Literatura (auto)exilului: „Momeala”, de David Albahari

David Albahari reușește, în micro-romanul Momeala, să construiască o poveste foarte umană și, în bună măsură, tradițională, în ciuda faptului că actanții narațiunii sale sunt răstigniți între istorie și literatură, familie și politică, nostalgie și exil, dar cel mai pregnant între realitate și text, aparținând lumii postmoderne.

În timpul războiului din fosta Iugoslavie din anii nouăzeci ai secolului trecut, o serie de scriitori au decis să-și părăsească țara. Printre aceștia s-au aflat Alexandar Hemon (n.1964), Dubravka Ugrešić (n.1949) și David Albahari (n.1948), în prezent toți autori recunoscuți și renumiți. A. Hemon a plecat din Sarajevo și a început să scrie și să publice în engleză, D. Ugrešić a părăsit Zagrebul și după mulți ani s-a stabilit la Amsterdam, scrie în croată, dar nu publică în Croația, iar D. Albahari, care s-a mutat în Canada, continuă să scrie în sârbă și să publice la Belgrad.

Trei scriitori post-iugoslavi care au ales trei căi și moduri diferite de a se poziționa în spațiul literar: Alexandar Hemon în literatura americană ca emigrant și refugiat de război, Dubravka Ugrešić în plan internațional ca disidentă, iar David Albahari ancorat în spațiul cultural sârbesc ca scriitor național, legat de orașul adolescenței sale, Zemun, punctul geografic și simbolic la care va întoarce mereu atât în proză cât și în viață.

Nici Hemon, un debutant fără vreun capital literar inițial în Bosnia natală, și nici Ugrešić, autoare cunoscută, dar stigmatizată în Croația pentru activismul ei, nu au ocupat o poziție de invidiat în ierarhia literară națională. Spre deosebire de cei doi, situația lui Albahari a fost cu totul diferită: era un scriitor recunoscut și publicat în toate fostele republici iugoslave, care nu s-a compromis în timpul războiului recent, nu s-a poziționat pentru sau împotriva vreuneia dintre tabere, ba mai mult, a rămas în afara evenimentelor politice, părăsind țara fără să explice public gestul. Ajuns în Canada, nu a dorit să joace rolul disidentului care l-ar fi obligat să-și exprime anumite opinii politice și să-și reconfigureze discursul narativ, adaptând stilul său ermetic pentru a fi mai accesibil publicului canadian. De aceea, a optat să rămână în interiorul spațiului literar care l-a consacrat ca scriitor național, chiar dacă se afla și crea într-un alt spațiu. Esențial pentru poziționarea lui Albahari ca scriitor național în raport cu evenimentele sociale este nealinierea și atitudinea sa apolitică. Autorul reușește acest lucru prin cărțile lui din exil, în care abordează teme majore precum: răspunderea colectivă, identitatea națională, holocaustul, războiul, exilul, alienarea, dar pe care le plasează în contextul local sârbesc, cu referințe sârbești. Deși fizic este absent din Serbia, el scrie despre Serbia și pentru cititorul sârb.

În momentul în care a emigrat în Canada, Albahari avea 46 de ani și era un scriitor afirmat și recunoscut, care își creease un univers interior propriu, intimist și minimalist într-o sferă autobiografică, diferită de realitatea înconjurătoare și de provocarea de a aborda teme majore. Astfel, în prima fază a creației sale, acesta optează pentru proza scurtă, dar în care dezvoltă șablonul cu ideograme enciclopedice și poligrafice prin simulacrul discursului, prin metatextualitate, fragmentare și citare, asemenea lui Kiš, fără a se bucura însă de receptarea și recunoașterea internațională a acestuia. Albahari își cultivă și menține vocația de povestitor în proză scurtă, în narațiuni minimaliste, chiar dacă ulterior se va dedica romanului, însă de aceeași factură fragmentară.

Pentru romanul Momeala/Mamac (1996), publicat după doi ani de la stabilirea sa în Canada, va primi premiul revistei „NIN”, unul dintre cel mai prestigioase premii literare din Serbia. Romanele Momeala și Zinc (1988) ocupă un loc special în creația autorului. Dedicate amintirii părinților săi, ale căror portrete sunt zugrăvite extrem de inspirat, acestea reprezintă în același timp o reflectare a vieții autorului, a convingerilor și rătăcirilor sale. Dacă romanul Zinc îi este dedicat tatălui său, medic militar, evreu sefard, născut la Smederevo, luat prizonier într-un lagăr de concetrare în timpul celui de-al doilea război mondial, perioadă în care și-a pierdut întreaga familie, Momeala este romanul despre mama sa, acea forță care a reprezentat stâlpul familiei, fără să se impună cu orice preț și, totuși, atât de pregnant prezentă în viața scriitorului.

Născută în Bosnia, căsătorită cu un evreu aschenaz la Zagreb pentru care se convertește la religia mozaică, aceasta fuge la Belgrad cu familia, sub prigoana ustașilor croați. Soțul ei este ucis de naziști, iar cei doi fii din această căsătorie mor după război într-un accident de tren. Doi oameni cu destine frânte (viitorii părinți ai autorului) se întâlnesc și decid să înceapă o viață nouă și să reziste în ciuda tragediilor și amintirilor care îi vor bântui toată viața. Aceasta este povestea părinților lui Albahari care va deveni subiectul celor două romane.

Confruntată cu pierderi tragice, sub loviturile devastatoare ale evenimentelor istorice, Mama, personajul romanului Momeala, a reușit să-și trăiască viața cu ochii deschiși, așteptând cu seninătate ceea ce îi era destinat. În canavaua densă a discursului este redată povestea familiei, tragedia și pierderea celor dragi, fatalismul istoriei în Iugoslavia. David Albahari reușește prin acest micro-roman să construiască subtil o poveste foarte umană și în bună măsură tradițională, clasică, în ciuda faptului că actanții narațiunii sale sunt răstigniți între istorie și literatură, familie și politică, nostalgie și exil, dar cel mai pregnant între realitate și text, aparținând lumii postmoderne.

Subiectul este simplu – naratorul (pe care conform referințelor autobiografice îl putem considera un alter-ego) stă în casa sa din Canada într-un exil autoimpus și reascultă benzile de magnetofon pe care sunt înregistrate conversațiile cu mama sa, înainte de moartea acesteia. Al Doilea Război Mondial și acesta ultim sunt prezentate ca o continuare, ca parte a unui proces rămas nesoluționat. Romanul Momeala este compus din două voci narative paralele, a fiului și a mamei. În povestea mamei, parțial redată prin înregistrarea de pe benzile de magnetofon și parțial redată și reconstruită din amintirile fiului narator, se reflectă cea a fiului. La fel cum mama sa a fost nevoită să-și părăsească orașul natal, tot așa și fiul pleacă din Zemun în Canada. Romanul este compus din povești intime, în care însă dimensiunea colectivă este implicit prezentă. Istoria apare ca o forță mitică, mai puternică decât individul, forța care îi poate schimba și influența destinul. Personajul Mama din roman, purtată de vâltoarea evenimentelor istorice pe care nu le poate controla și al cărei singur act de voință este supraviețuirea, reprezintă destinul tuturor iugoslavilor. În Momeala, istoria este singura responsabilă a tuturor tragediilor. Prin această modalitate, Albahari comută responsabilitatea vinovăției de la indivizi concreți la colectivitate. Personajul Mama argumentează că unicul mod de a te opune răului este acela de a descoperi resurse de bunătate fără să te gândești la vinovăție.

Pe lângă cele două planuri alcătuite dintre relația mamă-fiu, există și un al treilea plan referențial, care include un personaj fictiv, pe Donald, scriitor din Canada căruia naratorul îi mărturisește intenția sa de a scrie o carte în baza acelor înregistrări. Diferențele culturale și receptarea variată a valorilor este prezentată binar în roman: naratorul privește spre trecut, pe când Donald spre viitor. Acesta din urmă apreciează claritatea, precizia și pragmatismul, în timp ce naratorul este reflexiv, melancolic și echivoc. Naratorul vorbește în numele colectivului, în vreme ce Donald – în nume propriu. Atât naratorul, cât și prietenul său canadian, sunt reprezentanți caricaturizați ai stereotipurilor europene-canadiene, iar întâlnirile dintre ei sunt descrise cu un umor exagerat. Deși aparent atât de diferiți, cei doi sunt și foarte asemănători: se provoacă reciproc, își proiectează stereotipiile unul asupra celuilalt, relația dintre ei e tragicomică, nu se înțeleg, dar se completează reciproc.

Temele dominante ale romanului sunt multiple: originea etnică sârbo-evreiască și problema identității naționale, totalitarismul politic și alienarea indivizilor într-o asemenea societate, izolarea socială și vulnerabilitatea intelectualilor în exil. În Momeala este subliniată importanța procesului de definire a identității, sentimentul de apartenență identitară, modul în care acesta se stabilizează în timp și în care este perceput de ceilalți. Dacă, până în anii nouăzeci, Albahari se considera un evreu iugoslav, după destrămarea Iugoslaviei și plecarea sa în autoexil, susține că aparține unui spațiu cultural, nu unui popor.

Întregul roman este scris într-un singur paragraf, iar autorul conduce cu măiestrie firul epic, improvizând și alternând cele trei voci care se intersectează, se contopesc una într-alta, ca să reapară din nou. Deși roman autobiografic, autorul refuză termenul de proză autobiografică, motivând: „De ce aș inventa alte personaje, când nici despre mine însumi nu sunt sigur cine sunt?”.

Deşi ticsită de dialoguri, proza lui David Albahari este doar unul dintre aspectele limbajului stratificat al monologului. Aşa se justifică afirmaţia autorului: „Naraţiunea sunt eu!” Naraţiunea, ca modalitate de exprimare scrisă, exclude posibilitatea discursului metafizic. Acesta a fost şi crezul postmoderniştilor, care au deschis poarta metafizicii în metafora scriiturii. Albahari este un postmodernist extrem de loial. Caracteristicile stilului său sunt: abandonarea convenţionalului din discursul realist, deplasarea greutăţii operei de la acţiune pe actul creaţiei, parodierea, tendinţa de minimalizare, fragmentare, deschidere spre influenţa mass-media. Descoperirea scriiturii în defavoarea naraţiunii se transformă la Albahari într-o dominaţie a sintaxei. Autorul descoperă modele lingvistice, fraze, propoziţii la nivelul limbajului. Epicentrul prozei sale se ascunde în individualitatea autorului care creează întregul, folosind procedeul atomizării şi simbolizării cotidianului. Ineditul banalului este semnul măiestriei prozei lui David Albahari, aşa cum reiese şi în alte lucrări ale sale. În plus, Albahari este auto-referențial, fiind obsedat de a face trimiteri la operele sale anterioare și de a-și face propriile evaluări, ce provin din conflictul dintre fantezie și realitate, creând astfel o narațiune care încearcă să găsească o punte între cele două.

David Albahari este, fără îndoială, unul dintre cei mai importanți scriitori sârbi ai ultimului sfert de veac, dovadă stând ineditul operei sale și viziunea extrem de sugestivă asupra lumii, caracterul recognoscibil al discursului, precum și temele abordate – de natură atât literară, cât și existențială.

__________

David ALBAHARI (născut în 15 martie 1948, la Peć, Serbia) este prozator, eseist, traducător de limbă engleză. În prezent, trăiește la Calgary, Canada.

Descendent al unei familii de intelectuali de origine evreiască în care se respectau toate tradițiile și obiceiurile iudaice, Albahari își începe studiile în orașul Zemun de lângă Belgrad, unde se mutase cu părinții și unde își va petrece adolescența și cea mai mare parte a vieții. Studiile de limba și literatura engleză pe care le absolvă la Zagreb îl îndreptățesc să se consacre inițial activității de traducere din literatura britanică, americană, australiană și canadiană. A tradus un număr mare de povestiri, poezii, eseuri, piese de teatru semnate de V. Nabokov, I. B. Singer, T. Pynchon, S. Bellow, S. Shepard ș.a., mărturisind că actul traducerii a fost cea mai bună școală care l-a ajutat să devină scriitor. Lui i se datorează receptarea prozei scurte postmoderniste americane de către publicul cititor sârb.

Atras de literatură, Albahari începe să scrie poezii încă din liceu, dar ulterior se consacră prozei, fascinat de scrierile lui W. Faulkner. Între anii 1973-1994 lucrează la prestigioase reviste literare și edituri din Belgrad și Novi Sad. Debutează în 1973 cu volumul de proză scurtă Timpul dedicat familiei, dar recunoașterea literară o va dobândi cu cea de-a treia carte de proză scurtă – Descrierea morții – în 1982, pentru care va primi prestigiosul premiu „Ivo Andrić”. De la bun început a fost întâmpinat de critica vremii cu recenzii elogioase: Bogdan A. Popović salută apariția unui tânăr scriitor „ extrem de înzestrat …și de o valoare inestimabilă”, iar mai târziu Vasa Pavković, critic literar contemporan, susține că e vorba doar de o chestiune de timp până când „lumea îl va recunoaște drept un mare scriitor de limba sârbă”. Cărțile lui au fost distinse cu multe premii literare.

Reprezentant de frunte al „tinerilor optzeciști”, David Albahari promovează conceptul minimalistic în proza sârbă, o constantă în opera sa. Preluând, asemenea lui Kiš, drama identității evreiești ca punct culminant al constelației sale literare, Albahari este un scriitor autentic al perioadei post-holocaustului, numeroase dintre scrierile sale purtând pecetea autobiografismului (tatăl său, medic de profesie, a petrecut patru ani într-un lagăr de concentrare).

Până în prezent a publicat peste treizeci de volume de proză scurtă, romane și eseuri, multe dintre acestea fiind premiate și traduse în peste cincisprezece limbi.

În 1991 devine președintele Federației comunităților evreiești din Iugoslavia, contribuind la evacuarea populației de evrei din Sarajevo. În 1994 se mută cu familia în Canada, unde trăiește și în prezent. Scrie și publică constant în limba sârbă. Deși este un scriitor cu un discurs condensat, pe alocuri chiar ermetic, Albahari se bucură atât de aprecierea criticii, cât și a cititorilor, fiind unul dintre cei mai populari prozatori contemporani din literatura sârbă. 

Octavia Nedelcu 
- Profesor doctor în cadrul secţiei de Filologie Rusă şi Slavă 
a Universităţii din Bucureşti

Articol în exclusivitate

Podurile lui Ivo Andrić

Ivo Andrić (1892-1975) poet, eseist, nuvelist și romancier sârb, laureat al premiului Nobel pentru literatură, se dovedește a fi în fiecare creație a sa un gânditor inspirat, un umanist profund și un virtuoz al cuvântului artistic, numit de critica literară sârbă un Homer al Balcanilor.

În tot ceea ce a așternut pe hârtie, contemplarea și meditația sunt discret zugrăvite de cromatica sensibilității ce aprinde iminent scânteia rezonanței emoționale în sufletul fiecărui cititor în contact cu opera sa. Ca la toți umaniștii însă, omul rămâne acea valoare universală, reprezentând măsura tuturor lucrurilor. Forma cea mai înaltă de manifesare a caracterului umanist al operei lui Ivo Andrić se regăsește în afirmarea omului ca ființă creatoare. Trei dintre cele mai frumoase și mai pline de semnificații opere ale scriitorului, schița Podurile, povestirea Podul de pe Žepa și romanul E un pod pe Drina sunt consacrate omului creator, constructorului de poduri:

„Din tot ce făurește și durează omul în instinctul său vital, nimic nu este mai bun și mai vrednic în ochii mei decât podurile. Ele sunt mai însemnate decât casele, mai sfinte, mai obștești decât templele. Sunt ale tuturor, egale cu toată lumea, folositoare, construite cu chibzuință, în locurile unde se întretaie cele mai multe trebuințe ale oamenilor, mai trainice decât alte zidiri și fără să slujească unor scopuri ascunse sau rele.”

Viața și creația sa artistică sa sunt strâns legate de Bosnia natală, un spațiu balcanic, mult încercat de-a lungul storiei, în care mitizarea este aproape obligatorie pentru a suporta mai ușor realitatea, atât cea trecută, cât și cea prezentă. Metafora esenţială a operei lui Ivo Andrić este, fără îndoială cea a podului, cea care se va desprinde de Istorie, trecând mai degrabă în registrul semnificaţiilor de natură paradigmatică. Această metaforă este reperul esenţial al semnificaţiilor creației sale, semn care leagă şi desparte în acelaşi timp comunități de musulmani, sârbi, evrei, croaţi sau unguri care populau împreună (dar şi despărţiţi) orașul Višegrad. Construit pentru a unifica, a reuni, a întregi, orice pod poate deveni oricând obstacol, filtru, cumpănă sau loc primejdios. Însă atât timp cât podul există, există speranţă, există încredere în continuitatea vieţii, iar dărâmarea oricărui pod aduce viaţa cu un pas mai aproape de neant.

La un an după decernarea Premiului Nobel pentru literatură, în 1962 apare prima traducere din creația lui Ivo Andrić a romanului E un pod pe Drinaⁱ, la Editura pentru literatura universală, dintr-o versiune franceză, semnată Gellu Naum și Ioana Seber. Traducerea inițială era însoțită de o prefață semnată de scriitorul și criticul literar Dumitru Micu. Iată că după mai bine de o jumătate de veac, romanul este reeditat de editura Polirom, o inițiativă pe cât de lăudabilă pe atât de benefică pentru cultura română. Ivo Andrić înseamnă însă mult mai mult pentru români, dat fiindcă în biografia autorului există o perioada interbelică, chiar dacă de scurtă durată, pe care a petrecut-o în București, în calitate de diplomat.ⁱⁱ Această perioadă bucureșteană a lăsat puține urme concrete în creația saⁱⁱⁱ, dar, cu singuranță, măcar tangențial, tânărul scriitor a intrat în contact cu lumea literară și culturală românească a vremii. Din corespondența sa aflăm: „… Învăț și citesc mult. Româna este o limbă ușoară și nu este atât de urâtă precum se crede.” Iar la sosirea în București, după o perioadă petrecută la Roma, este surprins și plăcut impresionat: „Bucureștiul este un oraș zgomotos și luxos”, de parcă tot timpul ar fi „Crăciun și sărbătoare”.^iv

În plin război și sub ocupație germană, Andrić, care se auto-exilează la domiciliu sfidând chiar și cele mai atroce bombardamente, scrie trei romane: E un pod pe Drina, Cronica din Travnik și Domnișoara – trei puncte de observație, trei „cronici” ale Bosniei despre Višegrad, Travnik și Sarajevo. Romanele sunt publicate în același an, 1945. Dintre acestea, romanul E un pod pe Drina se bucură de cea mai mare popularitate în rândul cititorilor și criticilor literari, fapt care-i va aduce premiul Nobel pentru literatură în 1961.

Una dintre cele mai fecunde și mai generoase reflecții ale lui Andrić despre rostul creator al omului este ideea că o operă valoroasă dispune de puterea miraculoasă de a inspira alte opere de valoare, de a stimula funcția creatoare a omului și mai ales, de a dăinui peste veacuri. În acest sens, cel mai elocvent exemplu ni-l oferă romanul E un pod pe Drina, inspirat din cele mai frumoase monumente ale arhitecturii feudale din Bosnia, podul construit pe râul Drina de marele vizir Mehmet Sokolović, originar din Bosnia în sec. al XVI-lea.

Andrić reprezintă cheia înțelegerii complexității contextului balcanic și al țărilor fostului spațiu iugoslav. În moștenirea sa literară de puternice valori umaniste, scriitorul dezvăluie în cuvinte simple forța tumultoasă a istoriei și a mitului, frumusețea narațiunii umane de la începuturi. Toată viața a purtat în suflet Bosnia natală, o țară aflată la răscrucea dintre Răsărit și Apus și imaginile copilăriei, legate de Višegrad, în care râul Drina este traversat de podul pașei Mehmed, iar miturile și legendele sunt adânc înrădăcinate. Forța Răsăritului derivă din puterea lui despotică și convingerea în imuabilitatea orânduirii prestabilite, iar cea a Apusului care i se opune, în deschiderea față de civilizație, cultură și toleranță.

Unele detalii biografice îl apropie tipologic pe Andrić de personajul istoric al romanului, ctitorul și marele binefăcător, marele vizir, conaționalul Sokollu Mehmet Pașa. Despărțirea de mamă din perioada copilăriei, prin „tributul de sânge” în cazul pașei, în cazul mamei micului Ivo prin vitregia împrejurărilor, îi hărăzește pe ambii să crească și să fie educați într-o familie adoptivă, expuși de mici melanjului multietnic și mai ales pluralismului cultural-religios al Bosniei, dar având și privilegiul unei educații superioare. Vitregiți și privilegiați ai sorții în același timp, Mehmet Pașa Sokolović dăruiește Bosniei podul de pe Drina cu cele unsprezece arce zvelte, iar Ivo Andrić îi dăruiește un pod literar și își dedică opera locurilor natale.

„Podul e lung cam de vreo două sute cincizeci de pași și lat de vreo zece pași:la mijloc însă e lărgit prin două terase absolut egale, câte una de fiecare parte a drumului carosabil, atingând astfel o lărgime dublă. Părții acesteia a podului i se zice «kapia», adică «poarta». Aici, pe marele pilon central care se lărgește spre vârf, sunt ridicate, de ambele părți, ziduri de sprijin, în așa fel încât pe pilonul acesta, la dreapta și la stânga drumului carosabil, se reazemă cele două terase, înălțându-se armonioase și semețe deasupra vidului, peste apa verde și tumultuoasă.” (p.7)

Romanul urmărește dramele și evenimentele tragice legate de podul de pe râul Drina care străbate orășelul bosniac Višegrad de-a lungul a patru veacuri, de la zidirea acestuia în secolul al XVI-lea, din porunca lui Mehmet-pașa Sokolović, până la distrugerea lui, la începutul primului război mondial din 1914. Narațiunea cuprinde douăzeci și patru de capitole, rememorate în ordine cronologică și autonome aparent din punct de vedere tematic, dar care formează un tot unitar, gravitând în jurul podului. Timpul în roman se împarte în două perioade inegale: ocupația otomană de aproape trei secole și jumătate și cea austriacă de trei decenii și jumătate, de la răpirea copiilor sârbi ca „tribut de sânge” plătit Porții până la intrarea armatei austriece în Višegrad.

Romanul propriu-zis începe cu preistoria și istoria construirii podului, aceste capitole fiind cele mai dramatice. Se creează o paralelă între viața sârbilor de pe malul Drinei și a turcilor, autorul încercând să evidențieze strânsă legătură dintre oameni și pod, care odată construit schimbă total percepția comunității.

„La drept vorbind, când se spune «leagă» e tot atât de adevărat ca și atunci când se spune: soarele răsare dimineața pentru ca noi, oamenii să putem desluși ce-i în jurul nostru și să ne putem vedea de treburi, iar seara apune ca să putem dormi și să ne putem odihi după truda zilei. Fiindcă podul ăsta uriaș, tăiat din piatră, construcție prețioasă și de o rară frumusețe cum n-au nici orașele cu mult mai bogate și mai pline de viață (…), podul ăsta e singura trecere permanentă și sigură pe tot cursul mijlociu și superior al Drinei, fiind nodul absolut necesar pe drumul care leagă Bosnia cu Serbia, și prin Serbia, mai departe, cu toate celelalte meleaguri ale împărăției turcești, până la Stambul.” (p.6)

Podul de pe Drina a fost construit din suferința copilului sârb din Herțegovina, răpit de ieniceri, pentru a fi dus în seraiul din Adrianopole și transformat în războinic, devenind ulterior un vestit general și ginerele sultanului. Copilul, obligat ca într-o lume străină, departe de familie să-și schimbe numele și religia, va deveni un renumit conducător de oști în armata ienicerilor, mâna dreaptă a sultanului, dar care va purta toată viața în suflet durerea care-i amintea de bocetul sfâșietor al mamei de la care fusese răpit. Memoria afectivă, pe care o vrea îngropată odată cu noua sa identitate, scoate, din timp în timp, la suprafață, durerea despărțirii de mamă, lăsată pe celălalt mal al Drinei, în timp ce bacul șubred se îndepărta într-o dimineață a anului 1516. Marele vizir a decis să construiască un pod, un pod din piatră, trainic, ce urma să lege orășelul Višegrad de malul sârbesc al Drinei și, implicit, Europa creștină de ținuturile aflate sub dominație turcească și de Istanbul, considerând că, ajutându-și conaționalii, își va mai alina durerea. Construcția podului este prezentată de autor ca un fapt istoric și un adevăr artistic. Minunatele descrieri ale podului, destinele oamenilor, evenimentele și dramele umane precum și căutarea adevărului universal emoționează mai puternic decât podul în sine. Pentru Andri podul este o creație artistică, un simbol al frumosului și al existenței și doar în ultimă instanță, un dat istoric care a devenit, în timp, legendă.

După capitolele ce istorisesc zidirea podului ce amintesc tragediile generate de această lucrare, romanul lui Andrić devine o legendă a secolelor. Podul este pus față în față cu istoria, arătând cum timpul istoric intră în viața orașului de pe Drina, modificând-o ireversibil. Generație după generație se nasc în preajma podului, iar el, neschimbător, pare a fi o icoană a veșniciei. Podul reprezintă mai degrabă un echilibru instabil, oarecum opus unei biserici sau mănăstiri care tinde să întruchipeze Împărăția Cerurilor.

În romanul lui Andrić, ca un adevărat pictor al Bosniei, poporul se împarte în patru confesiuni: catolici, ortodocși, evrei și musulmani. Ei toți conviețuiesc, împart acelaşi spaţiu vital, dacă nu într-o perfectă armonie, măcar într-o înţelegere reciprocă. Dușmanii nu sunt însă ceilalţi locuitori ai oraşului ci stihiile, puhoaiele, revărsările de ape ale Drinei care în câteva zile pot distruge devastator munca de o viaţă a unei întregi generaţii de locuitori ai orașului Višegrad. Această înţelegere a adevăratelor greutăţi ale vieţii, izvorâte nu din lupta cu celălalt, ci din lupta împotriva naturii, este cheia coeziunii sociale a micului orăşel. Nefericirile și dramele trăite împreună, nenorocirea împărtăşită, sunt factori care apropie mai mult decât orice diferenţă invocată de mai marii vremii. Inundaţiile periodice de primăvară marchează un adevărat moment de contopire, de anulare a oricăror diferenţe anterioare. Rămaşi fără adăpost, fără avere, turci, evrei şi ortodocși stau sub acelaşi adăpost povestind despre vremurile trecute pentru a-şi face curaj, pentru a încerca să ignore dramatismul prezentului. Această putere a logosului este de altfel una dintre caracteristicile locuitorilor orașului. Fie că este vorba despre inundaţii, revolte, răscoale sau războaie locuitorii oraşului discută, povestesc, invocă trecutul şi momente când greutăţile fuseseră depăşite cu succes.

Romanul E un pod pe Drina nu este un roman în sensul clasic al cuvântului, în ciuda realismului exprimat. Personajul central este podul de piatră de pe Drina, martorul tăcut al atâtor întâmplări și evenimente tragice ce s-au răsfrânt de-a lungul veacurilor în destinele unor personaje precum: Alihodža, Radisav, Lotika, Fatima, Ćorkan, Toma Galus, Abidaga, Harapul ș.a.

Scena tânărului țăran Radisav crucificat pe stâlp este una dintre cele mai cutremurătoare și violente scene din roman. Mitul sacrificiului uman pe altarul unei noi construcții a fundației este unul milenar, cosmogonic chiar în care adevărul și libertatea constituie baza ideii de nemurire a sufletului care poate proteja viitoarea construcție, în acest caz, podul, de toate vicisitudinile vremurilor și mai ales de uitare.

Anul 1914, anul izbucnirii oficiale a Primului Război Mondial, este cel din urmă an al existenței podului. Anunțul despre atentatul de la Sarajevo este lipit deasupra lespezii cu inscripție turcească de pe kapia. Viața animată de-a lungul podului se stinge încet-încet și se instalează un post de pază permanentă. Orașul Višegrad este evacuat, dar podul stă încă acolo, „ca un osândit, dar, de fapt, tot neatins și întreg, între două lumi în război”. Între timp, noaptea, soldații pun dinamită în locurile pregătite, astfel că într-o dimineață doar kapia se mai află în același loc, podul fiind retezat. Al șaptelea stâlp nu mai exista, „ între al șaselea și al optulea, se căsca un gol prin care, într-o perspectivă oblică, se putea zări apa verde a râului. De la al optulea stâlp, podul se continua și atingea celălalt mal, neted, frumos, alb, ca ieri și ca totdeauna.”

Se terminase o epocă, murea un imperiu, dar deși împovărat de experiența apăsătoare de viață, Andrić găsește speranța și sensul existenței vieții. Lumea este astfel creată, spune Andrić în roman, că nu poate exista bunătate fără ură, măreție în lipsa invidiei, ascensiune fără decădere. Ideea lui Andrić că lumea este un miracol neînțeles care se destramă și se deșiră neîncetat și totuși durează și dăinuie asemenea podului de pe râul Drina este rezistența artistului față de malefic și față de fatalitatea vieții și istoriei. Romanul E un pod pe Drina reprezintă o sinteză a istoriei, mitului și legendei, o sinteză a experienței de viață și de creație, un roman despre înțelepciune, frumusețe și destine tragice umane.

În toate romanele sale, chiar și în cele istorice, autorul prezintă destine umane în mozaicul mediului multietnic și multicultural al Bosniei natale, expusă frecvent represiunilor și instabilității sociale ale istoriei, inserând semnificații și aluzii universale în subtext despre o lume care a fost și a trecut, dar care se repetă la intervale mai lungi ori mai scurte de timp.

O mare parte a prozei moderne a sud-estului european se caracterizează prin oscilarea între adevăr şi ficţiune, istorie şi mit, naraţiunea urmând traiectoria unei mişcări de mitizare, urmată de cea opusă, demitizatoare, iar ,,lecţia” lui Ivo Andrić este un profund apel la solidaritate umană și toleranță.

i Ivo Andrić, E un pod pe Drina, traducere de G. Naum și J. Seber, prefața de D. Micu, București, ELU, 1962.

ii E cunoscut faptul că Ivo Andrić a lucrat din octombrie 1921–noiembrie 1922 ca înalt funcționar la Consulatul general al Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor la București. A se vedea volumul Mirco Jivcovici, Svedočanstva/Mărturii, Kriterion, București, 1976, pp. 39-40.
iii Ne referim la povestirea Noć u Alhambri/ Noaptea la Alhambra, unul dintre cele mai cunoscute cabareturi și baruri de noapte din București în perioada interbelică, frecventat de protipendada vremii și la câteva personaje cu nume românesc presărate în romanul Omar Paša Latas și în câteva povestiri ale sale.

iv Radovan Popović, Ivo Andrić. Život, Belgrad, 1988, p. 36.

Ivo Andrić, „E un pod pe Drina”, Editura Polirom, 2018, 300 pagini.

Octavia Nedelcu 
- Profesor doctor în cadrul secţiei de Filologie Rusă şi Slavă 
a Universităţii din Bucureşti

Articol în exclusivitate