Jurnalul lui Gerhard Velburg, o istorie în detalii

O surpriză plăcută pentru împătimiții de memorialistică istorică, volumul În spatele frontului – Marele Război aşa cum l-am văzut eu, publicat de editura Humanitas, se distinge clar în peisajul literaturii de gen prin bogăția de detalii și profunzimea observațiilor lui Gerhard Velburg.

Marele Război aşa cum l-am văzut eu se deosebește esențial de un simplu jurnal de război prin „felurimea vocilor care-l întrupează”, consideră traducătorul acestei cărți, Ștefan Colceriu.

Meritul fundamental al consemnărilor germanului Gerhard Velburg – jurist de profesie, soldat de ocazie în misiune pe frontul de est – nu stă în relatarea evenimentelor militare și politice ale Marelui Război, ci în descrierea locurilor și oamenilor din România ocupată, o țară a contrastelor izbitoare.

În același sens, cu totul remarcabilă este colecția diaristică de tipologii umane, în tușe esențializate, Gerhard Velburg fiind poate mai presus decât orice altceva un „fin psiholog și un portretist talentat”, așa cum îl cataloghează istoricul Daniel Cain în interviul acordat Revistei Paragraf.

*** 

Vorbiți-ne puțin despre însemnătatea istorică a jurnalului „din spatele frontului”. L-ați autentificat ca material diaristic? Cine este autorul Gerhard Velburg, alias Bogislav Tilka?

Daniel Cain: Trebuie spus din capul locului că volumul de față (Marele Război aşa cum l-am văzut eu – n.red.) este scris ulterior, pe baza unor notițe. Dar este clar că a existat un jurnal autentic, pentru că bogăția de detalii oferite în carte nu putea proveni decât din observația directă, la fața locului. În ceea ce-l privește pe autor, știu sigur că îl chema, de fapt, Bogislav Tilka, că era jurist și că a supraviețuit și celui de-Al Doilea Război Mondial, nu doar Primului Război.

În privința pseudonimului… Cartea a apărut în anii ’30, poate că editorul s-a gândit că numele real nu este suficient de germanic, are o rezonanță slavă (Bogislav Tilka) – autorul fiind născut, de fapt, în zona Prusiei orientale, la granița cu Polonia de astăzi.

Nu am însă nicio dovadă care să justifice alegerea pseudonimului, de fapt nu am putut documenta legătura între alegerea pseudonimului și numele real al autorului. Cert este că următoarele lui cărți (de drept – n.red.), inclusiv o monografie despre ocupația germană a României din timpul Primului Război Mondial, sunt semnate cu Bogislav Tilka.

Apropo de monografie… Ne puteți da amănunte?

Daniel Cain: Din păcate, nu. Știu doar că este un manuscris, se păstrează într-o bibliotecă, nu a fost publicat.

Cum caracterizați jurnalul lui G. Velburg sub aspectul conţinutului, dar şi stilistic, mai ales dacă este să-l comparaţi cu alte documente memorialistice pe care le-aţi studiat în calitate de cercetător?

Daniel Cain: Este foarte detaliat. Și are o anumită particularitate, având în vedere că autorul nu a participat propriu-zis la operațiuni militare, că era cumva în spatele liniei frontului. Velburg ajunge să cunoască în detaliu societatea românească, tocmai pentru că nu interacționează foarte mult cu ea în condiții violente, de confruntare armată. Este un caz particular, autorul fiind trimis în lumea satului românesc, unde este mai puțin încărcat cu obligații de serviciu, implicit are mai mult timp liber.

Apoi, în tot ceea ce scrie Velburg se citește comportamentul civilului încorsetat în niște haine militare. Nu este neapărat dispreț, cât o desconsiderare față de absurdul regulilor militare și, mai ales față de anumite persoane cu grad, atunci când trebuie să se conformeze dispozițiilor de multe ori deplasate ale acestora.

Dar, ca să revin, există o bogăție de detalii în acest volum, care provine și din curiozitatea de observare a autorului. Velburg are dorința de a învăța să comunice cât mai bine cu cei în mijlocul cărora este trimis să trăiască – de aceea face și efortul de a deprinde limba română și de a servi ca interpret între populația locală și colegii săi de trupă. Era, de altfel, și în interesul germanilor.

Din punctul de vedere al unui istoric, Marele Război aşa cum l-am văzut eu aduce informații foarte valoroase?

Daniel Cain: Categoric. Țin să spun că, din păcate, în istoriografia românească se vorbește foarte puțin, s-a scris foarte puțin despre ceea ce a însemnat ocupația germană sau, mai precis a Puterilor Centrale. Imediat după război, au fost publicate niște lucrări, dar în contextul negocierilor privind despăgubirile care trebuiau solicitate Germaniei după încheierea Conferinței de Pace de la Versailles. Sunt, de fapt, niște statistici întocmite în 1919 – 1921, care arată pagubele pe care le-a suferit România în perioada ocupației Puterilor Centrale. Mai există apoi lucrarea lui Emil Răcilă, Cotribuții privind lupta românilor pentru apărarea patriei în Primul Război Mondial, apărută în 1981 (la Editura Științifică și Enciclopedică – n.red.) și reeditată în 2005 sub titlul Situația economică, social-politică, administrativă din teritoriul românesc vremelnic ocupat.

Despre această perioadă scriu, în principal, istoricii germani… Campania românească din Primul Război Mondial stârnește un mai mare interes istoricilor de afară, decât celor români.

Pentru că subiectul este important, merită făcută o paranteză. De ce lipsa de interes pe plan național?

Daniel Cain: Am găsit câteva explicații. În primul rând, există bariera lingvistică. Trebuie să știi germană ca să poți citi actele administrației germane și austro-ungare, apoi trebuie să mai știi bulgară și turcă (deși administrația turcă a fost mai puțin prezentă, iar corespondența oficială se purta în principal în germană și franceză). Oricum, limba germană este obligatorie.

De asemenea, foarte multe documente care au legătură cu administrația Puterilor Centrale în perioada ocupației au fost distruse la sfârșitul războiului, în timpul retragerii trupelor germane. Altele au fost distruse ulterior, fie din neglijență, fie din cauza spațiilor improprii de depozitare. Apoi a venit Al Doilea Război Mondial și arhivele au fost mutate.

Fondurile (de arhivă – n.red.) sunt risipite, istoricii trebuie să caute în multe locuri. Poate de aici rezultă și o anumită lipsă de apetență a cercetătorilor români pentru un subiect atât de important, dar și de vast în același timp. Un subiect nu atât sensibil, cât complex. Imaginea creată în istoriografia românească despre perioada ocupației este aceea de jaf, împilări și alte asemenea orori. Lucrurile sunt semnificativ mai nuanțate în realitate.

Este adevărat, lucru menționat și de Gerhard Velburg, că administrația bulgară s-a comportat mai violent cu populația ocupată decât cea germană?

Daniel Cain: Și acesta este un subiect tratat cu destul de multă lejeritate. Există niște statistici întocmite imediat după război, dar foarte multe dintre aceste informații au apărut în presă sub impulsul perioadei, deci trebuie luate cu o anumită rezervă și neapărat verificate cu alte surse.

Încă din perioada războaielor balcanice a fost alimentată o anumită animozitate între români și bulgari, pentru că ei își disputau supremația în regiune. Apoi există și o desconsiderare pe care aristocrația română o resimțea față de societatea bulgară, o societate predominant țărănească. Excese s-au făcut și într-o parte și în alta. Mai ales într-o zonă precum Dobrogea, de exemplu – acolo a existat foarte multă tensiune, ciocnirile au escaladat. Autorităţile române au partea lor de vină în alimentarea cu astfel de percepții. Vorbim, așadar, despre o perioadă foarte tulbure, iar una dintre regulile războiului este anatemizarea inamicului prin ceea ce astăzi am denumi „fake news”.

Dar subliniez că este o diferență majoră între modurile în care au fost acceptate trupele de ocupație ale Puterilor Centrale. Cu excepția câtorva execuții și a unor mici ciocniri, administrația germană în teritoriile ocupate a fost, în general, lipsită de contondențe. Mai devreme sau mai târziu s-a ajuns la un modus vivendi, în special cu germanii.

În cazul strict al României, faptul că aici exista dinastie germană începând cu 1866, că se făceau investiții nemțești, a însemnat foarte mult în relația ocupator-ocupat. De asemenea, germanii erau considerați reprezentanții unei culturi superioare, ceea ce nu este cazul bulgarilor.

„ – Fetești, 12 aprilie 1917 –

INFECȚIE – ORDINE COMPLICATE – INFLUENȚAREA MORALĂ A INAMICULUI

/…/Kießer a aflat că sunt jurist și mă numește consilier juridic la biroul de evidență. Lunga ordonanță de prezentare emisă de administrația militară, cu numeroasele ei reguli de aplicare, i-a dat deja fiori și, de aceea, îmi dă ordinul să trec imediat la studierea amănunțită a tuturor dispozițiilor. După ce examinez ordonanța, trebuie să constat că nu se putea ceva mai complicat și mai de neînțeles. Câte categorii intră în registru și ce diferențieri trebuie operate! Combatanții primesc alte cărți de identitate decât civilii, după cum prizonierii de război primesc altele decât inamicii care nu sunt prizonieri. În fine, cărțile de identitate ale inamicilor care nu sunt români, au altă culoare. Prin acest sistem de evidență ar trebui ținuți sub control toți bărbații apți combatanți. Cine vrea să se mute dintr-un loc într-altul are nevoie de consimțământul nostru. Dacă s-ar ajunge vreodată – Doamne ferește! – la vreo retragere germană, atunci am putea să-i convocăm în grabă pe toți românii apți de luptă și să-i luăm cu noi. În plus, avem un control constant asupra tuturor străinilor și a soțiilor acestora. Un alt scop enunțat în ordonanță este acela «de a induce inamicilor noștri spiritul de disciplină și de ordine față de administrația germană și de a exercita asupra lor o influență morală».” (p. 126)

Pe parcursul jurnalului, autorul vorbeşte frecvent despre românii pe care are prilejul să-i cunoască în cvartiruri, dar şi în calitate de jurist la biroul de evidenţă din Feteşti, respectiv Bucureşti. Cum comentați caracterizările pe care le face?

Daniel Cain: Este un portretist talentat, descoperă foarte multe nuanțe. Aș îndrăzni să spun că este un foarte bun psiholog. Are o ușurință aparte în a sesiza detalii, micile detalii care fac diferențele mari. Mulți au încercat să scrie memorii în acea perioadă de război, dar cazul lui Gerhard Velburg este particular tocmai prin aceea că autorul are pregătire academică, iar faptul că, în plin război total, petrece o perioadă de acalmie, într-o zonă din spatele frontului, reprezintă o șansă enormă pentru observațiile sale.

A avut parte și de multă ospitalitate… Mai toate gazdele descrise de rezervistul Velburg îşi primesc oaspeţii cu „pâine şi sare”, sunt săritoare şi inimoase, în aproape fiecare cvartir există filiae hospitales dornice să facă viaţa mai uşoară germanilor. Pot fi românii bănuiţi de un soi de colaboraţionism sau măcar de oportunism?

Daniel Cain: Era un fel de „fă-te frate cu dracul până treci puntea”. Dar sunt sigur că ar fi existat un alt gen de comportament sau măcar un comportament mai reținut al românilor dacă trupele de ocupație erau cele bulgare. Cum spuneam, germanii erau reprezentanții unei națiuni percepute ca superioare.

Se vorbește cu prea multă ușurință despre a pactiza cu inamicul. Colaboraționismul e un termen care mi se pare deplasat. Nu poți acuza de colaboraționism cam toată populația care a rămas și a trebuit să trăiască sub ocupație. Ce era să facă? Populația s-a adaptat situației date. Tinerele voiau să se mărite și să plece… Putem citi, printre rânduri, anumite tipare comportamentale pe care le regăsim și în societatea românească post-decembristă. Există, evident, și o doză de oportunism. Dar vorbim, de fapt, despre un modus vivendi care a funcționat.

Ar fi foarte interesant de făcut o analiză comparativă între viața sub ocupația Puterilor Centrale și viața în refugiu în Moldova. Sunt două tipare ofertante pentru un istoric. În prima instanță, românii aveau certitudinea că sunt în casa lor, sub alții, după regulile altora, dar printre ai lor. Pe când cei care s-au refugiat în Moldova, nu aveau decât strictul necesar pe care reușiseră să-l ia cu ei, un an și jumătate nu au știut dacă mai au case, familie, ceva la care să se întoarcă…

O porţiune însemnată a cărţii este destinată hranei, sunt consemnate, cu plăcerea unui gurmand, varietăţi de mâncăruri simandicos gătite. Se mânca bine în România, mai ales în primii ani ai războiului?

Daniel Cain: Și pentru mine a fost o surpriză, nu am mai descoperit descrieri atât de amănunțite în privința alimentației. Cred că era și un gest de amabilitate din partea localnicilor, se străduiau să fie ospitalieri. România nu era neapărat un corn al abundenței la sfârșitul lui 1916 și începutul lui 1917.

Dar pentru cei care veneau dintr-o societate care trecea deja de doi ani prin experiența de război – cu implicita lipsă a forței de muncă, cu raționalizarea strictă a alimentelor, – România părea că „trăiește pe picior mare” raportat la așteptările lor, iar acest lucru a fost remarcat cam de toți cei care au făcut campania românească. Li se părea surprinzător faptul că aici se putea trăi bine și relativ ieftin, că puteau trimite acasă provizii într-un pachet lunar, o formă de a-și susține de la distanță familiile. Lucrurile se vor schimba puțin mai târziu, pentru că, printre altele, 1918 a fost și un an secetos.

Dar românii cum o duceau?

Daniel Cain: E un subiect care trebuie mult nuanțat. Cei care erau înstăriți își permiteau să trăiască puțin mai bine decât alții. Cei de la țară o duceau cumva mai bine decât orășenii. Dacă e să ne gândim la România anilor ’80 – venea recensământul la sate, localnicii ascundeau vițica proaspăt născută, se descurcau, piteau ceva – vedem că tiparul e cam același. Țăranii se împrietenesc cu soldatul neamț, care reprezintă o autoritate, mai iau un sac de făină și pleacă cu el…

Bineînțeles că pentru că o societate care trece prin experiența traumatizantă a războiului, există foarte multe „oportunități” pentru cei care vor să facă speculă. Este în firea lucrurilor, nu trebuie să idealizăm, dar nici să-i punem pe toți în aceeași oală.

„În prima camera se află camaradul Onnertz din Krefeld cu care lucrează cei mai vicleni traducători, Diamant şi Ştefănescu, cel din urmă, deşi cu nume românesc, fiind tot evreu: înainte îl chema Steiner. Ăştia doi îi tratează pe oameni într-un mod incredibil: strigă la ei, îi îmbrâncesc, îi înjură, îi pocnesc. O să le meargă rău dacă Bucureştiul nu va mai fi sub ocupaţie germană. N-o să li se mai vadă urma pe aici. Tuturor celor care arată ca nişte oameni de rând şi de la care nu au ce stoarce li se adresează cu «tu»; dacă speră să apuce de la cineva vreo firfiricî, îi spun «dumneata»; dacă e vorba de un domn bine cu posibilităţi, îi zic «dumneavoastră».” (p. 284)

„În ceea ce priveşte starea sufletească, militarii români întorşi de pe front se impart în trei categorii: /…/. A doua categorie nu e afectată absolut deloc de prăbuşirea patriei, ci se uită numai la avantajul propriu, are în vedere numai propriile interese pecuniare. Din această categorie fac parte în primul rând evreii, dar şi destul de mulţi creştini. Întreabă tot timpul câtă vreme va mai dura ocupaţia germană după încheierea păcii, pentru că speră să-şi poată relua pe deplin afacerile. Nu se gândesc decât la avantajele proprii.” (p. 293)

Gerhard Velburg, o persoană care îşi demonstrează toleranţa în atâtea prilejuri şi vizavi de felurite tipologii de oameni, pare să aibă prejudecăți antisemite. Care era relaţia românilor cu evreii la acea dată?

Daniel Cain: Imaginea evreului în timpul Primul Război Mondial este șocantă pentru cei care citesc literatura din perioada respectivă – cu un discurs foarte dur la adresa evreilor. Lucrurile trebuie nuanțate și decurg din anumite particularități ale societății românești în pragul Primului Război Mondial.

Între statul român și populația evreiască din România exista o relație destul de dificilă. Mulți dintre evrei veneau din Imperiul țarist, erau priviți ca străini, iar statul român a considerat că nu este bine să le dea cetățenie română – unul dintre beneficiile imediate ale cetățeniei fiind drepturile politice, posibilitatea de a vota, dacă erau întrunite criteriile necesare practicării votului cenzitar, respectiv deținerea unui venit. Pe scurt, cei care nu aveau cetățenie română, nu aveau dreptul de a cumpăra și a poseda pământ, și nici dreptul de a vota.

Prin urmare, mulți dintre evrei s-au văzut nevoiți să se reorienteze spre ceea ce astăzi denumim profesii liberale – să devină funcționari, medici, avocați. În lumea satelor, evreii se ocupau cu negoțul sau erau cârciumari – de aici și imaginea de speculanți care li se creează. De asemenea, evreii serveau ca interpreți, pentru că știau limbi străine, iar idișul pe care îl vorbeau este apropiat de germană. De aici și ideea că sunt colaboraționiști. În plus, atâta vreme cât aici le-a fost îngrădită posibilitatea de a beneficia de drepturi politice, este de înțeles de ce unii dintre ei nu au rezonat cu anumite așteptări patriotice privind fidelitatea necondiționată față de statul român.

Într-o paranteză, legea privind acordarea cetățeniei era extrem de restrictivă. Pentru fiecare persoană în parte care solicita acordarea cetățeniei române trebuia votat un act (uninominal) în Parlament. Procedura era extrem de greoaie și putea dura și două sau trei decenii. De asemenea, cetățenia nu se transmitea automat celor născuți înainte ca părintele lor să obțină acest drept.

Revenind la subiect, a fost cultivată imaginea evreului vinovat pentru toate. Iar Gerhard Velburg observă bine, dar observă având anumite prejudecăți.

Gerhard Velburg vorbește despre mită, subliniind originea mixtă, fanariotă, grecească şi turcească, a obiceiului prezent în societatea românească. Menționează, de asemenea, că administrația germană interzicea mita. O sancţiona sau doar o dezavua?

Daniel Cain: Nemții au avut un șoc când au văzut ce se întâmpla în România. Vorbim aici despre (ne)respectarea disciplinei militare; mita era o ilegalitate, o infracțiune care putea duce la încălcarea ordinii militare. În paranteză fie spus, unii dintre ocupanți „s-au dedulcit”.

În acea perioadă, germanii au dat foarte multe ordonanțe care reglementau diferite aspecte ale vieții de zi cu zi a populației. În mod evident, pentru că erau interesați de exploatarea economică a țării, au fost foarte metodici și scrupuloși – au decis ce să se cultive, când să înceapă însămânțatul, când să fie culesul, au aplicat alternanța culturilor… Pur și simplu eficientizau exploatarea economică a teritoriilor ocupate. O lege ca atare care să interzică mita nu exista, dar existau, de la caz la caz, cum am spus, ordonanțe care reglementau anumite activități și care sancționau, inclusiv civilii români, cu amenzi. Deci, exista o formă de constrângere care limita practicarea mitei.

„– Feteşti, 14 ianuarie 1917
Doi negustori bucureşteni călătoresc spre Constanţa ca să cumpere, la ordinul autorităţilor germane, alimente pentru populaţia civilă. au studiat la Jena şi la Dresda şi îmi povestesc într-o germană fluentă o mulţime de lucruri interesante. Mai întâi despre situaţia alimentară, apoi despre binecuvântarea administraţiei germane în România.
«Vedeţi, acum la Bucureşti e interzis să mai iei bacşiş», zic ei. «Cum», le răspund, «chelnerii nu mai au voie să mai primească bacşiş?». «Ei, bineînţeles că au voie. Altceva vrem să zicem: dacă mergeai înainte la tribunal ca să consulţi cartea funciară sau ca să soliciţi un extras din registrul comerţului sau dacă voiai să faci o întâmpinare la un funcţionar public şi nu-i plasai imediat o bancnotă de cinci sau de zece franci, acesta îţi zicea: Nu vedeţi muntele ăsta de acte? N-o să isprăvesc în nici un chip astăzi, reveniţi, vă rog, poimâine!»

«A, vreţi să spuneţi mită!» «Da, aşa se cheamă în Germania. Nu ne-a venit în minte cuvântul. Ei, chestia asta au interzis-o straşnic nemţii!»”

Autorul jurnalului afirmă că „vechii bani româneşti de hârtie, de argint şi de nichel au ieşit cu totul din circulaţie. Locul lor a fost luat de leii tipăriţi de administraţia militară germană. Cursul de schimb oficial este de 125 de lei pentru 100 de mărci, atât la unităţile de schimb ale armatei, cât şi la băncile româneşti.” (p. 296). Puteţi dă amănunte despre contextul în care armata ocupantă a decis această reforma monetară?

Daniel Cain: E mult spus reformă monetară. Fiind război, era inflație. În plus, Banca Națională se afla la Iași. Nemții au trebuit să găsească o formulă prin care să stopeze inflația, pentru că asta însemna un consum mult mai mare de monedă și cheltuieli neprevăzute. Această paritate stabilită de ei a fost, pe de altă parte, și o sursă de profit pentru unii, ca întotdeauna când se fixează un anumit curs de schimb – unul este cel oficial, cu totul altul cel al pieței „libere”, dictat de cerere și ofertă.

Autorul jurnalului se arată „şocat” de analfabetismul românilor – civili, soldați, dar chiar și gradaţi. Atât de dramatică era situația? Ne puteţi da o cifră privind analfabetismul în România în timpul Primului Război Mondial?

Daniel Cain: Cam două treimi de români erau analfabeți în mediul rural. În privința armatei… Ofițerii făceau, în general, o școală militară. Începând cu 1917 însă, deficitul de cadre superioare a făcut ca mulți elevi-militari să fie înaintați la grad de ofițeri.

Demn de luat în considerare este și un alt aspect. Armata era considerată un fel de școală menită să-l educe pe țăranul încorporat. Dar avem foarte multe mărturii din perioada respectivă care dovedesc că armata era pentru mulți o experiență traumatizantă – pentru că educația se făcea, de multe ori, cu „pumnul”. Oricum era greu să alfabetizezi țăranii pe durata satisfacerii stagiului militar. Pentru mulți chemați sub arme, armata reprezenta cam singura posibilitate să vadă și altceva decât locul de baștină, dar puțini dintre ei învățau să citească și să scrie, puțini dintre ei reușeau să treacă de un anumit fatalism de tipul „ce-o vrea Domnul, aia să se întâmple”. Erau chemați la arme, știau că dacă nu se prezintă vor fi trimiși în fața Curții Marțiale. Cu alte cuvinte, nu toți cei care intrau în armată se lăsau impregnați de vreo conștiință națională, patriotismul era o noțiune foarte abstractă pentru mulți dintre ei.

Pentru comparație, în perioada respectivă, Germania era lider mondial în ceea ce însemna tehnologie militară. De asemenea, universitățile germane reprezentau o tradiție care se întindea pe câteva secole în urmă, chiar elita românească fiind școlită în aceste instituții de învățământ.

Revenind la analfabetism. La orașe era o cu totul altă situație, în primul rând pentru că acolo exista un mediu cosmopolit. În târgurile moldovenești, de pildă, un recensământ făcut în 1912 arată că populația evreiască, știutoare de carte, era majoritară.

Ca să concluzionăm, cu toată reforma sistemului de educație inițiată de Spiru Haret, românii erau departe de a fi o națiune alfabetizată. Un lucru important de menționat în context. În campania din 1913 din Bulgaria, autoritățile noastre au remarcat că țaranul bulgar nu doar avea proprietate, dar știa și carte, nivelul de alfabetizare din Bulgaria fiind peste cel din România.

„-Fetești, 6 mai 1917 –

ZILE DE SĂRBĂTOARE – LUNEA LIBERĂ – PRIMA CONVOCARE DE CONTROL – FRICA DE DEPORTARE – «M-AM NĂSCUT ACASĂ» – MASE DE ANALFABEȚI

/…/Iar în ceea ce privește data nașterii, aceasta le este celor în cauză necunoscută în procent de cincizeci la sută. Primarii au putut indica pe liste numai datele de naștere ale celor înregistrați în scriptele comunelor lor. Unii oameni se jenează să recunoască că nu-și știu propria zi de naștere și atunci dau una la întâmplare. Nici măcar anul nașterii nu și-l știu, așa încât trebuie să ne bucurăm dacă au fie și o vagă idee de câți ani au, mai ales cei mai în vârstă. Adesea la rubrica cu data nașterii trecem pe cărțile de identitate doar anul. Unii , ne zic: «Sunt născut în mai», alții «M-am născut în cinșpe», dar nu știu nici luna, nici anul. Când îi întrebi dacă data pe care ne-o spun e corectă, ei ne răspund: «Mama așa mi-a spus.» Cel mai rău e cu țiganii, care sunt nomazi și nu sunt înregistrați nicăieri. La întrebarea despre locul nașterii ne răspund cel mai adesea «la Baltă», carevasazică în mlaștina imensă ce se întinde între cele două brațe ale Dunării și nu intră sub jurisdicția nici unei localități. Sau răspund: «În căruță!» Un băietan român ne zice: «M-am născut acasă.»
 

La toate astea se adaugă haosul cu numele. Majoritatea nu își știu decât prenumele. Cât privește semnătura, la mai bine de jumătate dintre ei să ne lăsăm păgubași, pentru că nu știu să scrie. Dintre țigani nici unul nu știe să scrie. În cazurile acestea, oamenii desenează o cruce și își pun mecanic, așa cum se obișnuiște pe aici, degetul mare pe un strop de cerneală. Unii spun că nu sunt în stare să deseneze nici măcar crucea și îl roagă pe Hesselbarth s-o facă în locul lor. Ca să nu-i prăpădească penița, el și-a făcut un bețigaș de lemn cu care oamenii trebuie să «picteze» semnul crucii.
 

/…/(Kießer) și-a dat seama că în Balcani activității birocratice trebuie să i se aplice o cu totul altă unitate de măsură decât cea cu care este obișnuit civilizatul neamț, care e primul în lume când vine vorba de calitatea și cantitatea actelor contabile. /…/” (p. 137)

Jurnalul consemnează o anumită „ierarhie” în rândul Puterilor Centrale. Astfel, ofiţerii cezaro-crăieşti sunt consideraţi de către nemţi aliaţi de rang doi, iar cei bulgari de rang trei. Cum este justificată această diferențiere discriminatorie?

Daniel Cain: Unde se întâlneau trei ofițeri ai Puterilor Centrale, germanul era, fără drept de apel, „șeful”. Ierarhizarea aceasta (respectiv condescendența nemților) vine, de fapt, din faptele de front și din valoarea armatei germane, indiscutabil superioară celorlalte. La care se adaugă, evident, și o desconsiderare pe criterii culturale. O cultură germană în care, important de menționat, cariera militară este la mare rang va privi de sus o cultură bulgară, de exemplu. A fi ofițer în Germania era, în general, un apanaj al aristocrației. În plus, germanii erau mai numeroși în teritoriile ocupate, ei asigurând administrația, de fapt.

Ce a însemnat, militar şi istoric, ocupaţia germană pentru România în perioadă descrisă în cartea lui Velburg?

Daniel Cain: Vasile Cancicov spune în Jurnal din vremea ocupației că, sub administrația germană, în București nu a fost așa ordine niciodată, că primarii români nu au reușit niciodată să facă atâta ordine câtă au făcut nemții.

Întotdeauna o astfel de experiență va avea și efecte culturale benefice. Poate mai mult sau mai puțin conștientizate. Pentru că tendința, imediat după plecare germanilor, în 1918, a fost de a desconsidera metodele germane și de a reveni la vechile obiceiuri.

În alt plan, efectul imediat, dincolo de exploatarea economică – care s-a resimțit în inflația și în scăderea nivelului de trai în anii imediat următori încheierii războiului – a fost o fracturare a societății românești. Cei care se întorceau de pe front, victorioși, i-au făcut vinovați de colaborare cu inamicii pe cei rămași acasă – în fine, o carieră politică se construiește mult mai ușor prin anatemizarea inamicului și prin exacerbarea propriilor merite. Dar această sciziune, această împărțire în eroi și trădători, din păcate, supraviețuiește și astăzi.

Nu toți cei care au rămas aici au avut de ales între a rămâne și a pleca. Mulți, în special funcționari, au primit ordin să rămână pe loc; guvernul român spera ca prin această colaborare cu autoritățile germane să îmblânzească într-un fel regimul de ocupație al Puterilor Centrale pentru populație, să funcționeze ca un intermediar între ocupator și cei ocupați.

Există o anumită ușurință astăzi în a-i privi pe unii ca pe eroi, iar pe ceilalți doar ca pe niște trădători – mă refer aici la Brătianu și la Marghiloman în special. Lucrurile trebuie mult nuanțate.

De asemenea, observ o anumită reținere față de mărturiile unor persoane care au făcut parte din administrația românească rămasă sub ocupanți și care au dezvoltat o relație cu ocupatorul, mărturii care ne ajută pe noi, ca istorici, să înțelegem mai bine, mai nuanțat perioada în cauză.

Vorbeați la începutul discuției despre lipsa de apetență a istoricilor români față de realitatea nuanțată. Credeți că discursurile sforăitoare și pline de clișee ale politicienilor, tot mai auzite în an de centenar, reușesc să trezească vreun fior patriotic în rândul populației?

Daniel Cain: Există un decalaj din ce în ce mai supărător între istoriografia occidentală și cea românească. Noi, românii, am rămas blocați în timp și suntem incapabili, per ansamblu, să ieșim din zona istoriei oficiale, pline de dramatism, de eroism, vibrând patriotard. Pentru noi, experiența omului simplu aflat în război nu prea contează. Avem o perspectivă a mărturiilor elitei asupra a ceea ce s-a întâmplat. (Asta și pentru că gradul mare de analfabetism nu a permis păstrarea unor mărturii ale oamenilor simpli, pentru că memoria nu se mai poate transmite de la o generație la alta, datorită urbanizării, dar nu numai.)

Important de reținut este că generațiile mai tinere nu rezonează cu patriotismul de fațadă – într-un discurs obositor pentru că nu este ofertant stilistic, într-un bombardament informațional care nu este contextualizat…

Ar merita să se scrie și altfel despre Primul Război Mondial, mai personalizat, mai umanizat, mai nuanțat și cu un efort mult mai mare de documentare – astfel încât oamenii obișnuiți să rezoneze cu experiența războiului. Nu e ușor… E nevoie de timp, de perseverență și, nu în ultimul rând, de finanțare.

Gerhard Velburg, „În spatele frontului. Marele Război așa cum l-am văzut eu, decembrie 1916–iunie 1918”, Editura Humanitas, 2018, 356 pagini.

__________

Daniel CAIN (n. 1972) este cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române. A scris și editat mai multe volume şi studii despre realităţile din spaţiul sud-est european de la începutul secolului trecut. În ultimii ani, preocupările sale sunt legate de studierea societății românești în preajma Marelui Război. Printre ultimele volume editate: Nicolae S. Șucu, Viața și aventurile unui cioban român în Bulgaria în vremuri de război. 1908-1918, Humanitas, București, 2017, 248 p. şi Grigore Procopiu, Parlamentul în pribegie. 1916-1918. Amintiri, note și impresii, Humanitas, București, 2018, 270 p.

__________

Dana Pătrănoiu 
- Publicist; editor

Interviu în exclusivitate

Poetul Petre Stoica, între amintiri citadine și însemnări rurale

Publicat recent într-o ediție îngrijită de Marius Chivu, volumul Amintirile unui fost corector. Însemnările cultivatorului de mărar îl readuce în atenția cititorilor pe Petre Stoica, considerat unul dintre cei mai mari poeți postbelici români – pe nedrept prea puțin citit -, de această dată în dubla ipostază de memorialist-diarist.

Amintirile unui fost corector, apărută inițial în 1982, cuprinde nouă portrete narative, ale unor scriitori şi critici literari pe care Petre Stoica i-a avut ca profesori la Facultatea de Filologie din Bucureşti, mentori, colegi de redacţie sau prieteni, și oferă totodată „câteva priviri asupra unui mediu literar, în special al anilor ’50, pe cât de nefast, prin dogmatismul realismului socialist, pe atât de complex prin amestecul de impostori, oportunişti politic şi reale personalităţi culturale, artişti insoliţi, supravieţuitori ai lumii de dinainte de război.” A doua parte a volumului, intitulată Însemnările cultivatorului de mărar, reprezintă, în opinia lui Marius Chivu, „o addenda a poeziei sale[…], o relatare şi totodată un elogiu al lucrurilor banale, al dialogurilor cazuale şi al muncilor cotidiene, lipsite de grandoare[…]”.

***

Atât memorialistica literară a lui Petre Stoica, cât și jurnalul său de Bulbucata au fost publicate înainte de anii ’90 – în ’82, respectiv ’88. În ce fel a acționat cenzura asupra manuscriselor originale la vremea respectivă și ce anume ați recuperat în actuala ediție?

Marius Chivu: În cazul jurnalului, există o notă explicativă scrisă chiar de Petre Stoica la ediţia a doua, din 1998. O redau aici: 

„Jurnalul de faţă nu a fost scris cu intenţia de a-l publica. Dar întîmplarea a vrut ca lucrurile să fie altfel. A poposit pe birourile Editurii Cartea Românească după ce m-am încredinţat că el ar putea înlocui un roman de-al meu planificat şi răsplanificat, vai!, nici pînă azi împlinit. Spre surprinderea mea rîndurile aşternute pe hîrtie între răsturnatul pămîntului cu hîrleţul şi mărunte aventuri locale s-au bucurat de aprecieri măgulitoare. Lectorul Sorin Mărculescu, cărturar inteligent şi fire curajoasă pe deasupra, nu a pregetat să trimită «forurilor» manuscrisul. Şi la defunctul consiliu suprem al culturii şi educaţiei ceauşiste, unde funcţiona serviciul cenzurii, chipurile desfiinţat, s-a găsit un om temerar, poet în afara slujbei, care a pus o iscălitură hotărîtoare, fără nici o imixtiune în text, asumîndu-şi astfel riscuri considerabile. Vremurile erau aspre. Şi totuşi, în ultima clipă diavolul a ţinut să-şi vînture coada. Aruncîndu-şi privirile pe lista cărţilor îndrumate spre teascurile tiparniţei, M. D., celebrul caput malorum al culturii româneşti din sumbra «epocă de aur», îşi oprise pixul asupra titlului Însemnările unui cultivator de mărar, cum îmi botezasem creaţia «involuntară». Umila plantă, mărarul, în mintea-i diabolică ascundea sucuri dăunătoare organismului socialist atît de sănătos. După pertractări cu personalul editurii, am rebotezat cartea în Viaţa mea la ţară.” 

Sînt cîteva lucruri de spus aici. Mai întîi, „celebrul” M.D. este Mihai Dulea, cel care, din 1967 pînă în 1989, a fost şeful Secţiei de Propagandă şi Agitaţie a CC al PCR, responsabil cu cenzura editorială şi cinematografică, vicepreşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste ş.a. Lucrînd la notele de subsol ale acestei ediţii, am descoperit că Mihai Dulea trăieşte, are 90 de ani, şi este ultimul „dinozaur” al epocii staliniste.

Ediţia din 1998, precum şi cea de faţă, restaurează varianta iniţială a jurnalului, redîndu-i nu doar titlul original, dar şi frazele tăiate de cenzură, marcate între paranteze drepte. Se pot urmări, astfel, formulările, informaţiile şi opiniile neagreate de cenzură. De pildă, la însemnarea din 8 martie 1977, de după faimosul cutremur care a lăsat Bucureştiul în doliu, Petre Stoica scria: „Pretutindeni domnesc amărăciunea şi apăsarea. Radioul nu transmite decît relatări legate de catastrofă. [El şi Ea. Pretutindeni li se aduc osanale. Morbideţe]”. „El şi Ea” fiind soţii Ceauşescu, evident. Sau pe 18 iunie: „La closetul deschis spre grădina căminului cultural, două copile îşi saltă fustiţele, şi după o vreme se iau la întrecere recitînd [«O, tu, patria mea»]”. Sau pe 9 octombrie: „Un citat din Procopius: «În timpul cît a domnit el, tot pămîntul s-a umplut de sînge omenesc» [Mai al naibii decît confraternii Stalin–Hitler!]” Sau pe 8 noiembrie: „Alexandru al VI-lea poruncea periodic organizarea unor focuri de cîlţi «ca să-şi aducă aminte că gloria lumii este trecătoare ca fumul». [Bună de pus pe panouri lîngă poza iubitului conducător!]” Şi tot aşa.

Cît despre romanul planificat şi nedefinitivat, ştiu de la Radu Stoica, fiul scriitorului, că acest roman, scris în secret, a fost la un moment dat distrus chiar de Petre Stoica. Tot de la fiul scriitorului am aflat că manuscrisul iniţial al memoriilor fusese mult mai amplu şi conţinea chiar mai multe portrete de scriitori, dar cenzura a intervenit lăsînd doar ce i-a convenit. Nu se ştie dacă pasajele cenzurate şi restul portretelor s-au păstrat în arhiva rămasă de la Petre Stoica şi depusă în Casa Memorială de la Jimbolia, arhivă care aşteaptă încă să fie fişată şi catalogată.

Cele două componente ale volumului recent publicat diferă sensibil ca situare auctorială și scriitură. Cum le-ați descrie pe fiecare în parte și ca tot unitar? Ce le diferențiază și ce le apropie (ca un fir conducător)?

Marius Chivu: Amintirile sînt, de fapt, portretele unor scriitori şi critici literari pe care Petre Stoica i-a avut ca profesori la Facultatea de Filologie din Bucureşti, mentori, colegi de redacţie sau prieteni. Student, poet publicat, apoi corector la ESPLA şi redactor la revista Secolul 20, Petre Stoica a cunoscut multe dintre personalităţile literare ale anilor ’50–’80 şi a scris cu multă căldură despre cei de care s-a apropiat sau despre cei pe care i-a admirat de la distanţă, dar cu care, la un moment dat s-a intersectat. Amintirile sînt, din capul locului, o scriere ce ţine mai mult de istoria literară; pe cînd jurnalul, ţinut în perioada octombrie 1976 – iulie 1977, cînd a trăit în comuna Bulbucata, judeţul Giurgiu, într-o casă cumpărată cu doi ani mai devreme şi vîndută la puţin timp după data la care se termină însemnările, reprezintă o suită de însemnări ale vieţii private a poetului, deci o istorie personală. Dacă amintirile citadine sînt mai apropiate de eseistica sa din volumul Caligrafie şi culori (1984), jurnalul rural este mai aproape de cărţile sale de poezie. Le apropie însă personalitatea lui Petre Stoica, un om cald, afabil, inteligent şi curios, spirit liric, nostalgic, ludic. 

Vă invit să ne oprim la cele nouă portrete din Amintiri…. Dacă ar fi să faceți o „caracterizare a caracterizărilor”, cum ați esențializa fiecare dintre cele nouă personalități, într-o propoziție/frază, scoțând în evidență elementul de unicitate implicit viziunii lui Petre Stoica?

Marius Chivu: Nu cred că aş avea de spus ceva mai savuros decît a făcut-o poetul însuşi, astfel că voi cita din descrierile sale.

Tudor Vianu: „imensa energie intelectuală şi-o exprima prin fraze rînduite gospodăreşte, într-o manieră a simplităţii superlative”.

Dimitrie Stelaru: „boemul înverşunat, frate mai mic al germanului Peter Hille, cel pornit să colinde Europa cu şatrele de ţigani”.

A.E. Baconsky: „îşi împestriţa vorbirea cu cuvinte insolite, pline de savoare, trădînd predispoziţie polemică”.

Ion Vinea: „prinţul poeziei şi al prozei, campionul imbatabil al presei din perioada interbelică, avangardistul ponderat”.

Adrian Maniu: „cu distincţia, ţinuta-i de gentleman englez, saluta ceremonios, printr-o înclinare a frumosului său cap de medalie zămislită în ateliere cereşti”.

Mihail Sadoveanu: „Voievodul literelor româneşti, cu lavalieră, acelaşi păr alb ce dă chipului, adîncit în linişte meditativă, înfăţişare de patriarh, în timp ce pălăria cu boruri late, atîrnă în cuierul din preajmă, printre altele de felurite culori”.

Ion Marin Sadoveanu: „întregul lui chip sugera inteligenţa, predispoziţia spre ironie şi aerul vrăjitoresc”.

Marin Preda: „avea opinii ferme, le susţinea cu fervoare, neabătut de la principii clădite pe logica bunului-simţ”.

Teodor Mazilu: „Tăifăsuiala lui se transforma în petreceri memorabile, străine de jeg şi vulgarităţi, dominate de cîntecele frînte, melancolice, şi dansurile voit caricaturale, la care ţinea să fie campion”.

Jurnalul de Bulbucata este despre „nimic-ul” (cum spuneați în prefață) „vieții de la țară”. Care sunt, totuși, temele predilecte ale consemnărilor zilnice ale lui Stoica? Și, nu în ultimul rând, i-ați descoperit o filiație diaristică în rândul jurnalelor literaților români sau străini?

Marius Chivu: Jurnalul este o relatare şi totodată un elogiu al lucrurilor banale, al dialogurilor cazuale şi al muncilor cotidiene. În afara unor note de lectură, jurnalul reţine scene şi conversaţii cu săteni, plimbări pe malul Neajlovului şi observaţii din natură, munci zilnice din gospodărie, precum creşterea animalelor şi cultivarea grădinii, toate alcătuind un tablou vivant, pitoresc sau liric, deseori comic. Cum am scris şi în prefaţă, jurnal al cultivatorului de mărar şi totodată al crescătorului de iepuri, cartea e plină de poveşti din sat, de zvonuri, bîrfe şi ocheade la bufet, dispensar, căminul cultural, poştă sau staţia de autobuz, dintre personajele de vază ale comunei desprinzîndu-se două figuri simpatice – nea Costică şi coana Firica, vecina văduvă, fiecare cu prejudecăţile şi ticurile sale.

Dacă ar fi să-l pun alături de o altă carte, aş alege corespondenţa lui Emil Brumaru adunată în volumul Cerşetorul de cafea (Polirom, 2012). Tot în anii `70, dar la Dolhasca, Brumaru scria scrisori pline de poezie, nostalgie şi umor, cu note de lectură, unor prieteni scriitori. De altfel, Petre Stoica şi Emil Brumaru au multe în comun, dincolo de faptul că sînt cei mai prolifici şi mai constanţi valoric poeţi din întreaga noastră literatură. 

Volumul abundă în note de subsol, făcute cu acribie, dar și cu originalitate. Mulți cititori, poate mai grăbiți sau mai puțin versați, tind să treacă cu vederea subsolul. Povestiți-ne puțin despre însemnătatea acestor „adnotări” pe marginea volumului.

Marius Chivu: Sînt foarte mîndru de notele de subsol, mai întîi pentru că e prima dată cînd îngrijesc astfel o carte; apoi pentru că am muncit săptămîni întregi pentru zeci de pagini de note. Însemnătatea lor vine din faptul că oferă contextul literar şi politic pe care amintirile şi jurnalul nu aveau cum să-l conţină. Notele mele de subsol compensează tot ceea ce Petre Stoica nu putea spune în cărţile sale la vremea respectivă: fie din cauza cenzurii, fie din cauză că-i lipsea, fatalmente, perspectiva viitorului. Cred că notele de subsol oferă nu doar o înţelegere mai bună a mediului literar despre care vorbeşte Petre Stoica, dar asigură, după caz, în cheie ironică sau tragică, un comentariu din off al destinului tuturor personajelor din carte. Asta pentru că, majoritatea scriitorilor evocaţi de Petre Stoica au murit între timp, iar unii au fost, în mod regretabil sau, dimpotrivă, pe bună dreptate, uitaţi între timp. Oricum, publicul tînăr ai cărţii nu are cum să-i ştie, aşa că notele de subsol se prezintă ca nişte mini-rezumate bio-bibliografice în care am încercat să cuprind, pentru a stîrni interesul pentru istoria literară, cît mai multă trivia. Lumea literaturii nu este cîtuşi de puţin plicticoasă aşa cum, poate, îşi imaginează mulţi.

Petre Stoica, „Amintirile unui fost corector. Însemnările cultivatorului de mărar” , Editura Humanitas, Colecţia „Memorii/Jurnale“, 2019, 292 pagini. 

__________

Petre STOICA s-a născut în 15 februarie 1931 în comuna Peciul Nou, judeţul Timiş. A absolvit Liceul „C.D. Loga“ din Timişoara în 1950 şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, secţia română-germană, în 1954. A fost corector la ESPLA (1955–1962) şi redactor la revista Secolul 20 (1963–1972).

A debutat cu poezie simultan în revistele Steaua şi Tânărul scriitor în anul 1956, iar un an mai târziu a publicat şi prima sa carte, Poeme. În 1975 a obţinut bursa DAAD în Berlinul de Vest. A colaborat la reviste precum Viaţa Românească, România literară, Tribuna ş.a. şi a publicat în mod constant cărţi de poezie.

În acelaşi timp, s-a afirmat ca un excelent traducător din opera poeţilor germani, austrieci şi nordici (Georg Trakl, R.M. Rilke,Yvan Goll, Johannes Bobrowski, Nikolaus Berwanger ş.a.). Poemele sale au apărut în reviste, antologii, volume colective şi de autor în mai multe limbi în Europa, SUA şi America de Sud.

A primit mai multe premii şi distincţii literare: Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1976, 1980, 1991, 2001), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1971, 1974), Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ (1994), Marele Premiu „Ion Vinea“ pentru Poezie (1996), Premiul APLER pentru traducere în limba română (2004), Radio România Cultural – Premiul pentru Poezie (2006), Premiul Naţional „Tudor Arghezi“ pentru Opera Omnia (2006) şi multe altele.

De asemenea, a fost decorat cu Ordinul Naţional „Pentru Merit“ în grad de Cavaler. Membru al Uniunii Scriitorilor, după Revoluţie a luat parte la constituirea PEN Clubului din România şi a fost membru fondator al Alianţei Civice.

A înfiinţat publicaţia Dreptatea literară şi a fost redactorul-şef al cotidianului Epoca. În 1995 a părăsit Bucureştiul şi s-a mutat definitiv la Jimbolia, unde a înfiinţat Fundaţia culturală româno-germană care îi poartă numele şi unde a devenit cetăţean de onoare. S-a stins din viaţă în 21 martie 2009, la Jimbolia. 

__________

Dana Pătrănoiu 
- Publicist; editor

Interviu în exclusivitate

„Under the Wire”, un memorial al durerii siriene

Scrisă în șase luni de fotograful Paul Conroy, cartea Under the Wire îi este dedicată jurnalistei și partenerei de misiune a autorului, Marie Colvin, care a murit în 2012, ucisă de o rachetă a forțelor lui Bashar al-Assad, în timp ce documenta genocidul asupra civililor sirieni.

Marie Colvin este o figură legendară a jurnalismului de conflict. Rebelă cu o cauză nobilă, curajoasă „până la limita nebuniei”, a sfidat pericolul extrem din regiunile însângerate și pustiite de războaie, pentru a-și face, cu profesionalism, meseria de reporter. A continuat să transmită informații fierbinți când viața îi era pusă în pericol, a fost martora atrocităților comise sistematic asupra civililor, a adus dovezi jurnalistice despre ororile confruntărilor armate din Cecenia, Sri Lanka, Misrata sau Homs. A vrut ca întreaga omenire să afle adevărul. Cu speranța că, astfel, puternicii lumii vor încerca, într-un fel sau altul, să oprească răul. 

Memoriile lui Conroy relatează prietenia care i-a legat pe cei doi colegi de breaslă și reconstituie cu o acuitate tulburătoare, viscerală, ultimul an pe care Paul și Marie l-au parcurs împreună, un 2012 fatidic pentru jurnalista americană, dar și pentru alt confrate-fotograf, francezul Rémi Ochlik.

Under the Wire este, fundamental, un memorial al durerii – o durere multifațetată, deopotrivă colectivă și individuală, societală și personală -, în care Conroy, el însuși grav rănit în Baba Amr, Siria, creează un tablou terifiant al războiului civil din regiune. Șarjele rachetelor, rafalele de automate, gloanțele lunetiștilor - într-o continuă agresiune vizual-auditivă pentru cititori - sunt nu doar elemente de atmosferă (recuzită), ci actanți principali, omniprezenți, ai catastrofei care transformă orășelul Baba Amr într-o ruină scăldată în baie de sânge.

Singura speranță palidă a civililor sirieni vine din perseverența, deseori mortificată de groază, a reporterilor străini de a-și face datoria „până la capăt”, relatând lumii despre infernul măcelului. Corespondenții de război, ei înșiși „vânați” de forțele guvernamentale, înțeleg că unica șansă de supraviețuire (dacă există vreuna) a localnicilor aflați pe culoarul morții este aceea ca lumea, Occidentul mai cu seamă, să afle, să știe. 

Mai înspăimântătoare decât războiul

Despre Marie Colvin, corespondent al cotidianului britanic The Sunday Time în 2012, breasla sa vorbește la superlativ. Dotată cu un fler infailibil, cu o temeritate „înfricoșătoare”, care-i anula instinctul de supraviețuire, era (a fost) cea mai dură și cea mai bună jurnalistă de conflict. Marie Colvin a traversat o trecătoare periculoasă din munții Ceceniei, îndurând, timp de opt zile, foamea, frigul, răul de înălțime, pentru a scăpa de brigăzile de luptă ale Kremlinului. A refuzat să abandoneze refugiații din Timorul de Est, hăituți de armata indoneziană, atunci când șefii săi îi comandaseră să se retragă, împreună cu ceilalți jurnaliști. Decizia sa avea să salveze, în cele din urmă, câteva sute de vieți. A rămas în Bagdad-ul bombardat de aliați în 1991. A continuat să facă relatări de război după ce și-a pierdut un ochi în urma exploziei unei grenade, în Sri Lanka. Faptele sale vitejești, amintite de Paul Conroy în cartea sa, culminează (și se încheie) în 2012, când, venită la Baba Amr (Homs) ca să documenteze genocidul asupra civililor sirieni, Marie Colvin a murit ucisă de o rachetă a forțelor lui Bashar al-Assad.

Descrisă cu suculență în episoade-cheie care-i scot la iveală perseverența încăpățânată, ori particularități idiosincrasice – „antipatia” față de tehnologie, spre exemplu, sau mai intimista pasiune pentru lenjeria personală din dantelă, singurul răsfăț feminin pe care și-l permitea în misiunile jurnalistice -, Marie Colvin rămâne în amintirea colegilor de breaslă drept o persoană abrazivă, francă până la impolitețe, „mai înspăimântătoare decât însuși războiul”. Cartea lui Conroy justifică faima legendară câștigată de reportera aflată la apogeul carierei, aruncând o lumină asupra personalității sale complexe. Pe de altă parte, motivațiile mai subtile care au împins-o pe Colvin, sistematic, cu un elan donchișotesc uneori, în miezul fierbinte al confruntărilor armate și de partea celor oropsiți și fără apărare, sunt lăsate într-o penumbră misterioasă.

Tunelul vieții și al morții

Un „canal” subteran, lung de circa 3 kilometri, lega orașul Baba Amr de restul regiunii, până la distrugerea lui de către armata siriană. Era singura rută de aprovizionare, cale de acces a rebelilor (luptători anti-guvernamentali) și, totodată, modalitate de evacuare a răniților din localitatea complet izolată. Intrarea în acel tunel „fetid”, dătător de spaime claustrofobe și deloc lipsit de pericole, se făcea, potrivit relatării autorului, printr-o „simplă gaură mocirloasă”, de patru metri, săpată în mijlocul câmpului. Pe aici se strecurau jurnaliștii, care mai înainte se târâseră pe brânci în bezna câmpului, pentru a păcăli vigilența soldaților lui Bashar al-Assad, și tot pe aici au evadau puținii supraviețuitori, printre care însuși Paul Conroy, grav rănit. Într-o descriere plastică, amplificată de fobii și de frica de moarte, tunelul devine simbolul unui purgatoriu terifiant, sinonim (cumva oximoronic) cu viața - sau măcar cu speranța ei.

Partizanatul jurnalismului de conflict

Un subiect de interes, mai ales în contextul fenomenelor fake-news și război informațional intens dezbătute în ultima vreme, este cel al obiectivității reporterilor. În câteva comentarii plasate pe parcursul cărții sale, Paul Conroy precizează că regula de aur a jurnalismului – non-partizanatul – era/este greu, dacă nu imposibil, de respectat în regiunile de conflict. Fie că funcționează sub îndrumarea și oblăduirea unei armate (se înțelege, a uneia dintre părțile beligerante), fie că sparg „frontul protecției” și se alătură unor grupări rebele, jurnaliștii de conflict nu pot culege informații verificate din mai multe surse. În situațiile descrise în Under the Wire, Marie Colvin și ceilalți reporteri ajunși în improvizatul centru media din Baba Amr au depins exclusiv de activiștii anti-guvernamentali, coordonați de reprezentanți ai așa-numitei Armate Siriene Libere (alcătuită, în mare parte, din foști ofițeri care au părăsit forțele guvernamentale).

Așadar, comunicarea – cu localnicii, asigurată deseori de o singură persoană cu competențe bilingvistice (translatorul Wa'el, portretizat în carte), iar cu exteriorul, cel puțin foarte precaută și îngreunată de filtre și coduri -, deplasarea în regiuni necunoscute și potențial ostile, supraviețuirea însăși a jurnaliștilor era, la propriu și la figurat, în mâinile opozanților guvernamentali.

„Este greu să fii obiectiv când ai ales deja de partea cui să fii. Dar nu ai încotro”, a precizat Cristina Cileacu, jurnalist specializat pe politică externă, într-un comentariu pentru Revista Paragraf.

„Războaiele din acest secol determină jurnaliştii de război să relateze doar de pe o laterală a conflictului. Pentru că la rândul lor, ajung să fie victime, să fie răpiţi, torturaţi, ucişi. Aşa că au o singură soluţie, să relateze despre civili şi să arate cum un război poate să transforme complet vieţile oamenilor. Iar jurnaliştii care îşi respectă meseria cer mereu şi părerea celeilalte părţi şi menţionează în reportajele lor dacă au primit sau nu răspuns.”

Ar mai fi de adăugat că sistemul propagandistic și diversionist al lui Bashar al-Assad ar fi făcut irelevantă sau chiar periculoasă orice informație culeasă, mai mult sau mai puțin întâmplător, din tabăra guvernamentalilor.

„Marie a fost elocventă și plină de pasiune, zugrăvind o imagine a măcelului și a disperării din cartierul ce se surpa sub asediu, și în care noi eram acum practic prizonieri. A vorbit despre trupurile târâte în clinica improvizată, despre membrele care mai atârnau doar de un fir subțire, despre viețile care atârnau de și mai puțin. A descris neputința medicilor care se luptau să elimine bucăți imense de șrapnel din corpurile contorsionate, ochii îngroziți ai celor întinși pe tărgi, din care viața se scurgea încet. A povestit despre muribunzi, despre un bebeluș care trăgea să moară și despre doctorii care nu mai puteau decât să plângă în timp ce copiii sirieni erau măcelăriți în fața lor, victime ale unei lupte crude pentru putere. Mesajul ei a fost transmis printr-o antenă de satelit sfărâmată, de pe un acoperiș prăbușit din Baba Amr, în casele a milioane de britanici care se așezaseră la mesele lor de seară, la mii de vieți distanță. A urmat interviul pentru BBC World. Narațiunea ei și imaginile pe care le filmasem eu la începutul săptămânii au reflectat realitatea grotescă a evenimentelor care se petreceau în oraș. Marie vorbea cu o furie pasională.
 
«Aici suntem într-o clinică mică. De fapt, nu o poți numi chiar clinică; este un apartament care a fost transformat într-o clinică. Pungile cu plasmă sunt atârnate pe umerașe. Fluxul de civili este constant. Am văzut un copilaș murind astăzi. Absolut oribil. Avea doar doi ani. L-au dezbrăcat și au descoperit că șrapnelul pătrunsese adânc în partea stângă a pieptului, doctorul a spus „nu pot face nimic” și am văzut burtica celui mic ridicându-se și coborând în ritmul respirației până când acesta a murit. Asta se întâmplă în continuu, iar și iar. Nimeni de-aici nu înțelege de ce comunitatea internațională permite acest lucru. Mai ales când există precedente precum Srebrenica - bombardarea unui oraș, o mulțime de investigații efectuate de Organizația Națiunilor Unite după acel masacru, sumedenie de promisiuni că aceste lucruri nu se vor repeta. 28.000 de oameni sunt în orașul asediat Baba Amr, Homs, unde mă aflu acum. Oamenii stau aici pentru că nu pot ieși de aici. Sirienii nu vor să-i lase să plece, bombardează toate zonele civile. Evident, aici se află și Armata Siriană Liberă (FSA, în original – n.red). Sunt foarte, foarte ușor înarmați. Kalașnicoave, am văzut și câteva RPG-uri (grenade propulsate de rachete). Armele lor joacă, în esență, un rol defensiv. De fapt, localnicii sunt speriați că FSA ar putea pleca. De jur împrejur, obuzele, rachetele și focurile de tanc se revarsă asupra zonelor populate de civili din acest oraș. Pur și simplu fără oprire.»” (Under the Wire, traducere și adaptare - Revista Paragraf)

Șapte ani de la moartea jurnalistei Marie Colvin

Relatarea lui Paul Conroy are efectul psihologic așteptat: carnagiul din Baba Amr tulbură visceral cititorii. Under the Wire este un apel sfâșietor către umanitatea din noi, a fiecăruia dintre noi. Rămânem muți în fața tragediei, dar poveștile reporterilor sunt gândite cu speranța de a urni istoria (cea mică, poate și cea mare) înspre mai bine. Așa ar trebui.

Ce se întâmplă acum în Siria, la șapte ani de la dispariția jurnalistei Marie Colvin?

„Bashar al-Assad putea pierde războiul dacă nu intervenea salvator Rusia. Este mult spus că a câştigat, totuşi, pentru că cea mai mare parte a populaţiei siriene nu mai este pro-regimul Assad”, a comentat Cristina Cileacu. „Până la urmă, cum poţi urma un lider care şi-a ucis propriul popor doar pentru a rămâne la putere? Nu suntem sirieni, deci putem comenta doar din postura de observatori, nu putem avea pretenţia că înţelegem subtilităţile acestei ţări. Orientul Mijlociu are căile lui complicate şi nimic nu este ceea ce pare a fi la o primă vedere. Războiul din Siria nu mai face atât de multe victime în rândul civililor, dar încă se mai moare acolo. ISIS nu a fost învins, aşa cum afirmă marile puteri care şi-au încrucişat rachetele acolo. Aşa cum spun militarii, un război se termină doar când adversarul spune că se termină. Încă nu este cazul în Siria, din păcate.”

În timpul care a trecut de la apariția cărții (2013), Paul Conroy a continuat să vorbească despre Marie Colvin și alți confrați uciși „la datorie”, în speranța că va menține atrocitățile comise de Assad în atenția opiniei internaționale, astfel încât președintele sirian să fie, dacă nu judecat pentru crimele de război, cel puțin mai greu de reabilitat din punct de vedere diplomatic.

Redactate într-un ritm alert și presărate cu descrieri atente la detalii „locale”, memoriile lui Paul Conroy reușesc să evite, razant, patetismul inerent unui astfel de subiect. Morbiditatea coșmarească a evenimentelor relatate este atenuată printr-o abordare obiectivată jurnalistic și, nu în ultimul rând, prin șarje de umor (fie acesta și negru). Cartea Under the Wire a fost transpusă într-un film documentar cu titlu omonim, care a avut premiera în 2018.

Dana Pătrănoiu 
- Publicist; editor

Interviu în exclusivitate

„Ion Vianu este un model de om format în marea cultură umanistă”

Cartea În definitiv… Ioana Scoruş în dialog cu Ion Vianu este o conversaţie amplă, vibrantă, între iniţiatoarea acestui demers (I.S.) şi „poate ultimul aristocrat român în viaţă”, Ion Vianu – doi parteneri de discuţie pe care îi uneşte profesia şi preocupările literare.

Volumul-dialog redeschide paginile unei biografii pline de tumult şi de învăţăminte, invitând, pe tot parcursul celor nouă capitole, la re-lecturi, re-înţelegeri şi reflecţii.

Pentru Ioana Scoruş, interlocutorul său, Ion Vianu (născut în 1934), reprezintă „noblețea autentică, o anume ținută, o anume decență, anumite limite. O rigoare lipsită de rigiditate. O curtoazie bine temperată, dar lejer instrumentată. Un farmec deloc prăfuit, o grație cu miez, o delicatețe ca de mătase. Un bun simț de o calitate aproape inexistentă azi, în epoca grobianismului ca tipologie umană”, aşa cum a declarat autoarea, în exclusivitate, pentru Revista Paragraf.

*** 

Care este propria dumneavoastră interpretare privind titlul cărţii – În definitiv… – sugerat, înţeleg, de interlocutorul dvs.?

Ioana Scoruş: Ideea de a face această carte a venit de la mine, titlul, de la Domnul Vianu. Eram plină de poftă de muncă și de entuziasm, care s-au topit brusc odată cu propunerea de titlu. În ciuda faptului că mi s-a părut foarte potrivit, mi-a așezat o mare povară pe umeri pentru că m-a proiectat în sentimentul sfârșitului. Așa mi s-a părut mie la acel moment că sună titlul, ca și cum urma să fie ultima carte pe care Domnul Vianu urma să o scrie, ca și cum după ea nu ar mai fi putut urma nimic. Sigur că era o simplă proiecție care vorbea despre propria-mi teamă de moarte, cert e că din acel moment m-am simțit împovărată, fiind convinsă că nu mă voi putea ridica la nivelul cerinței implicite: trebuia să fie o carte edificatoare, care să vorbească despre Domnul Vianu așa cum el însuși nu reușise să o facă în propriile-i cărți. Ei, bine, m-am înșelat, Domnul Vianu publicând, în doar un an, încă două cărți.

Afirmaţi, în prefaţa cărţii, că vă este greu să justificaţi invitaţia adresată d-lui Ion Vianu în vederea acestui interviu. Şi, totuşi, cu siguranţă există o motivaţie profundă, pe care v-aş ruga să o mărturisiţi. De ce Ion Vianu şi nu altcineva?

Ioana Scoruş: Din mai multe motive, unele conștiente, unele cu siguranță inconștiente. Răspunsul frivol ar fi: pentru plăcerea dialogului cu un partener rarissim, într-o lume plină de mediocritate și de impostură în care nu mă regăsesc. Pentru farmecul dânsului de povestitor și pentru atmosfera caldă care o instaurează de cum intri în contact cu dânsul. Pentru nevoia de a resimți mireasma unei lumi dispărute, dar pe care o puteam accesa prin amintirile sale.

Pentru nostalgia unor vremuri pe care nu le-am trăit, dar despre care bunicii îmi povestiseră și în ale cărei reminiscențe am fost crescută. Motivele de o altă natură ar fi: pentru că uneori avem nevoie de confirmări și fiecare le obținem pe ce căi putem. Pe de altă parte: dialogul presupune un soi de intimitate de care am nevoie când și când și puțini sunt cei care îmi pot satisfice această nevoie. Dar motivul cel mai important a fost că Domnul Vianu este printre ultimii exponenți ai unei lumi cu mult mai bune decât cea actuală și care poate reprezenta un model pentru tinerii care nu au parte, azi, de niciun fel de modele. Și când spun lume sigur că nu mă refer la comunism, mă refer la clasa socială din care făcea parte, oameni educați, cu cultură aleasă, cu principii, etică și o anume morală, crescuți în respectul pentru cultura mare.

De ce Ion Vianu și nu altcineva? Nu doar pentru că aveam deja o experiență excelentă cu dânsul, ci și pentru că am simțit-o – o să spun ceva care sună fals, dar e simplul adevăr – ca pe o datorie. Există atâtea cărți de dialog cu atât de multe nulități, cum ar fi putut să nu existe o carte de dialog cu un om de asemenea calitate? Mi-ar plăcea să dialoghez cu Dan Grigore, cu Mircea Mihăieș. Sunt oameni pe care mi-ar plăcea să-i descopăr pe cont propriu, nu neapărat într-un dialog strict despre domniile lor. Poate am noroc și acest interviu le va cădea sub ochi, cine știe?

Interviul pare făcut în reprize, pe etape. Fiecare capitol pare să fie o sesiune separată de discuţii. Cum aţi organizat materialul? În câte zile aţi acoperit seriile de întrebări?

Ioana Scoruş: Am hotărât să lucrăm câte un capitol la fiecare întâlnire. Era tot un haos în mintea mea, habar n-aveam cum să structurez materialul, știam doar că vreau să vorbim mult și despre multe, așa încât i-am cerut ajutor și imediat am primit ideile de capitole. Dialogul a fost spontan. Nu am intervenit cu absolut nicio modificare pe vorbele Domnului Vianu, am ținut, amândoi, la colocvialitate, la căldura pe care un dialog privat o are, am vrut s-o transmitem, sper că am și reușit, cu toate că scrisul nu poate reda emoțiile la adevărata lor intensitate. Am lucrat cu reportofon, ceea ce este foarte comod și util, mai ales că păstrează, pentru totdeauna, vocea interlocutorului, dar transcrierea este ceva colosal. Sunt o fire nerăbdătoare, iar cele câte 10 – 12 ore de transcriere a fiecărui capitol m-au supus le teribile încercări. Mă rog, am izbândit, dar este o experienţă neplăcută.

În cuvântul de început al cărţii îi aduceţi un adevărat omagiu, pe alocuri cu nuanţe afective, lui Ion Vianu. Ce reprezintă domnia sa pentru dumneavoastră – profesional, formator, uman?

Ioana Scoruş: Înainte de toate, Domnul Vianu este pentru mine un motiv mândrie. Faptul că mi-a permis accesul în preajma sa mă întemeiează și mai mult în mine însămi. Cum spuneam, este o confirmare a ceea ce sunt, o verificare în real a subiectivismului meu. Profesional, este un model de tenacitate. Nu e deloc ușor să intri în branșă în Elveția, în niște vremuri când diplomele universitare nu erau echivalate. Cred că eu aș fi cedat doar imaginându-mi demersurile necesare. Este și un model uman: capacitatea de a nu ceda, de a nu ceda în general, de a nu ceda în fața ispitelor, greutăților, principiilor. Nu-i ușor. Nu în cele din urmă, un model din punct de vedere scriitoricesc. Scrisul profesionist, scrisul cu program, scrisul ca meserie, cu rigorile ei. Eu încă mă joc, dar sper să devin, într-o zi, un scriitor profesionist. Nu în cele din urmă, în ciuda faptului că am un tată perfect și am avut un bunic minunat, este și tatăl, și bunicul pe care mi-ar fi plăcut să-i am. Și, cu siguranță, dacă am fi fost apropiați ca vârstă, cred că mi-ar fi plăcut foarte tare și în rol de soț, de ce să n-o spun? Nu doar datorită anvergurii sale intelectuale, ci și pentru că Ion Vianu a fost și a rămas un bărbat frumos. Iertați-mi frivolitatea.

Se spune că Ion Vianu este unul dintre puţinii aristocraţi în viaţă ai României. Dacă ar fi să-i faceţi un portret – care ar fi trăsăturile sale principale care justifică eticheta de aristocrat?

Ioana Scoruş: Noblețea autentică, o anume ținută, o anume decență, anumite limite. O rigoare lipsită de rigiditate. O curtoazie bine temperată, dar lejer instrumentată. Un farmec deloc prăfuit, o grație cu miez, o delicatețe ca de mătase. Un bun simț de o calitate aproape inexistentă azi, în epoca grobianismului ca tipologie umană. Etalarea totalului acord cu propria-i ființă, spectacol devastator prin plăcerea pe care o conferă privitorului. Aerul pe care-l emană, modul de a-și purta ființa. Umorul de bună calitate, augmentat cu citate din mari scriitori. Natură vs. cultură, unde cultura, biruitoare, a modelat natura, păstrându-i și șlefuindu-i calitățile.

Spuneaţi că, în urmă cu mai mulţi ani, i-aţi solicitat d-lui Vianu contribuţia la o antologie de specialitate (psihanaliză). Cum l-aţi regăsit, peste timp, la mai bine de un deceniu distanţă, în 2017? Care îi erau sentimentele faţă de România?

Ioana Scoruş: L-am regăsit neschimbat, la fel de tânăr, la fel de aristocrat, la fel de natural, identic cu sine. România, pe care o iubește cu pasiune chiar dacă nu spune explicit acest lucru, îl întristează. Mai mult, îl amărăște. Îl înfioară calitatea clasei politice, nepăsarea civică, inclusiv cea față de spațiul public. Cu toate astea, încă mai crede în România. Crede în tineri. Dar nici dispariția țării de pe harta lumii nu i se pare o imposibilitate. Prin urmare, aș spune că este ambivalent față de România. Îi displace importul de modele nepotrivite, dar speră că forța tinerilor educați va izbândi, în cele din urmă. Știe că nu va mai fi aici pentru a vedea rezultatele, dar se încăpățânează să creadă cu tărie într-un bun viitor al țării.

În genealogia d-lui Vianu există, după cum aţi subliniat şi dvs., mai multe „rupturi”. Bunicul pe linie paternă s-a convertit de la iudaism la creştinism (ortodoxie). Un străbunic pe linie maternă, care s-a rupt de familie, a plecat în Rusia, s-a întors bogat şi credincios, a întemeiat o altă familie, cu un alt nume. Nu în ultimul rând, plecarea lui Ion Vianu din România a însemnat o altă ruptură biografică şi psihologică. Vedeţi vreo legătură între aceste schimbări majore de destin, am putea vorbi de un soi de determinism genetic al rupturilor în viaţa familiei sale?

Ioana Scoruş: Peste tot în lumea științifică se știe că mediul bate gena, deci nu, nu cred într-un determinism genetic în sens biologic. Dar cred în forța Inconștientului. Vedeți, puțini sunt, din nefericire, cei care știu că psihismul uman are o uriașă pondere inconștientă. Partea conștientă reprezintă ceva infim, și cu ea funcționăm noi pe lumea asta, dar, în fapt, cea inconștientă ne scrie destinele, fără ca noi să știm, căci Inconștientul este silențios. Pe de altă parte, sinceră să fiu, având în vedere uriașa rezistență a intelectualului român la psihanaliză, nu aș vrea să dezvolt prea mult în sensul acesta pentru că risc să dau o coloratura neplăcută acestui interviu, iar Domnul Vianu nu merită așa ceva.

Am sesizat aceste schimbări de destin în povestea sa și i-am atras atenția că aici s-ar putea să fie vorba despre ceva ce nu a observat, și anume că e posibil ca alegerile pe care le-a făcut să fie condiționate inconștient. Probabil că trebuia să repete, în felul său, marile schimbări de destin primite ca moștenire transgenerațională. Faptul că dânsul a fost imediat de acord cu ipoteza mea m-a făcut să cred că a fost corectă. Uneori, analiza personală continuă toată viața, fără să ne dăm seama, inclusiv, iată, într-un dialog. Mă refer la analiză personală ca urmare a unei cure psihanalitice, prin care amândoi am trecut. Au fost câteva momente, de-a lungul facerii cărții, în care Domnul Vianu a mai aflat câte ceva despre sine. Căci așa se întâmplă când dialogul este spontan.

Plecarea d-lui Vianu a avut loc relativ târziu. Mărturiseşte că făcea parte din establishment (cum îi spusese un cunoscut) şi că, dacă ar fi mai rămas, ar fi riscat să facă compromisuri. Plecarea sa a însemnat, la un alt nivel, punerea unei distanţe geografice (desprindere, rupere, din nou?) de tată – acel Tau, învăţătorul său, în umbra căruia crescuse. V-aţi gândit, vreo clipă, în timp ce Ion Vianu vă povestea istoria plecării sale, că în motivaţiile sale, ar putea fi vorba doar de spirit de frondă? Dorinţa de a-şi dovedi sie însuşi că se poate rupe de România? Acea pulsiune de libertate despre care vorbea…?

Ioana Scoruş: Nu, nu m-am gândit o clipă că doar din spirit de frondă ar fi putut face această alegere. Era un om matur, nu un adolescent, dar cred că nici adolescent dacă ar fi fost nu ar fi procedat astfel, datorită educației primite. Ar fi găsit alte căi. Rupturile de acest gen sunt sfâșietoare, fronda nu poate fi, ea singură, altceva decât un motiv infantil, or, nu se mai punea problema. Domnia sa a enumerat suficient de in extenso motivele care l-au făcut să ia această decizie, așadar nu le voi mai relua, dar mă gândesc că ruperea de tată este altceva decât ruperea de țară, așa că nu le-aș suprapune. Repet, la vârsta la care a ales să părăsească țara nu mai putea fi vorba despre frondă. Cel puțin în privința sa. Dar fronda ar fi putut fi întrețesută în motivația inconștientă. Da, a fost o speculație de-a mea și, dacă ar fi existat o motivație strict inconștientă, sigur că ea a rămas ascunsă înțelegerii.

Ion Vianu pune un diagnostic poporului român postcomunist: şi anume că suferea de depresie cronică. Mai încolo, afirmă că, odată cu intrarea României în UE, s-a instalat o nouă patologie românească. Care ar fi aceasta, prin ce anume s-ar caracteriza nouă patologie la care făcea referire în treacăt?

Ioana Scoruş: Nicio etichetă nosografică nu poate cuprinde toate simptomele unei boli, așa încât nici oamenii, nici popoarele nu pot fi caracterizați de o singura patologie (așa cum le cunoaștem din DSM – Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders), adevărul aflându-se mereu la intersecția dintre mai multe patologii. Nu știu precis la ce anume se referea Domnul Vianu, dar pot spune la ce mă gândesc eu. Mi se pare că poporul român manifestă simptome de patologie borderline (o patologie aflată la limita dintre psihoză și nevroză), cu oarece componente de adicție la plăcere, cu pierdere de limite, funcționând imatur, mai degrabă după principiul plăcerii decât după cel al realității. Poporul român este un popor decompensat, care pare a relua un stadiu de dezvoltare infantil spre o mai bună creștere ulterioară. Din nefericire, nu are parte de o maternare potrivită, așa încât cred că poporul ăsta va mai rămâne o vreme în acest stadiu infantil. Știu, nu sună deloc încurajator, dar asta e părerea mea.

„Ion Vianu: Zece recomandări prudente

Pronunţă-te asupra unei probleme numai dacă ai la dispoziţie cel puţin un document şi două păreri.

Dacă îţi eşti credincios ţie, vei fi credincios şi celor iubiţi.

Caută să-ţi imaginezi ce simte cel pe care nu-l iubeşti.

Acordă o şansă şi unei opinii pe care o respingi.

Ai dreptul să-ţi ascunzi gândurile, dar nu să înfigi cuţitul în spate.

Aminteşte-ţi că o ocazie poate fi unica în genul ei.

Acceptă că o persoană nu poate fi considerată un obiect.

Fii sincer, dar nu brutal.

Nu dispreţui pe nimeni.

Bucură-te că exişti.” (p. 252)

Răspunzând la una dintre întrebările dvs., Ion Vianu afirma că a practicat psihanaliza „sălbatică” (în afara mediului spitalicesc) şi că, din această postură nu a dus lipsă de pacienţi în Elveţia, pentru că Nicăieri nu există atâţia bolnavi psihici şi atâţia psihiatri ca la Geneva. Consideraţi că Ion Vianu a încercat o figură de stil? Sau, dacă aprecierea sa este corectă, bazată pe date reale, care ar fi explicaţia acestui fenomen pe care dumnealui îl cataloghează drept „mister”?

Ioana Scoruş: Psihanaliza sălbatică nu se referă la locul unde este practicată, ci la faptul că, la vremea respectivă, Domnul Vianu nu trecuse printr-o cură psihanalitică clasică, singurul lucru care-ți deschide drumul spre o carieră de psihanalist. Cura avea s-o facă ani mai târziu, în Elveția, dar în România ea nu existase, așa că a practicat psihanaliza sălbatică (fără o formare în acest sens) la încurajarea lui Serge Lebovici. Și bine a făcut.

De ce atâția bolnavi psihiatrici în Elveția? Undeva, în carte, Domnul Vianu spune că multitudinea alegerilor pe care o țară liberă ți le așterne-n față este deprimantă, că boala psihică poate surveni și din prea multele variante pe care le ai la dispoziție, că așa cum un regim totalitar îți restrânge la maxim libertatea, așa și un regim totalmente liber te pune în fața unei probleme greu de rezolvat, aceea a alegerii. Această ne-limitare se poate transforma într-o patologie. Lucru la care, mărturisesc, nu m-am gândit niciodată.

Ion Vianu spune că „Nu poţi fi scriitor dacă nu scrii tot timpul…. A scrie devine un obiect necesar supravieţuirii, aşa cum am spus.” În altă parte, spune că scrisul îi insuflă vitalitate, mai ales acum, la bătrâneţe. Cred că aţi subliniat şi dumneavoastră, Ion Vianu s-a făcut medic, medic psihiatru, pentru a veni în întâmpinarea mamei sale. Apoi s-a apucat de scris, târziu, ca pentru a răspunde, tardiv, unor aşteptări paterne. Într-un fel, a încercat să-şi mulţumească ambii părinţi. Cum aţi cataloga nevoia de a scrie a lui Ion Vianu – nevoia şi disciplina de a o face zilnic, aşa cum mărturisea?

Ioana Scoruş: Credința Domnului Vianu este că la tinerețe cititul este un fel de moarte (lucru al cărui sens îl înțeleg, dar pe care prefer să-l neg căci pentru mine nu este valabil), că scrisul (la tinerețe) nu are sens pentru că trebuie să capeți experiența de viață necesară unui scris matur, și că la bătrânețe scrisul este vitalitate, cam asta este imaginea Domnului Vianu asupra scrisului. Cred că spuneți bine, cred că este vorba despre o nevoie, adică despre ceva ce nu poate fi amânat, ceva ce nu ține de alegere, ca nevoia de a dormi, de a mânca. Scrisul este, până la urmă, nevoia de a fi viu. Nu-mi permit să cataloghez, dar cred că este vorba despre una din modalitățile de a te păstra viu. Nu în viață, ci viu. A exista nu este totuna cu a fi. Scrisul, în ciuda faptului că Domnul Vianu îl consideră mortifer, este, în cele din urmă, viață. Într-un fel, datoria față de părinți fiind împlinită, de la o vreme Domnul Vianu și-a dat voie să trăiască și pentru sine. Scriind.

Ion Vianu se referă la câţiva prieteni foarte buni (unii dintre ei deja nu mai sunt). În alt loc, mărturiseşte că nu are, mai deloc, prieteni, printre cei tineri. Şi, în sfârşit, în alt fragment, face consideraţii pe marginea tehnologiei care globalizează (apropie, dar şi îndepărtează totodată). Dacă ar trebui să faceţi un portret, care sunt elementele fundamentale ale prieteniei din perspectiva domniei sale?

Ioana Scoruş: Cel mai bine ar fi ca cititorul să meargă la carte, pentru a vedea exact ce spune Domnia sa. Sintetizând, însă, dânsul pune iubirea în centrul prieteniei. Iubirea și numai iubirea. Și mai spune că prietenia nu are un scop, este pentru ea însăși. Dacă prietenia are scop, atunci nu mai este prietenie. Ea există prin iubire și datorită iubirii și nu cere, cu necesitate, reciprocitate.

Ion Vianu se declară un sceptic care speră în mântuire. Sugerează, în baza unor reflexe profesionale, că Dumnezeu ar putea fi Inconştientul. Aş vrea să comentaţi această afirmaţie a sa, privind Inconştientul, dar şi necesitatea credinţei într-un soi de dumnezeire, chiar şi în rândul celor sceptici (poate nu atei).

Ioana Scoruş: Este o întrebare foarte dificilă care, pentru a-i fi înțeles cu adevărat sensul sugerat de Domnul Vianu, necesită cunoștințe de psihanaliză serioase. Dar voi încerca să vorbesc simplu. Răspunsul are sens din perspectiva religiei creștine, pe linia echivalării lui Dumnezeu Tatăl cu tatăl real, tată care, vrând, nevrând, este introiectat în psihismul copilului de-a lungul primilor ani de viață, la fel ca și chipul mamei. Ambii părinți vor exista în interiorul copilului devenit adult până la capătul vieții, îl vor forma, își vor face lucrarea alături de ceea ce copilul a avut în el încă de la naștere și alături de ceea ce va primi de la mediu (grădiniță, școală, mediu social în general). Dar „chipul” tatălui există și funcționează în psihicul copilului în mod inconștient. Tatăl este legea de deasupra capului, instanța morală, limita, așa cum și Dumnezeu este toate astea. Aceasta este, în câteva cuvinte, ehivalența pe care Domnul Vianu merge când spune că e posibil că Inconștientul să fie Dumnezeu. Repet, explicitarea pe care o fac aici este foarte la suprafață.

Cât despre nevoia de Dumnezeu, ce poate fi Dumnezeu pentru un scepic altceva decât acel sprijin și ajutor la care poți apela atunci când nu mai ai pe ce să te sprijini? Dacă Dumnezeu nu există, el trebuie să existe, așadar, măcar ca loc al speranței atunci când ai pierdut și ultima speranță. Ca loc al refacerii, al re-nașterii, al re-învierii.

Ion Vianu, medic psihiatru, scrie eseistică, memorialistică şi ficţiune. Ion Vianu spune că „literatura este pentru mine o prelungire a psihiatriei”. Dumneavoastră, psihanalist, scrieţi ficţiune şi, iată, un soi de memorialistică/jurnal prin interviu. Care ar fi legătura (există vreuna) între profesiile dumneavoastră de bază şi pasiunea pentru scris – există un numitor comun?

Ioana Scoruş: În psihiatrie, ca și în psihanaliză, ești mereu în interioritatea celuilalt. Nu doar 8 ore pe zi ești acolo. În timpul liber, el, pacientul este în interioritatea ta deoarece problematica lui te urmărește peste tot, inclusiv noaptea, în somn. Să spunem că nu-ți mai aparții, că găzduiești, în tine, un celălalt care are nevoie de ajutor. Din această perspectivă, scrisul devine a-ți aparține, a face cu tine ce dorești să faci. A fi. A te utiliza. Dar scrisul este și hedonism sau, fundamental, este hedonism. Lumea pacientului psihic este o lume a durerii sfâșietoare care-și cere reversul, compensarea. Ai nevoie de hedonism. Pot spune că scrisul este medicamentul cu care se tratează suferința cu care te întâlnești în meseriile noastre. Pe de altă parte, scrisul este și o modalitatea de a te cunoaște. Descoperi multe despre tine, ți se relevează lucruri rămase în ascuns, ai parte de insight-uri, ceea ce nu-i puțin lucru. Atunci când ai trecut printr-o cură psihanalitică de 4-5 ani, cu trei ședințe pe săptămână, așa cum am trecut atât eu, cât și Domnul Vianu, auto-analiza devine rutină, o faci fără să-ți propui s-o faci, vine de la sine, așa încât scrisul slujește, vrând, nevrând, și acestui scop. Dincolo de toate astea, scrisul este nevoie. Nevoie cu sens de necesitate. Iar necesitățile se cer a fi, imperativ, împlinite. Scrisul ca nevoie, scrisul ca individuație, cu siguranță nu suntem singurii care am descoperit, prin scris, asta.

Cum ar trebui să-l înţeleagă generaţiile mai tinere pe Ion Vianu? Ce ar trebui să vadă în domnia sa?

Ioana Scoruş: De înțeles, trebuie să-l înțeleagă în spiritul literei cărților sale, deloc puține. Opera sa de ficțiune încă-și așteaptă tălmăcitorul, prea puțini s-au aplecat asupra ei. Iar eseistica este, pur și simplu, cultură generală. A o citi înseamnă să-ți faci cultură generală. Ce trebuie să vadă în Domnul Vianu? Un model de om format în marea cultură umanistă. Un simbol al unei anume educații, un produs, înainte de-a fi un simbol, al unei educații alese, din alte vremuri, nu foarte îndepărtate, dar azi cu totul absente. Nu trebuie să te naști nobil ca să devii nobil, educația, cultura pot face din tine un aristocrat. Cred că aceasta este concluzia care ar subsuma modul în care trebuie privit Ion Vianu. Înainte de toate, tinerii și-ar face un bine dacă l-ar descoperi. În facultatea aveam un profesor (de filosofie), la care cu toții stăteam cu gura căscată. Genul acela de profesor care te mută mai departe, cum spunea Noica. Cel ale cărui ore ai vrea să nu mai termine. Cel pe care-l cauți după ore, fără să știi neapărat de ce. Cel care sculptează în tine destinul tău, pe celălalt mai bun al tău. Cam așa este și Domnul Vianu. Un formator. Un sculptor.

Care au fost marile revelaţii (dacă au existat) pe care le-aţi avut în urma discuţiei cu Ion Vianu?

Ioana Scoruş: Mi-ar fi plăcut să mai am vârsta marilor revelații. Din păcate, nu o mai am de mult. Ceea ce m-a învățat dialogul cu Ion Vianu a fost, în cele din urmă, că fiindu-mi frică de moarte nu fac decât să pierd vremea în detrimentul trăitului. Că mi-e frică sau nu, ea oricum vine, așa încât e mai folositor să rămân pe drum trăind și bucurându-mă de viață, decât să mă ascund și să tremur de frica morții, așa cum aveam tendința să fac. Ion Vianu este uluitor în această privință. Mi-a spus că s-a împăcat cu gândul morții, ceea ce, deocamdată, pentru mine este ceva de neînțeles. Și nu era nici frondă, nici cochetărie în cuvintele sale, ci purul adevăr, așa cum aveam să mă conving pe parcurs. M-a învățat că serenitatea este o alegere, nu un dat. Că privirea trebuie îndreptată înainte, fără patimă, nu în urmă. Că nu trebuie să-ți pese ce se va întâmpla cu scrisul tău, cu cărțile tale, important este să scrii, asta este tot ce depinde de tine. Că posteritatea nu e treaba ta și că acesta nu trebuie să fie niciodată un scop. Și că tenacitatea se învață. Se educă. La fel ca bunătatea. Probabil că m-a mai învățat multele altele, care urmează să mi se releveze.

Ioana Scoruş, „În definitiv…, Ioana Scoruş în dialog cu Ion Vianu”, Editura Polirom , Colecţia Ego-Grafii, 2018, 256 pagini. 

__________

Ioana SCORUŞ are o dublă formație – inginerie chimică și psihologie.  Este psihanalist cu practică privată. A semnat rubrica Scriitorincul din suplimentul cultural LA&I, precum și o mulțime de interviuri, articole, cronici de carte, poezii în revistele Dilema, Apostrof, România literară, Convorbiri literare, Timpul, etc. A publicat o plachetă de versuri (Iubiri imperfecte, ed. Premier), două romane (Povestea unei sinucideri, ed. Albatros, Un an din viața Liubei B., ed. TREI), un volum de proză scurtă (Freud Museum, ed. Polirom) și două cărți de interviu (Paradoxurile psihanalizei în România, ed. Paralela 45 și În definitiv…, ed. Polirom, dialog cu Ion Vianu). 

__________

Dana Pătrănoiu 
- Publicist; editor

Interviu în exclusivitate

„America dezgolită de la brâu în jos”, cartea care pune oamenii pe hartă

Străbaţi America dezgolită de la brâu în jos dintr-o suflare, în ciuda miilor de kilometri pătraţi, ticsiţi cu întâmplări incredibile şi personaje fascinante. Lectura celor 300 de pagini ale jurnalului foarte personal de călătorie semnat de Raluca Feher, cea care şi-a lăsat pentru un an job-ul de Creative Director la agenţia CAP ca să plece cu rucsacul în spate prin America de Sud, reprezintă în sine o aventură pe care să le-o povesteşti propriilor nepoţi.

Experiența livrescă este una subiectiv-universală, ciupită ici-colo de sarcasm, îndulcită pe alocuri de poezie, zguduită mai tot timpul de hohote de râs şi tropotind de uimiri la fiecare pagină şi pas. Autoarea pândeşte întâmplarea la colţ, ciuleşte urechea la povestea trecătorului, notează, într-un carneţel mai mult sau mai puţin imaginar, detalii care scapă turistului obişnuit, pentru ca mai apoi să scoată din pălărie o Americă de Sud demistificată, dar mai paradoxală decât şi-o putea cineva închipui. 

„De ce călătorim? De ce lăsăm confortul căscioarelor noastre şi ne luăm lumea-n cap? Cine sunt oamenii ăştia în uniformă de turist occidental, cu sandale de cârpă şi pantaloni de doc şi, în afară de confirmarea independenţei faţă de familie, ce caută ei aici? Să fie oare Buenos Airesul o adunătură de monumente, Teatrul Colon şi Muzeul Naţional, Obeliscul şi cimitirul Recoleta? Doar pietrele contează, doar morţii au ceva de spus?”

Nu o să te întreb de ce ţi-ai luat lumea în cap, ci de ce ţi-ai luat în cap America de Sud?

Raluca Feher: Să o luăm pe rând: îmi place vinul şi America de Sud excelează în privinţa asta, îmi place carnea şi Argentina e paradisul carnivorilor, îmi place limba spaniolă, îmi place literatura sud-americană, îmi place fotbalul, au vulcani, au deşert, au cascade, geizere, junglă, fluvii. Au oraşe fabuloase, nu au avut comunism şi război de la începutul secolului al XIX-lea. Au civilizaţii stranii şi artă precolumbiană, dar Lima sau Medelin, Bogota, Buenos sau Santiago sunt oraşe unde investiţiile în urbanism contemporan bat cu ziarul la fund, ca pe un rotweiler îndărătnic care face pipi pe covor, pe cele din oraşele europene sau nord-americane.

Deşi America dezgolită de la brâu în jos nu este nici Tedoo, nici Namaste, cât te-a influenţat precedentul creat de alţi doi copywriteri - Brăduţ Florescu şi Octavian Segărceanu (Sega)? 

Raluca Feher: Pe Sega nu l-am citit, îmi pare rău, îmi cer iertare. Promit că o să o fac. La site-ul lui Brăduţ bălesc îndelung la poze. Când a plecat el în Thailanda, am zis: uite ce om tare, a găsit uşiţa şi a reuşit să scape din rotiţa de hamsteri în care alergăm neobosiţi sau obosiţi, noi ăştialalţi.

Dar niciunul dintre ei nu m-a influenţat în adevăratul sens al cuvântului. Blogul l-am început pentru că Buenosul a fost primul loc în care am fost şi am avut timp de observaţie. Toate călătoriile mele anterioare aveau termen de valabilitate mic: 2 săptămâni aici, 3 săptămâni colea. Bifam obiective, activităţi, făceam trasee, nu prea aveam timp să casc ochii, să cântăresc, să observ, să trag cu urechea. În momentul în care am găsit acest timp, mi-am dat seama că am nevoie să spun cuiva că, uite, şoferilor de taxi din Buenos Aires nu le miros picioarele a mortăciune sau că în alimentara chinezului ţi se dă bună ziua şi rest. Lucruri simple, care te fac să traduci viaţa altfel.

Blogul a fost scris sub influenţa lucrurilor mici pe care le observam şi apoi a crescut într-o carte la rugămintea /ghiontul în coaste al unui editor.

Ai scris o carte dintr-un blog. Cum ai scris blogul - on the road, văzând şi scriind? Sau ai lăsat întâmplările să dospească o vreme?

Raluca Feher: În fiecare seară, când mă întorceam acasă - atât cât am stat în Buenos sau când aveam un moment de pauză, notam detaliile, întâmplările, discuţiile, vorbele de duh, uimirile şi revelaţiile de peste zi. Şi nu trecea zi fără uimire-stupori-întâmplari care-mi rămâneau între dinţi, ca pătrunjelu’ din ciorbă. Am reluat poveştile de pe blog şi le-am rescris, le-am conectat, le-am decantat şi le-am ajutat să fie mai citibile, înghiţibile, deglutibile. Mai ales că acum, spre deosebire de blog, nu mai aveam cârja oferită de fotografii.

„Dezgoleşti” America de Sud dintr-o privire, etichetezi, dintr-o răsuflare şi cu multă dexteritate, oamenii şi situaţiile întâlnite. De cele mai multe ori eşti ironică, deseori caustică... Nu te-ai temut că risipeşti misterul sud-american, acel realism fantastic marquesian?

Raluca Feher: Hehehehe, e ca şi cum ai spune că un pahar de limonadă îti poate tăia cheful de o sticlă de cabernet din `87. Sunt un fan cu 89 de capete al lui Marques, dar ironia şi sarcasmul cu care etichetez nu au nicio legătură cu poveştile lui fantastice. Ce scriu eu este o realitate-filtrată ca spirtul prin pâinea minţii mele, ce a născut Marques, o-ho-hoooo, este o... Nimic din ce spun nu ar face dreptate operei lui şi faptul că eu scriu despre mine şi el în aceeaşi frază mi se pare o impietate.

Din capitolele destinate Argentinei, am putea trage concluzia că ocupaţiile de bază ale argentinienilor sunt băutul, mâncatul şi cititul. În pauze, Argentina face politică (sau protestează pe străzi) ca să-şi menţină spiritul civic şi dansează tango, ca să-şi respecte renumele de ţară a tangoului. Cine munceşte totuşi într-o ţară despre care spui că are o creştere economică deloc de neglijat?

Raluca Feher: Muncitorii. Din transport, servicii, din agricultură, turism. Se munceşte, însă eu scriu doar despre ce văd şi, cum nu am vizitat o fabrică sau o mină sau un combinat, nu am scris despre muncitori. Apar în schemă doar în Patagonia, când trec prin oraşul petrolului, unde e plin de indivizi cu pălmoacele înmuiate în păcură. Iar creşterea economica este o iluzie, atâta timp cât inflaţia reală e gigantică, dar ea nu apare în scriptele guvernului.

Şi ca să rămânem tot în ţara noii Evita – preşedinta Cristina Fernández de Kirchner - menţionezi în carte că, spre deosebire de România, clasele sociale sau mai degrabă castele argentinienilor sunt bine definite şi nu se întrepătrund. Ai avut acces la polii extremi, ai reuşit să te apropii de persoane foarte bogate din castele superioare sau de foarte sărmanii Argentinei?

Raluca Feher: Nu am cunoscut persoane foarte sărmane. Am întâlnit oameni din bucata middle class. Asta înseamnă profesori, foşti militari sau politişti, medici, ong-işti, cei care lucrează în servicii. Am apucat să văd în milongi, locul în care se dansează tango, personaje extraordinare, care, la 8o şi ceva de ani, trăiau de pe azi pe mâine, din pariuri. Am văzut, la meciuri de polo, cum arată aristocraţia argentiniană, am cunoscut pe vas, când am mers în Antarctica, argentinieni care şi-au permis să dea pe un voiaj de 2 săptămâni suma de 15.000 de dolari, am fost în casele unor foşti bancheri sau arhitecţi argentinieni, case de oameni cu foarte mulţi bani. Dar care, deşi aveau bani, nu faceau parte din aristocraţie, erau upper middle class dacă vrei, dar în niciun caz nu puteau visa ca vreodată să împartă familia cu un nobil deţinător de pământuri.

Ca să răspund la întrebare, nu am cunoscut nici sărmani şi nici bogaţi. Dar clasa lor de mijloc este mult mai mare, densă, educată şi puternică decât a noastră.

„Buenos Aires este orașul cu cele mai multe librării pe cap de locuitor din lume. /.../ Buenos Aires este, de asemenea, orașul cu cel mai mare număr de psihologi, raportat la populație. În capitala Argentinei se citește și se se înnebunește de la atâta citit.”

În cartea ta spui că Buenos Aires este oraşul cu cele mai multe librării (şi psihologi) pe cap de locuitor. Există, de altfel un pasaj memorabil, legat de "stampede"-ul din Noaptea librăriilor. De unde vine această pasiune pentru cultură a argentinienilor, indiferent de pregătire profesională şi vârstă? Cât de autentică e pasiunea lor pentru lectură? Ţi-ai dat seama dacă şi cât e snobism sau spirit de imitaţie?

Raluca Feher: Cred că sunt foarte curioşi. Cred că au un sistem educaţional foarte tare, cred că există nişte complexe de sud-american, care se uită spre Europa ca spre buricul civilizaţiei şi de aici vine un spirit de competiţie - pe mâna ”credeai că sunt în curul lumii şi nu ştiu nimic? îţi scot eu prostiile din cap!” Asta ar fi o teorie. Poate funcţioneaza şi opusul: argentinienii sunt o supă de spanioli-italieni peste care au venit nemţi-englezi. Toate ingredientele provin din culturi mari care, odată mixate, au dat o poftă de informaţie extraordinară. Zic şi eu. Nu mi s-a părut snobism, dar nici nu cred că eram echipată să detectez snobismul. Când însă nişte oameni se bat realmente pe cărţi, nu cred că este vorba de snobism.

Povesteşti cu mult umor cum ai luat lecţii de spaniolă de la profesoara Natalia. Până la urmă, ai învăţat limba, o vorbeşti fluent? Şi cum stai cu tango-ul?

Raluca Feher: Cu tangoul sunt praf, nu s-a prins nimic de mine. Cu spaniola sunt mai bine, dar nu datorită Nataliei care a dat ţeapă şi a dispărut după sărbători, adică după doar 3 săptămâni de lecţii. Nu vorbesc fluent, dar înţeleg cam 90%, ceea ce, zic eu, e bine.

Îţi plac comparaţiile. Dacă uruguayenii sunt „un fel de bulgari, cuminţi şi aşezaţi”, relaţia dintre argentinieni şi chilieni ţi se pare similară celei dintre români şi unguri. Pe de altă parte, brazilienii îţi amintesc mai mult de români decât argentinienii. E limpede că ţi-ai luat bagajul românesc la drum. Ai avut tendinţa să foloseşti tot timpul o grilă de comparaţie cu România.

Raluca Feher: Da. Asta e referinţa mea. De aici am plecat. Şi când vrei să explici cititorului cum e cu geopolitica, trebuie să foloseşti măsuri cunoscute.

„Când treci din Argentina în Brazilia pierzi o oră şi 27 de minute. 27 stând la coadă în vamă şi ora din cauză de fus. Brazilia e deci mai aproape cu o oră de România. Se simte un damf de latinitate transpirată, cu iz de jumări şi analfabetism. Oamenii sunt mai leneşi decât cu 130 de metri mai la sud, taximetriştii mai ciorditori.”

Şi pentru că vorbim de ţara noastră, observaţiile tale despre români sunt dese şi şfichiuitoare. Există şi ceva ce apreciezi la români, comparativ cu sud-americanii?

Raluca Feher: Da. Un singur lucru. Nu suntem violenţi. Ok, nu merg seara în Ferentari, dar în România, în general, mă simt de 672 de ori mai linistită pe stradă, noapte sau zi. Nu mi s-a întâmplat nimic în niciunul din locurile unde am fost, ceea ce nu înseamnă că nu îi cred pe oamenii care au fost victimele tâlharilor sau... mai rău în America de Sud.

Scrii des despre puhoaiele de turişti care invadează „atracţiile” sud-americane. Sau despre codurile onoarei respectate de localnici, dar pe care imigranţii le încalcă flagrant. Ai avut ocazii să simţi adevăratul spirit al locului, în spatele aglomerărilor pestriţe de oameni? Cum crezi că ar arăta locurile pe care le descrii, cum s-ar purta „băştinaşii” în absenţa veneticilor sau a hoardelor care fac click-clack cu aparatele foto?

Raluca Feher: Ca să simti spiritul locului, trebuie să trăieşti, probabil măcar 3 săptămâni-1 lună, în acel loc. Să-ţi dai timp să respiri, să laşi să se stingă reflectoarele, să plece publicul, să vezi clovnul scoţându-şi nasul şi peruca roşie. Asta se poate face doar cu timp. În anumite locuri am reuşit să fac asta, alte locuri, gen cascada Iguazu sau cimitirul Recoleta sunt imposibil de curăţat de turişti. Hei, şi eu eram unul dintre ei, asta nu e un lucru nasol în sine, sa fii turist. Sinistră e doar deghizarea unui loc în ceva ce nu este, de dragul bănuţului.

Cartea se citeşte pe nerăsuflate - un caleidoscop de imagini, replici, poveşti într-un ritm nebunesc. Cititorului nici nu îi vine să creadă că, de fapt, ai străbătut America de Sud într-un an. Ţie ţi s-a părut mult sau puţin? Simţi că ţi-au rămas teritorii necucerite - nu mă refer (neapărat) la spaţii sau locuri, ci la obiceiuri locale, la profunzimi spirituale?

Raluca Feher: Ooooooo, vin cu cliche-ul, nu am cum să-l ocolesc. Nu-ţi ajung 176 de vieţi să vezi, să înveţi, să adulmeci sau să guşti tot ce e de gustat, văzut, învăţat. 1 an este o bombonică cip - mai ţii minte bombonicile cip, pe care mamele le puneau pe colivă? Atâta e un an, o bombonica cip, mică-mică-mică. Nu simţi mare lucru, doar că e bine şi că ai mai vrea să mănânci.

Există vreo întâmplare sau persoană întâlnită în călătoria ta care a însemnat mai mult decât o experienţă? Ceva sau cineva care te-a marcat ireversibil, ţi-a schimbat complet scara de valori sau perspectiva asupra vieţii?

Raluca Feher: Da. Este ayahuasca. Dar asta s-a întâmplat în Iquitos, Peru. Şi va apărea doar în a doua parte a cărţii.

Dacă ar fi să te relochezi, ţi-ai alege o ţară sud-americană? Te-ai simţit tu însăţi, „mai bine ca acasă”, în vreun colţ latino-american?

Raluca Feher: Buenos Aires. Am simţit că pot să trăiesc perfect acolo, că mă pot integra cu uşurinţa cu care te scufunzi într-o cadă cu apă caldă.

„Sorbind din paharul de plastic cu vinul cel sec şi aspru al Argentinei, îmi dau seama, profetic, că toate hărţile sunt vii, că oamenii sunt mai importanţi ca râurile şi mai greu de cucerit ca vârfurile, că toată colecţia de artă a Muzeului de pe Avenida Libertador nu face doi bani dacă nu ai ajuns, într-o seară de decembrie, fierbinte, pe o terasă pictată, dintr-o mahala puturoasă. Oamenii sunt destinaţiile şi eu acum tocmai am rescris harta Buenos Airesului, fixând atracţii fără egal şi recorduri neştiute.” 

Urmează o a doua carte despre America de Sud. Şi multe alte călătorii care se vor transforma în cărţi. Ţi-ai propus să faci ocolul pământului şi să îl povesteşti?

Raluca Feher: Ocolul pământului îl tot fac de vreo 10-12 ani. Însă pe bucăţi: nu e un ocol propriu-zis, mai degraba fug cu un fir de aţă până în Tokio, îl trec pe după un cireş, mă întorc la Bucureşti de unde fug la San Francisco, îl leg de pod şi-am plecat acasă, iar de aici, la Santiango, Quito, Casablanca, Manila sau Seul. Şi înapoi la Bucureşti. E o pânză de păianjen, pe care o ţes de ani de zile, sperând să îmi pice ceva în ea. Poate că se va întâmpla asta în viitorul apropiat, poate că se va întâmpla asta.

Dana Pătrănoiu 
- Publicist; editor

Interviu în exclusivitate