate spune şi altfel. Poate există contexte în care se impune, e util, dar faptul că acest cuvânt exista deja în română cu alt sens poate crea confuzii… 

Deci sunteţi pentru îmbogăţirea limbii cu neologisme?

Luana Schidu: Da, dar nu cu orice preț și nu forțat. Aş aştepta să dospească cuvântul cu pricina, să intre (justificat!) în limbă, înainte de a-l introduce în DEX. Până la urmă nu e atât de greu să găseşti echivalenţe, să găseşti o formulă prin care să exprimi ce trebuie fără să apelezi neapărat la cuvântul ăla… Deseori poate distona, poate să strice ritmicitatea textului… Din nou, e nevoie de un simț al limbii pentru a avea măsura justă. 

Aţi călătorit sau călătoriţi prin vreun loc prin care s-au plimbat personaje din cărţile traduse, în care s-a petrecut vreun episod din cărţile traduse?

Luana Schidu: Rar. Mi-aduc aminte că am terminat de tradus Călătoria mincinoşilor de Karen Maitland, un roman foarte frumos, un fel de thriller medieval, fără mari mize, dar foarte bine scris, şi o lectură captivantă. Erau personaje acolo care trăiseră în ghetoul din Veneţia şi, întâmplător, imediat după ce am predat romanul m-am dus la Veneţia, în vacanţă – aşa s-a întâmplat; a fost o bucurie să bântui prin locurile unde fuseseră personajele. Refăceam trasee, drumuri.

În carte exista un personaj, sticlar, care venise în Anglia din Veneţia‎, îl chema Michelotto, şi tot ce-i mai rămăsese din Veneţia era o lacrimă de sticlă perfectă, de o frumuseţe minunată. Mi-aduc aminte că am căutat îndelung, la Murano, ceva care să semene cu „lacrima lui Michelotto”…

O altă întâmplare e legată de o carte pe care n-am tradus-o, dar pe care mereu mi-am dorit s-o traduc, încă din facultate: Maestrul şi Margareta. Pe atunci eram absolut captivată de Bulgakov și rămâne unul dintre scriitorii mei preferați. La sfârşitul facultăţii, am stat o lună la Moscova, ca să ne pregătim lucrarea de diplomă (care, bineînțeles, în ce mă privea, era despre Bulgakov – ba chiar despre fantastic la Bulgakov). Când am ajuns acolo, m-am dus glonţ la casa de pe Sadovaia, unde a locuit Woland. Am intrat un pic în hol, să-mi fac idee cum arăta pe dinăuntru, şi, exact când am deschis uşa, din casă a ţâşnit o pisică neagră, destul de grasă. Leit Behemoth! Vă dați seama cât de bine a mers lucrarea despre fantastic după episodul ăsta… 

Aţi avut relaţii de prietenie strânse cu un autor, o autoare, aşa încât să devină o datorie de onoare să-l traduceţi, aşa încât autorul să nu lase pe altcineva să-i traducă cartea?

Luana Schidu: Nu, n-am avut. De fapt, dacă stau să mă gândesc, singura autoare pe care am tradus-o şi am şi cunoscut-o în carne şi oase e Guzel Iahina. Cu ceilalţi n-am apucat până acum să mă întâlnesc, dar există autori de care te ataşezi, te ataşezi de ei şi când nu îţi plac foarte tare, parcă nu te lasă inima să laşi pe altcineva să-l traducă dacă eşti tu solicitat. 

Dacă cartea vă place foarte tare mai simţiţi nevoia să-l cunoşteţi pe autor sau nu?

Luana Schidu: Mi-ar plăcea să-l cunosc, mă bucur dacă se întâmplă, dar nu e o nevoie. Relaţia e cu cartea, în primul rând, şi, oricum, am învăţat că uneori e mai bine să nu cunoşti autorul, pentru că s-ar putea să fie foarte diferit de ce îţi imaginezi.

Dar aţi simţit nevoia să comunicaţi cu ei pentru a afla mai multe despre un text, dacă aveaţi neclarităţi, apropo de sensuri ascunse?

Luana Schidu: Din păcate, cei cu care aş fi vrut să comunic nu mai erau abordabili (decât eventual prin şedinţe de spiritism), iar la cei contemporani nu mi s-a întâmplat deocamdată.

O prietenie de genul acesta poate potenţa traducerea unui text.

Luana Schidu: Cu siguranță. Spun doar că nu mi s-a întâmplat mie. E foarte frumos să creezi o relaţie de genul acesta, cum a fost de pildă prietenia dintre Antoaneta Ralian şi Iris Murdoch sau cum este între Dinu Flămând şi Antonio Lobo Antunes.

Există tendinţe în traducere, care ar trimite la o anumită „şcoală” de traducere?

Luana Schidu: Există două tendinţe mari. Traducătorii cărora le place ca textul să sune foarte frumos, au diverse „găselniţe” şi sunt foarte fericiţi când traducerea lor sună mai bine decât textul autorului – tendinţă pe care o resping vehement de câte ori pot…

Şi tendinţa pe care o susţin, aceea ca traducătorul să traducă exact, respectând textul (în litera şi în spiritul lui), pentru că publicul românesc sau publicul unui autor trebuie să citească acelaşi text la care are acces şi publicul din ţara autorului respectiv.

Mi se pare chiar incorect să faci altfel. 

Dar editura are un cuvânt de spus, nu lasă să iasă traduceri pe lângă original…

Luana Schidu: Redactorii fac corecturi în acest sens, dar nu până la capăt, pentru că textul sună foarte frumos, n-ai cum să-l rescrii pe tot, iar traducătorul trebuie să fie şi el de acord, (şi cu cât va avea contribuţii mai personale, cu atât va fi mai ataşat de traducerea lui, care este opera lui până la urmă). Şi atunci editura mai drege, mai atenuează unde simte că s-a îndepărtat prea mult de textul original, dar nu poate rescrie de la zero traducerea. 

E o delimitare destul de greu de găsit între cele două tipuri de tendinţe. Aţi întâmpinat probleme de acest fel cu traducerea dvs.? Sau aţi găsit din start echilibrul în traducere?

Luana Schidu: Eu sunt de-a dreptul obsedată să traduc foarte aproape de text. Sigur că găseşti formule frumoase, dar sunt frumoase în măsura în care sunt cele mai potrivite acolo, sunt cel mai aproape de ce (și cum) vrea autorul să spună. Mie mi se pare că în asta constă frumuseţea unei traduceri: să redea cât mai mult din spiritul lumii – nu doar al celei pe care o evocă autorul, ci şi al celei din care provine acesta şi în acelaşi timp să pară că textul original este scris în română, să fie fluent. Nici să sune a calc, Doamne ferește, dar nici să se îndepărteze de text. De altfel, deja traducerea nu poate fi perfect fidelă originalului – și asta e frustrarea eternă; de ce să adăugăm noi infidelități? 

Dar vi s-a întâmplat să găsiţi pasaje în cărţi care să vă sune nu tocmai fericit şi să aveţi tendinţa să le rescrieţi, cel puţin mental, ca să sune mai bine, mai corect?

Luana Schidu: Mi s-a întâmplat, dar în traducerea efectivă am încercat să nu mă îndepărtez foarte tare de original. În fond, autorul trebuie cunoscut și cu stângăciile lui. Am făcut asta doar dacă era o greșeală concretă sau o incoerenţă (la pagina 5 afirma că rochia era roşie, peste un anumit număr de pagini, rochia era violet) neesenţială pentru stilul autorului.

Dar reglajul e fin. Nu e nevoie să faci poezie dacă acolo nu e.

Până la urmă, bănuiesc că este o chestiune temperamentală… Nu toţi sunt făcuţi să fie traducători.

Luana Schidu: Într-adevăr. Am apreciat foarte mult un scriitor care mi-a spus că a încercat să traducă, şi-a dat seama că nu se poate abţine să nu îmbogăţească textul, a tradus o singură carte şi s-a oprit.

Şi, da, sunt scriitori care scriu foarte bine şi traduc (şi continuă să o facă) foarte prost. Există şi scriitori care scriu şi traduc foarte bine şi reuşesc să fie scriitori când trebuie să fie scriitori şi traducători când trebuie să fie traducători. Un exemplu notoriu în acest sens este Radu Paraschivescu, căruia i-am şi redactat traduceri, şi care reuşeşte să fie un traducător fidel textului – şi are un talent ieşit din comun, pentru care, dacă nu l-aş admira atât de tare, aș spune că-l invidiez.

Şi mai sunt alţi traducători care, în secret, se visează scriitori, şi îşi revarsă în traduceri talentele veleitare. 

Aţi fi vrut să fiţi şi scriitoare?

Luana Schidu: Când eram mică cred că asta voiam să mă fac. Acum nu scriu, am câteva lucruri, câteva vagi idei că poate cândva o să scriu ba despre una, ba despre alta, dar nu-mi propun neapărat s-o fac. Mi se pare că dacă o să simt nevoia foarte tare o să vină de la sine, nu trebuie să forţez asta…

Ce părere aveţi despre softurile de tradus automat, nu mă refer aici la google translate, ci la softuri perfecţionate şi specializate care se folosesc la Bruxelles, de exemplu, şi care au transformat traducători şi translatori care cunosc multe limbi străine în editori de text?

Luana Schidu: Cred că pentru traducerile literare nu reprezintă un pericol. Pentru că este într-o asemenea măsură o chestiune de alegere personală, de nuanţă, de ton, de ritm, încât nu cred ca vreun soft să poată suplini toate astea. Oricât de mult ar fi îmbunătăţit programul respectiv, o traducere literară este totuşi un act de creaţie, într-un anume sens foarte personal. Şi chiar într-un viitor SF, cred că aportul personal va fi semnificativ. 

Din punctul de vedere al unui traducător, cartea electronică reprezintă o ameninţare?

Luana Schidu: Nu. Textele vor trebui în continuare să fie traduse, redactate, ca şi în cazul cărţii tipărite. Ameninţarea pe care o poate reprezenta formatul electronic este doar la adresa tipografiilor. În măsura în care cărţile electronice nu sunt piratate, dar acest lucru se va reglementa din ce în ce mai mult – pornind de la autorii şi editurile care vor vrea să-şi ia măsuri de siguranţă. 

În urmă cu câţiva ani, Antoaneta Ralian spunea că România este ţara cu cei mai prost plătiţi traducători din UE (mai prost plătiţi decât traducătorii bulgari şi chiar decât traducătorii albanezi). Îi susţineţi afirmaţiile?

Luana Schidu: Da, am văzut nişte documente în acest sens. Au fost unele ţări în care traducătorii au reuşit fie să militeze suficient încât să-i convingă pe editori să crească tariful, fie, dacă nu s-a putut lucrul acesta, nu-mi mai amintesc în ce ţară anume, au reuşit să convingă parlamentarii să treacă o lege potrivit căreia nu ai voie să plăteşti traducătorii sub un anumit tarif.

Eu, personal, am avut câteva tentative de negocieri eşuate cu editori care îmi spuneau „Nu se poate, creşte preţul cărţii, ești din branșă, ar trebui să înţelegi…”. Tocmai pentru că sunt din branşă ştiu că este un procent infim din preţul cărţii, cred că nici dacă se dublează tariful traducătorului nu o să se simtă în preţul cărţii sau o să fie 30 de bani în plus, care cu siguranţă nu o să împiedice vânzarea cărţii. În plus, nu spune nimeni că trebuie să existe tarif unic – el poate fi stabilit în funcție de valoarea traducătorului și de dificultatea textului.

La ora asta, există traducători care reuşesc să-şi negocieze tariful foarte zdravăn. La mine, piedica este că munca îmi place atât de mult încât… se cam simte și pierd, inevitabil, negocierea. Dar mi se pare nedrept.

Cred totuși că, în practică, fie și cu mai mult talent la negociat, nimeni nu poate trăi din asta. Decât la limită şi muncind îngrozitor de mult. Legând cărţile şi lucrând minimum 10 pagini pe zi. 

La nivel individual, negocierea se poate sau nu solda cu creşterea tarifului. Dar există presiuni din partea vreunei asociaţii?

Luana Schidu: S-a format de curând o asociaţie a traducătorilor literari, tocmai cu acest scop, care încearcă să facă lobby pentru creşterea tarifului de traducător (în general între 2,5 și 3,5 euro pe pagina standard). Dar e abia la început. Eu nu sunt membru, dar îi cunosc pe câțiva dintre cei de acolo. Ar trebui să facă acest lucru şi Uniunea Scriitorilor, poate, dar n-o face…

Sunt mulţi traducători tineri care lucrează cu plăcere dar care au început să pună problema mai tranșant, aşa că s-ar putea, cu timpul, ca lucrurile să se schimbe în bine… 

Există orgolii competiţionale între traducători, animozităţi?

Luana Schidu: Bănuiesc că da, ca în orice breaslă, dar nu m-au interesat niciodată, eu nu le am. Nu ştiu dacă există astfel de sentimente în legătură cu mine, mi-ar plăcea să cred că nu. Dar asta depinde de abordarea fiecăruia. Poţi să alegi să îi invidiezi pe confraţi și să te simţi într-o competiţie eternă cu ei sau să-i admiri şi dacă există o competiţie, să fie constructivă.

Mereu mă gândesc la oamenii Renaşterii, de pildă, care erau într-o efervescenţă şi o competiţie nebună unii cu alţii, apăreau o mulţime de râci între ei, dar există pagini minunate ale unora despre alții, în care se vede că recunoșteau valoarea și o apreciau deschis. Ar trebui să învățăm (și) asta de la ei.

Aveţi vreun regret? Aţi fi dorit să faceţi altceva? Au apărut lucruri de-a lungul vieţii care v-ar fi tentat să le faceţi mai mult şi le-aţi lăsat deoparte pentru a traduce?

Luana Schidu: Nu. Îmi dau seama că fac exact ce-mi place, mă simt un om împlinit, fericit. Nu numai că nu am avut niciun regret, dimpotrivă, îmi pare din ce în ce mai bine că am ales asta. Pentru că îmi place atât de mult, am senzaţia că nu muncesc aproape niciodată. Eu am noţiunea de muncă doar când termenul este foarte presant, când trebuie să trag tare deşi poate nu sunt neapărat în dispoziţia necesară… Firește că au fost lucruri pe care le-am lăsat deoparte pentru a traduce, dar a fost o opțiune conștientă.

Aveţi vreun sfat pentru cei care vor să se facă traducători literari?

Luana Schidu: Să n-o facă decât dacă simt că nu pot altfel şi că le place foarte tare. Altfel, se vor simţi frustraţi. Am întâlnit oameni care traduc foarte bine, dar nu le place asta în mod real, simt munca ca pe o tortură, o fac pentru că s-a nimerit sau vor să-şi rotunjească cumva veniturile, sau i-a atras iniţial ideea, iar apoi şi-au dat seama că nu sunt făcuţi pentru asta… Pe ei i-aș sfătui să se lase. Dacă îţi place să traduci însă, sunt multe satisfacţii profesionale, personale, e o bucurie imensă când auzi că unor cititori le-a plăcut traducerea ta, fiecare cuvânt potrivit pe care îl găsești e o plăcere… Eu, una, aș fi încântată să fac numai asta ca profesie – sper să se poată, cândva.

__________

PORTRET DE TRADUCĂTOR este un proiect iniţiat de Revista Paragraf.

Dana Pătrănoiu 
- Publicist; editor

Interviu în exclusivitate