Scrisă în șase luni de fotograful Paul Conroy, cartea Under the Wire îi este dedicată jurnalistei și partenerei de misiune a autorului, Marie Colvin, care a murit în 2012, ucisă de o rachetă a forțelor lui Bashar al-Assad, în timp ce documenta genocidul asupra civililor sirieni.
Marie Colvin este o figură legendară a jurnalismului de conflict. Rebelă cu o cauză nobilă, curajoasă „până la limita nebuniei”, a sfidat pericolul extrem din regiunile însângerate și pustiite de războaie, pentru a-și face, cu profesionalism, meseria de reporter. A continuat să transmită informații fierbinți când viața îi era pusă în pericol, a fost martora atrocităților comise sistematic asupra civililor, a adus dovezi jurnalistice despre ororile confruntărilor armate din Cecenia, Sri Lanka, Misrata sau Homs. A vrut ca întreaga omenire să afle adevărul. Cu speranța că, astfel, puternicii lumii vor încerca, într-un fel sau altul, să oprească răul.
Memoriile lui Conroy relatează prietenia care i-a legat pe cei doi colegi de breaslă și reconstituie cu o acuitate tulburătoare, viscerală, ultimul an pe care Paul și Marie l-au parcurs împreună, un 2012 fatidic pentru jurnalista americană, dar și pentru alt confrate-fotograf, francezul Rémi Ochlik.
Under the Wire este, fundamental, un memorial al durerii – o durere multifațetată, deopotrivă colectivă și individuală, societală și personală -, în care Conroy, el însuși grav rănit în Baba Amr, Siria, creează un tablou terifiant al războiului civil din regiune. Șarjele rachetelor, rafalele de automate, gloanțele lunetiștilor - într-o continuă agresiune vizual-auditivă pentru cititori - sunt nu doar elemente de atmosferă (recuzită), ci actanți principali, omniprezenți, ai catastrofei care transformă orășelul Baba Amr într-o ruină scăldată în baie de sânge.
Singura speranță palidă a civililor sirieni vine din perseverența, deseori mortificată de groază, a reporterilor străini de a-și face datoria „până la capăt”, relatând lumii despre infernul măcelului. Corespondenții de război, ei înșiși „vânați” de forțele guvernamentale, înțeleg că unica șansă de supraviețuire (dacă există vreuna) a localnicilor aflați pe culoarul morții este aceea ca lumea, Occidentul mai cu seamă, să afle, să știe.
Mai înspăimântătoare decât războiul
Despre Marie Colvin, corespondent al cotidianului britanic The Sunday Time în 2012, breasla sa vorbește la superlativ. Dotată cu un fler infailibil, cu o temeritate „înfricoșătoare”, care-i anula instinctul de supraviețuire, era (a fost) cea mai dură și cea mai bună jurnalistă de conflict. Marie Colvin a traversat o trecătoare periculoasă din munții Ceceniei, îndurând, timp de opt zile, foamea, frigul, răul de înălțime, pentru a scăpa de brigăzile de luptă ale Kremlinului. A refuzat să abandoneze refugiații din Timorul de Est, hăituți de armata indoneziană, atunci când șefii săi îi comandaseră să se retragă, împreună cu ceilalți jurnaliști. Decizia sa avea să salveze, în cele din urmă, câteva sute de vieți. A rămas în Bagdad-ul bombardat de aliați în 1991. A continuat să facă relatări de război după ce și-a pierdut un ochi în urma exploziei unei grenade, în Sri Lanka. Faptele sale vitejești, amintite de Paul Conroy în cartea sa, culminează (și se încheie) în 2012, când, venită la Baba Amr (Homs) ca să documenteze genocidul asupra civililor sirieni, Marie Colvin a murit ucisă de o rachetă a forțelor lui Bashar al-Assad.
Descrisă cu suculență în episoade-cheie care-i scot la iveală perseverența încăpățânată, ori particularități idiosincrasice – „antipatia” față de tehnologie, spre exemplu, sau mai intimista pasiune pentru lenjeria personală din dantelă, singurul răsfăț feminin pe care și-l permitea în misiunile jurnalistice -, Marie Colvin rămâne în amintirea colegilor de breaslă drept o persoană abrazivă, francă până la impolitețe, „mai înspăimântătoare decât însuși războiul”. Cartea lui Conroy justifică faima legendară câștigată de reportera aflată la apogeul carierei, aruncând o lumină asupra personalității sale complexe. Pe de altă parte, motivațiile mai subtile care au împins-o pe Colvin, sistematic, cu un elan donchișotesc uneori, în miezul fierbinte al confruntărilor armate și de partea celor oropsiți și fără apărare, sunt lăsate într-o penumbră misterioasă.
Tunelul vieții și al morții
Un „canal” subteran, lung de circa 3 kilometri, lega orașul Baba Amr de restul regiunii, până la distrugerea lui de către armata siriană. Era singura rută de aprovizionare, cale de acces a rebelilor (luptători anti-guvernamentali) și, totodată, modalitate de evacuare a răniților din localitatea complet izolată. Intrarea în acel tunel „fetid”, dătător de spaime claustrofobe și deloc lipsit de pericole, se făcea, potrivit relatării autorului, printr-o „simplă gaură mocirloasă”, de patru metri, săpată în mijlocul câmpului. Pe aici se strecurau jurnaliștii, care mai înainte se târâseră pe brânci în bezna câmpului, pentru a păcăli vigilența soldaților lui Bashar al-Assad, și tot pe aici au evadau puținii supraviețuitori, printre care însuși Paul Conroy, grav rănit. Într-o descriere plastică, amplificată de fobii și de frica de moarte, tunelul devine simbolul unui purgatoriu terifiant, sinonim (cumva oximoronic) cu viața - sau măcar cu speranța ei.
Partizanatul jurnalismului de conflict
Un subiect de interes, mai ales în contextul fenomenelor fake-news și război informațional intens dezbătute în ultima vreme, este cel al obiectivității reporterilor. În câteva comentarii plasate pe parcursul cărții sale, Paul Conroy precizează că regula de aur a jurnalismului – non-partizanatul – era/este greu, dacă nu imposibil, de respectat în regiunile de conflict. Fie că funcționează sub îndrumarea și oblăduirea unei armate (se înțelege, a uneia dintre părțile beligerante), fie că sparg „frontul protecției” și se alătură unor grupări rebele, jurnaliștii de conflict nu pot culege informații verificate din mai multe surse. În situațiile descrise în Under the Wire, Marie Colvin și ceilalți reporteri ajunși în improvizatul centru media din Baba Amr au depins exclusiv de activiștii anti-guvernamentali, coordonați de reprezentanți ai așa-numitei Armate Siriene Libere (alcătuită, în mare parte, din foști ofițeri care au părăsit forțele guvernamentale).
Așadar, comunicarea – cu localnicii, asigurată deseori de o singură persoană cu competențe bilingvistice (translatorul Wa'el, portretizat în carte), iar cu exteriorul, cel puțin foarte precaută și îngreunată de filtre și coduri -, deplasarea în regiuni necunoscute și potențial ostile, supraviețuirea însăși a jurnaliștilor era, la propriu și la figurat, în mâinile opozanților guvernamentali.
„Este greu să fii obiectiv când ai ales deja de partea cui să fii. Dar nu ai încotro”, a precizat Cristina Cileacu, jurnalist specializat pe politică externă, într-un comentariu pentru Revista Paragraf.
„Războaiele din acest secol determină jurnaliştii de război să relateze doar de pe o laterală a conflictului. Pentru că la rândul lor, ajung să fie victime, să fie răpiţi, torturaţi, ucişi. Aşa că au o singură soluţie, să relateze despre civili şi să arate cum un război poate să transforme complet vieţile oamenilor. Iar jurnaliştii care îşi respectă meseria cer mereu şi părerea celeilalte părţi şi menţionează în reportajele lor dacă au primit sau nu răspuns.”
Ar mai fi de adăugat că sistemul propagandistic și diversionist al lui Bashar al-Assad ar fi făcut irelevantă sau chiar periculoasă orice informație culeasă, mai mult sau mai puțin întâmplător, din tabăra guvernamentalilor.
„Marie a fost elocventă și plină de pasiune, zugrăvind o imagine a măcelului și a disperării din cartierul ce se surpa sub asediu, și în care noi eram acum practic prizonieri. A vorbit despre trupurile târâte în clinica improvizată, despre membrele care mai atârnau doar de un fir subțire, despre viețile care atârnau de și mai puțin. A descris neputința medicilor care se luptau să elimine bucăți imense de șrapnel din corpurile contorsionate, ochii îngroziți ai celor întinși pe tărgi, din care viața se scurgea încet. A povestit despre muribunzi, despre un bebeluș care trăgea să moară și despre doctorii care nu mai puteau decât să plângă în timp ce copiii sirieni erau măcelăriți în fața lor, victime ale unei lupte crude pentru putere. Mesajul ei a fost transmis printr-o antenă de satelit sfărâmată, de pe un acoperiș prăbușit din Baba Amr, în casele a milioane de britanici care se așezaseră la mesele lor de seară, la mii de vieți distanță. A urmat interviul pentru BBC World. Narațiunea ei și imaginile pe care le filmasem eu la începutul săptămânii au reflectat realitatea grotescă a evenimentelor care se petreceau în oraș. Marie vorbea cu o furie pasională.
«Aici suntem într-o clinică mică. De fapt, nu o poți numi chiar clinică; este un apartament care a fost transformat într-o clinică. Pungile cu plasmă sunt atârnate pe umerașe. Fluxul de civili este constant. Am văzut un copilaș murind astăzi. Absolut oribil. Avea doar doi ani. L-au dezbrăcat și au descoperit că șrapnelul pătrunsese adânc în partea stângă a pieptului, doctorul a spus „nu pot face nimic” și am văzut burtica celui mic ridicându-se și coborând în ritmul respirației până când acesta a murit. Asta se întâmplă în continuu, iar și iar. Nimeni de-aici nu înțelege de ce comunitatea internațională permite acest lucru. Mai ales când există precedente precum Srebrenica - bombardarea unui oraș, o mulțime de investigații efectuate de Organizația Națiunilor Unite după acel masacru, sumedenie de promisiuni că aceste lucruri nu se vor repeta. 28.000 de oameni sunt în orașul asediat Baba Amr, Homs, unde mă aflu acum. Oamenii stau aici pentru că nu pot ieși de aici. Sirienii nu vor să-i lase să plece, bombardează toate zonele civile. Evident, aici se află și Armata Siriană Liberă (FSA, în original – n.red). Sunt foarte, foarte ușor înarmați. Kalașnicoave, am văzut și câteva RPG-uri (grenade propulsate de rachete). Armele lor joacă, în esență, un rol defensiv. De fapt, localnicii sunt speriați că FSA ar putea pleca. De jur împrejur, obuzele, rachetele și focurile de tanc se revarsă asupra zonelor populate de civili din acest oraș. Pur și simplu fără oprire.»” (Under the Wire, traducere și adaptare - Revista Paragraf)
Șapte ani de la moartea jurnalistei Marie Colvin
Relatarea lui Paul Conroy are efectul psihologic așteptat: carnagiul din Baba Amr tulbură visceral cititorii. Under the Wire este un apel sfâșietor către umanitatea din noi, a fiecăruia dintre noi. Rămânem muți în fața tragediei, dar poveștile reporterilor sunt gândite cu speranța de a urni istoria (cea mică, poate și cea mare) înspre mai bine. Așa ar trebui.
Ce se întâmplă acum în Siria, la șapte ani de la dispariția jurnalistei Marie Colvin?
„Bashar al-Assad putea pierde războiul dacă nu intervenea salvator Rusia. Este mult spus că a câştigat, totuşi, pentru că cea mai mare parte a populaţiei siriene nu mai este pro-regimul Assad”, a comentat Cristina Cileacu. „Până la urmă, cum poţi urma un lider care şi-a ucis propriul popor doar pentru a rămâne la putere? Nu suntem sirieni, deci putem comenta doar din postura de observatori, nu putem avea pretenţia că înţelegem subtilităţile acestei ţări. Orientul Mijlociu are căile lui complicate şi nimic nu este ceea ce pare a fi la o primă vedere. Războiul din Siria nu mai face atât de multe victime în rândul civililor, dar încă se mai moare acolo. ISIS nu a fost învins, aşa cum afirmă marile puteri care şi-au încrucişat rachetele acolo. Aşa cum spun militarii, un război se termină doar când adversarul spune că se termină. Încă nu este cazul în Siria, din păcate.”
În timpul care a trecut de la apariția cărții (2013), Paul Conroy a continuat să vorbească despre Marie Colvin și alți confrați uciși „la datorie”, în speranța că va menține atrocitățile comise de Assad în atenția opiniei internaționale, astfel încât președintele sirian să fie, dacă nu judecat pentru crimele de război, cel puțin mai greu de reabilitat din punct de vedere diplomatic.
Redactate într-un ritm alert și presărate cu descrieri atente la detalii „locale”, memoriile lui Paul Conroy reușesc să evite, razant, patetismul inerent unui astfel de subiect. Morbiditatea coșmarească a evenimentelor relatate este atenuată printr-o abordare obiectivată jurnalistic și, nu în ultimul rând, prin șarje de umor (fie acesta și negru). Cartea Under the Wire a fost transpusă într-un film documentar cu titlu omonim, care a avut premiera în 2018.
Despre Marie Colvin, corespondent al cotidianului britanic The Sunday Time în 2012, breasla sa vorbește la superlativ. Dotată cu un fler infailibil, cu o temeritate „înfricoșătoare”, care-i anula instinctul de supraviețuire, era (a fost) cea mai dură și cea mai bună jurnalistă de conflict. Marie Colvin a traversat o trecătoare periculoasă din munții Ceceniei, îndurând, timp de opt zile, foamea, frigul, răul de înălțime, pentru a scăpa de brigăzile de luptă ale Kremlinului. A refuzat să abandoneze refugiații din Timorul de Est, hăituți de armata indoneziană, atunci când șefii săi îi comandaseră să se retragă, împreună cu ceilalți jurnaliști. Decizia sa avea să salveze, în cele din urmă, câteva sute de vieți. A rămas în Bagdad-ul bombardat de aliați în 1991. A continuat să facă relatări de război după ce și-a pierdut un ochi în urma exploziei unei grenade, în Sri Lanka. Faptele sale vitejești, amintite de Paul Conroy în cartea sa, culminează (și se încheie) în 2012, când, venită la Baba Amr (Homs) ca să documenteze genocidul asupra civililor sirieni, Marie Colvin a murit ucisă de o rachetă a forțelor lui Bashar al-Assad.
Descrisă cu suculență în episoade-cheie care-i scot la iveală perseverența încăpățânată, ori particularități idiosincrasice – „antipatia” față de tehnologie, spre exemplu, sau mai intimista pasiune pentru lenjeria personală din dantelă, singurul răsfăț feminin pe care și-l permitea în misiunile jurnalistice -, Marie Colvin rămâne în amintirea colegilor de breaslă drept o persoană abrazivă, francă până la impolitețe, „mai înspăimântătoare decât însuși războiul”. Cartea lui Conroy justifică faima legendară câștigată de reportera aflată la apogeul carierei, aruncând o lumină asupra personalității sale complexe. Pe de altă parte, motivațiile mai subtile care au împins-o pe Colvin, sistematic, cu un elan donchișotesc uneori, în miezul fierbinte al confruntărilor armate și de partea celor oropsiți și fără apărare, sunt lăsate într-o penumbră misterioasă.
Tunelul vieții și al morții
Un „canal” subteran, lung de circa 3 kilometri, lega orașul Baba Amr de restul regiunii, până la distrugerea lui de către armata siriană. Era singura rută de aprovizionare, cale de acces a rebelilor (luptători anti-guvernamentali) și, totodată, modalitate de evacuare a răniților din localitatea complet izolată. Intrarea în acel tunel „fetid”, dătător de spaime claustrofobe și deloc lipsit de pericole, se făcea, potrivit relatării autorului, printr-o „simplă gaură mocirloasă”, de patru metri, săpată în mijlocul câmpului. Pe aici se strecurau jurnaliștii, care mai înainte se târâseră pe brânci în bezna câmpului, pentru a păcăli vigilența soldaților lui Bashar al-Assad, și tot pe aici au evadau puținii supraviețuitori, printre care însuși Paul Conroy, grav rănit. Într-o descriere plastică, amplificată de fobii și de frica de moarte, tunelul devine simbolul unui purgatoriu terifiant, sinonim (cumva oximoronic) cu viața - sau măcar cu speranța ei.
Partizanatul jurnalismului de conflict
Un subiect de interes, mai ales în contextul fenomenelor fake-news și război informațional intens dezbătute în ultima vreme, este cel al obiectivității reporterilor. În câteva comentarii plasate pe parcursul cărții sale, Paul Conroy precizează că regula de aur a jurnalismului – non-partizanatul – era/este greu, dacă nu imposibil, de respectat în regiunile de conflict. Fie că funcționează sub îndrumarea și oblăduirea unei armate (se înțelege, a uneia dintre părțile beligerante), fie că sparg „frontul protecției” și se alătură unor grupări rebele, jurnaliștii de conflict nu pot culege informații verificate din mai multe surse. În situațiile descrise în Under the Wire, Marie Colvin și ceilalți reporteri ajunși în improvizatul centru media din Baba Amr au depins exclusiv de activiștii anti-guvernamentali, coordonați de reprezentanți ai așa-numitei Armate Siriene Libere (alcătuită, în mare parte, din foști ofițeri care au părăsit forțele guvernamentale).
Așadar, comunicarea – cu localnicii, asigurată deseori de o singură persoană cu competențe bilingvistice (translatorul Wa'el, portretizat în carte), iar cu exteriorul, cel puțin foarte precaută și îngreunată de filtre și coduri -, deplasarea în regiuni necunoscute și potențial ostile, supraviețuirea însăși a jurnaliștilor era, la propriu și la figurat, în mâinile opozanților guvernamentali.
„Este greu să fii obiectiv când ai ales deja de partea cui să fii. Dar nu ai încotro”, a precizat Cristina Cileacu, jurnalist specializat pe politică externă, într-un comentariu pentru Revista Paragraf.
„Războaiele din acest secol determină jurnaliştii de război să relateze doar de pe o laterală a conflictului. Pentru că la rândul lor, ajung să fie victime, să fie răpiţi, torturaţi, ucişi. Aşa că au o singură soluţie, să relateze despre civili şi să arate cum un război poate să transforme complet vieţile oamenilor. Iar jurnaliştii care îşi respectă meseria cer mereu şi părerea celeilalte părţi şi menţionează în reportajele lor dacă au primit sau nu răspuns.”
Ar mai fi de adăugat că sistemul propagandistic și diversionist al lui Bashar al-Assad ar fi făcut irelevantă sau chiar periculoasă orice informație culeasă, mai mult sau mai puțin întâmplător, din tabăra guvernamentalilor.
„Marie a fost elocventă și plină de pasiune, zugrăvind o imagine a măcelului și a disperării din cartierul ce se surpa sub asediu, și în care noi eram acum practic prizonieri. A vorbit despre trupurile târâte în clinica improvizată, despre membrele care mai atârnau doar de un fir subțire, despre viețile care atârnau de și mai puțin. A descris neputința medicilor care se luptau să elimine bucăți imense de șrapnel din corpurile contorsionate, ochii îngroziți ai celor întinși pe tărgi, din care viața se scurgea încet. A povestit despre muribunzi, despre un bebeluș care trăgea să moară și despre doctorii care nu mai puteau decât să plângă în timp ce copiii sirieni erau măcelăriți în fața lor, victime ale unei lupte crude pentru putere. Mesajul ei a fost transmis printr-o antenă de satelit sfărâmată, de pe un acoperiș prăbușit din Baba Amr, în casele a milioane de britanici care se așezaseră la mesele lor de seară, la mii de vieți distanță. A urmat interviul pentru BBC World. Narațiunea ei și imaginile pe care le filmasem eu la începutul săptămânii au reflectat realitatea grotescă a evenimentelor care se petreceau în oraș. Marie vorbea cu o furie pasională.
«Aici suntem într-o clinică mică. De fapt, nu o poți numi chiar clinică; este un apartament care a fost transformat într-o clinică. Pungile cu plasmă sunt atârnate pe umerașe. Fluxul de civili este constant. Am văzut un copilaș murind astăzi. Absolut oribil. Avea doar doi ani. L-au dezbrăcat și au descoperit că șrapnelul pătrunsese adânc în partea stângă a pieptului, doctorul a spus „nu pot face nimic” și am văzut burtica celui mic ridicându-se și coborând în ritmul respirației până când acesta a murit. Asta se întâmplă în continuu, iar și iar. Nimeni de-aici nu înțelege de ce comunitatea internațională permite acest lucru. Mai ales când există precedente precum Srebrenica - bombardarea unui oraș, o mulțime de investigații efectuate de Organizația Națiunilor Unite după acel masacru, sumedenie de promisiuni că aceste lucruri nu se vor repeta. 28.000 de oameni sunt în orașul asediat Baba Amr, Homs, unde mă aflu acum. Oamenii stau aici pentru că nu pot ieși de aici. Sirienii nu vor să-i lase să plece, bombardează toate zonele civile. Evident, aici se află și Armata Siriană Liberă (FSA, în original – n.red). Sunt foarte, foarte ușor înarmați. Kalașnicoave, am văzut și câteva RPG-uri (grenade propulsate de rachete). Armele lor joacă, în esență, un rol defensiv. De fapt, localnicii sunt speriați că FSA ar putea pleca. De jur împrejur, obuzele, rachetele și focurile de tanc se revarsă asupra zonelor populate de civili din acest oraș. Pur și simplu fără oprire.»” (Under the Wire, traducere și adaptare - Revista Paragraf)
Șapte ani de la moartea jurnalistei Marie Colvin
Relatarea lui Paul Conroy are efectul psihologic așteptat: carnagiul din Baba Amr tulbură visceral cititorii. Under the Wire este un apel sfâșietor către umanitatea din noi, a fiecăruia dintre noi. Rămânem muți în fața tragediei, dar poveștile reporterilor sunt gândite cu speranța de a urni istoria (cea mică, poate și cea mare) înspre mai bine. Așa ar trebui.
Ce se întâmplă acum în Siria, la șapte ani de la dispariția jurnalistei Marie Colvin?
„Bashar al-Assad putea pierde războiul dacă nu intervenea salvator Rusia. Este mult spus că a câştigat, totuşi, pentru că cea mai mare parte a populaţiei siriene nu mai este pro-regimul Assad”, a comentat Cristina Cileacu. „Până la urmă, cum poţi urma un lider care şi-a ucis propriul popor doar pentru a rămâne la putere? Nu suntem sirieni, deci putem comenta doar din postura de observatori, nu putem avea pretenţia că înţelegem subtilităţile acestei ţări. Orientul Mijlociu are căile lui complicate şi nimic nu este ceea ce pare a fi la o primă vedere. Războiul din Siria nu mai face atât de multe victime în rândul civililor, dar încă se mai moare acolo. ISIS nu a fost învins, aşa cum afirmă marile puteri care şi-au încrucişat rachetele acolo. Aşa cum spun militarii, un război se termină doar când adversarul spune că se termină. Încă nu este cazul în Siria, din păcate.”
În timpul care a trecut de la apariția cărții (2013), Paul Conroy a continuat să vorbească despre Marie Colvin și alți confrați uciși „la datorie”, în speranța că va menține atrocitățile comise de Assad în atenția opiniei internaționale, astfel încât președintele sirian să fie, dacă nu judecat pentru crimele de război, cel puțin mai greu de reabilitat din punct de vedere diplomatic.
Redactate într-un ritm alert și presărate cu descrieri atente la detalii „locale”, memoriile lui Paul Conroy reușesc să evite, razant, patetismul inerent unui astfel de subiect. Morbiditatea coșmarească a evenimentelor relatate este atenuată printr-o abordare obiectivată jurnalistic și, nu în ultimul rând, prin șarje de umor (fie acesta și negru). Cartea Under the Wire a fost transpusă într-un film documentar cu titlu omonim, care a avut premiera în 2018.
 |
| Dana Pătrănoiu - Publicist; editor |
Interviu în exclusivitate