Liliana Corobca: Poveştile erau aproape o necesitate fiziologică pentru cei deportaţi

Romanul Capătul drumului, lansat în luna martie a acestui an, relatează povestea dramatică a deportării unor familii de români bucovineni în stepele Kazahstanului, constituindu-se într-o pledoarie pentru cunoaşterea trecutului românilor.

Forţa imaginativă, dublată de acribia cercetării şi îndulcită pe alocuri cu un umor duios, fac din ficţiunea Lilianei Corobca un memorial emoţionant (deseori până la lacrimi), menit nu doar să aducă în atenţia cotemporanilor un episod dureros din istoria bucovinenilor, ci să îndemne şi la găsirea „măsurii adevărate a vieţii”.

În Capătul drumului … nu există, de fapt, un sfârşit, pentru că poveştile sunt un mod de a alunga sau măcar de a amâna însăşi moartea celor surghiuniţi „la capătul lumii”, după cum a explicat autoarea în interviul acordat revistei online Paragraf.

***

Cum ai trecut de la exil şi cenzură (preocupările tale anterioare) la tema deportării? Şi cum de o scriitoare din Republica Moldova abordează deportarea unei familii din Bucovina?

Liliana Corobca: Sunt legate oarecum şi inițial a ţinut de proiectul la care lucram la Institutul „George Călinescu”, în cadrul căruia trebuia să scriu o serie specială de articole despre reviste. Am descoperit tema deportaţilor în 2006 – 2007, cam în acelaşi timp cu tema cenzurii, dar prima dintre acestea s-a conturat odată cu un articol de dicţionar pe care trebuia să-l refac, pentru că fusese redactat anterior foarte superficial. „Țara Fagilor” este un almanah bucovinean, unde am găsit primele mărturii ale deportaţilor din acea zonă. M-am dus la Biblioteca Academiei, dar nu am găsit revista și nu puteam să mă documentez. Aveam nevoie de multe informaţii – care sunt punctele forte ale publicaţiei, care sunt cele mai importante contribuţii tematice, pe istorie şi literatură, cine sunt colaboratorii, dacă există controverse şi polemici etc.

Fusesem în Bucovina în 2001, într-o tabără de vară organizată de românii din Bucovina, rămăsesem cu multe contacte, mă împrietenisem chiar cu mulți participanți veniţi în tabără. M-am adresat lor, le-am cerut revista şi mi-au pus la dispoziţie toate numerele până la acea dată, din 1995 până în 2005.

Am descoperit mărturiile deportaţilor în cele 20 de numere ale reviste – disparate, împrăştiate… Atunci am simţit importanţa subiectului, despre deportarea bucovinenilor nu scrisese mai nimeni, în afară de Aniţa Nandriş-Cudla, care, de fapt, a povestit o experienţă unică, doar a ei. În „Țara Fagilor” am găsit însă o mulţime de informaţii şi despre alte tipuri de deportări – despre deportări religioase, şi după ’41, pentru că deportări s-au făcut până târziu, despre valul din anii 1950. Şi atunci mi-a venit ideea ca aceste mărturii să fie editate separat, într-un volum autonom. Am vorbit şi cu Dumitru Covalciuc, redactorul-şef al revistei, şi cu alt bucovinean, Ştefan Hostiuc, le-am propus să scoată un volum cu aceste mărturii, dar n-au făcut asta. Şi atunci m-am ocupat eu, mi-a venit greu, pentru că nu mi-au pus la dispoziţie textele în format electronic, a trebuit să scriu toate mărturiile de mână. Aşa a apărut Golgota românească. Mărturiile bucovinenilor deportați în Siberia, în 2009. Iniţial mă gândisem la un film-documentar, dar era un domeniu diferit, trebuia să filmez în Kazahstan, iar nişte prieteni mi-au sugerat atunci că mai nimerit ar fi un roman, dacă tot sunt scriitoare.

La ora aceea îmi venea greu să scriu o ficţiune… Citeam mărturiile şi mi se păreau atât de perfecte, încât tot ce trebuia să fac era doar să le editez. Ca să scriu un roman aveam nevoie însă de povestea mea. Mărturiile îmi puteau folosi ca fundal.

Cine culesese mărturiile supravieţuitorilor?

Liliana Corobca: Mărturii ale surghiunului mai apar şi astăzi în revistă, am primit numere mai recente şi am descoperit acest lucru. O rubrică din publicaţie se numea chiar Golgota neamului românesc, de aici a venit şi titlul ediției mele.

Mărturiile n-au fost culese de un singur om. Începând cu ’95, s-au ocupat de asta studenţi, redactori ai revistei, rude mai tinere ale deportaţilor, voluntari în principiu. În momentul în care a apărut volumul editat de mine (Golgota… – n.red.), Dumitru Covalciuc m-a anunţat că aproape niciunul dintre supravieţuitorii surghiunului nu mai este în viaţă. Erau sute de mărturii.

Când am găsit editura care să publice cartea, mi-a cerut un anumit număr de pagini, aşa că am fost nevoită să fac o selecţie a mărturiilor, nu le-am pus pe toate, le-am ales în funcţie de valoarea lor documentară, şi am urmărit ca traseul deportării să nu se repete – în cazul în care erau trei deportaţi cu soartă asemănătoare, am ales unul singur.

„Când femeia gravidă a simţit că e pe moarte, a început să povestească. Nu ştiam dacă‑i părea rău, dar cu povestea încerca să îndepărteze moartea. Cum comu­nistul din sat, stribocul acela, i‑a promis c‑o ia de nevastă, s‑a culcat cu el, i‑a făcut de mâncare. Mama ei zicea că e mare păcat, că nu trebuie să trăiască împreună, dacă nu s‑au cununat. Că dacă‑i om cum­secade şi iubitor, de ce n‑o ia de nevastă ? Mamei nu‑i plăcea deloc de comunist. Cui îi plăcea ? Apoi el a pus‑o să facă listele cu «duşmani», dar nu i‑a zis că vor fi deportaţi, ci doar să facă aceste liste.
 

M‑a întrebat : cine sunt duşmanii regimului nostru ? N‑avem duşmani în sat, numai oameni paşnici, i‑am zis eu. Atunci el : cine nu‑i iubeşte pe comunişti ? Eu ce să‑i zic, că tot satul ? Nu ştiu, am răspuns. Cine a făcut parte din alte partide decât cel comunist, cine a exploatat munca altora şi a luat argaţi la lucru, cine a fugit peste hotare, cine‑i mare boier cu mult pământ, cine vorbeşte urât de comunişti şi nu se bucură destul de noul regim. Mi‑a zis că are nevoie de un număr oarecare de oameni şi atâţia să pun pe liste. ” (pp. 59 – 60)

Spuneai că ai ajuns în Bucovina în 2001. A fost singura ta vizită acolo?

Liliana Corobca: Da, s-a întâmplat cu ocazia unei şcoli de vară de două săptămâni. Dar a fost totul foarte bine organizat, am vizitat obiectivele româneşti – orașul Cernăuți, sate din jur cu tradiţii româneşti. A fost însă un prim contact, care putea să nu se transforme în nimic. Mi-a folosit, pentru că i-am cunoscut pe bucovineni, am văzut că civilizaţia românească e pe cale de dispariție acolo, nu poţi să-i dai prea multe şanse.

În Cernăuţi nimeni nu mai vorbea româneşte… Am mai spus asta și la un post de radio, am fost la casa lui Aron Pumnul, care e casa unor particulari acum, şi am văzut acolo o femeie care spălase rufe şi le întindea, mai că legase sfoara de gâtul statuii lui Eminescu… Iar locul era în paragină, plin de buruieni. Mi-a folosit şi asta, personajul meu din carte spune: „Bucovina mea nu mai e acum cum fuse…”

Bucovina este foarte vie în romanul tău, ca şi cum ai fi copilărit în locurile acelea…

Liliana Corobca: Am vrut să apropii cititorul de Bucovina şi, când m-am hotărât să scriu cartea, am făcut o documentare intensă. Am citit mult, am strâns reviste, cărți de acolo, am căutat şi folclor, am cules ghicitori, poveşti mai puţin cunoscute…

Înainte să ne adâncim în discuţia propriu-zisă despre cartea ta, ai putea să explici ce înseamnă deportarea bucovinenilor în cifre? Câte persoane au fost deportate din Bucovina şi spre ce destinaţii? Câţi au supravieţuit, câţi s-au întors acasă? Există astfel de statistici?

Liliana Corobca: Am discutat şi cu istorici care mi-au spus că nu se cunosc asemenea cifre nici la această oră… Eu am lucrat cu liste publicate de supraviețuitori, iar numele bucovinenilor care apar în roman, nume foarte rare (precum Sancira), sunt nume de persoane reale, alese din acele liste.

Dar liste fuseseră făcute în sate și de autorităţile locale de atunci – şi nici cei care le-au întocmit nu ar putea pretinde că ştiu exact numărul deportaţilor. Ar trebui mers undeva mai sus. Persoanele trimise în surghiun erau înregistrate undeva, dar nu toate listele sunt sută la sută corecte, unii deportaţi mai fugeau, alţii îşi ascundeau copiii pe unde puteau…

Apoi mulţi nu s-au mai întors. Au murit. Sau n-au mai avut la ce se întoarce – a fost foametea mare (din nordul Bucovinei, 1946-1947 – n.red.). Alţii, care erau copii pe atunci, au rămas în pribegie, şi-au făcut studiile pe acolo, unele fete s-au căsătorit care pe unde… Unii s-au întors, dar nu chiar la locul de baştină, pentru că n-aveau dreptul să se întoarcă acolo (zona de hotar trebuia depopulată de români şi populată cu popoare „prietene”), au revenit în Ucraina, în zone din apropierea Bucovinei.

Personajul principal se întoarce, de pildă, în Moldova – sunt mulţi bucovineni care, reveniţi din surghiun, s-au stabilit în Republica Moldova. Am citit mărturii şi mi-am dat seama că o asemenea întoarcere este plauzibilă. Bucovinenii şi basarabenii se întâlneau acolo, în Siberia, în Kazahstan şi se apropiau, vorbind aceeaşi limbă, având mai mult sau mai puţin aceeaşi istorie.

Într-o paranteză, basarabenii erau după o sută de ani de imperiu rusesc, iar bucovinenii simţeau asta, îi simţeau pe basarabeni mai aproape de ruşi. Bucovinenii se considerau mult mai „români”. La mulți basarabeni, românismul putea fi deja afectat.

În roman, atragi atenţia că personajul principal, fetiţa Ana Bojescu, nu ştia ruseşte.

Liliana Corobca: Nimeni nu ştia ruseşte în Bucovina, cu excepţia ucrainenilor. Bucovinenii fuseseră în Imperiul Habsburgic, sub ocupaţie austro-ungară, ştiau germană. De ce ar fi trebuit să înveţe ruseşte?

Cât ai lucrat la Capătul drumului?

Liliana Corobca: Cam un an. Am făcut şi documentare în acest timp. La un moment dat, nu mi-am mai permis ieşiri (de societate), întâlniri cu oamenii, trebuia să intru în atmosferă, şi atunci a început să meargă mai repede. Scriam în fiecare zi, nu foarte mult, dar legat.

Cât am descris călătoria cu trenul, am încercat să duc o viaţă simplă, austeră, mâncam te miri ce, gândindu-mă cum deportaţii mureau de foame până să găsească câte o coajă de cartof… Încercam să redescopăr nişte valori care chiar au greutate, să evit lucrurile superficiale de azi.

Strânseseşi o mulţime de documente, aveai multe informaţii, dar care a fost „scânteia” propriu-zisă a romanului?

Liliana Corobca: Cred că am mai povestit asta – aveam un prieten, cu o mamă săsoaică, bolnavă, plecată în Germania, dar nefericită acolo. Femeia de 90 și ceva de ani începuse să-şi rememoreze întâmplări din satul ei natal. Se credea în satul ei din România.

Eu aveam fundalul romanului, vedeam scene în minte, dar nu aveam personajul central. Şi tot gândindu-mă cum să pornesc scrierea, mi-am spus că personajul trebuie să fie în vârstă şi să-şi retrăiască tinereţea din timpul deportării.

Apoi, abia după ce scrisesem jumătate de carte, am început să recitesc mărturiile, să le selectez. Evitasem ca mărturiile să-mi sufoce atmosfera, personajul, povestea proprie. Ca scriitor, nu iau prea mult din realitate, am nevoie de lumea mea ficţională.

Ce spui se leagă cu următoare întrebare: cât este documentare în arhive, cât este memoria celor apropiaţi şi cât este proiecţie ficţională în creuzetul romanului tău?

Liliana Corobca: N-aş putea să răspund cu precizie. Mărturiile cu care am lucrat aveau fiecare cam câte o pagină. Iar o pagină, pentru traseul deportaţilor, însemna foarte puţin.

Uneori am luat doar o frază dintr-o mărturie şi am transformat-o în pagini întregi de poveste. Apoi au fost şi întâmplări din care am preluat mai mult şi am schimbat contextul (sau detaliile). De exemplu, îmi aduc aminte de povestea cu cartofii, copiii se duc pe câmp să culeagă şi n-aveau voie să se atingă de cartofi, iar profesoara le dă voie să mănânce un cartof, vine brigadierul şi îi prinde. Nu este invenţia mea. În mărturia din original nu era o profesoară, ci o bucovineancă deportată, care era şchioapă, pentru că participând la nişte munci agricole fusese călcată de un tractor, nu mai putea lucra cu toată forţa şi atunci o trimeau la munci uşoare, cu copiii, la strâns cartofi. Femeia aceasta povestea în mărturia ei cum brigadierul a biciuit-o pentru că a lăsat copiii să ia câte un cartof. Am refăcut și am adaptat scena asta.

Alte secvenţe, foarte plauzibile, sunt pure invenţii de-ale mele – de pildă, povestea cu oaia moartă pe câmp. Citisem însă că deportaţii mâncau pierituri de pe câmp şi mureau.

Aveam atâtea idei, încât a mai trebuit să renunţ la unele dintre ele, aveam secţiunea cu poveşti, care îmi veneau în avalanşă, apoi crearea unei lumi bucovinene, voiam să creez un echilibru între toate.

Cititorii, în special cei din România, sunt obişnuiţi cu „îngheţata Siberie”, un loc comun când vine vorba despre deportări. De ce deportaţii din cartea ta se opresc în stepele Kazahstanului? De ce ai ales Kazahstanul ca punct terminus al călătoriei?

Liliana Corobca: În Siberia erau duşi mai mult bărbaţii, pentru că acolo erau munci grele de taiga, la tăiat pădurea, de pildă. În Kazahstan erau duse mai mult femeile cu copii. Cea mai mare parte a mărturiilor cu care am lucrat erau pentru Kazahstan.

Apoi, Aniţa Nandriş-Cudla scrisese despre drumul spre Siberia şi nu am vrut să repet acelaşi traseu. Până la urmă, îmi duc totuşi personajul principal şi spre Siberia, la pescuit, aveam de povestit scene foarte puternice şi era nevoie de o apă care în stepă lipsea…

Cum ai stabilit traseul?

Liliana Corobca: Mi-am scos harta la imprimantă şi am stat cu ea în faţă. Satul Ozek-Sairsai (Sărsăilă) este inventat, există o localitate cu o denumire asemănătoare, dar am schimbat-o. Apoi am hotărât ca Ana Bojescu să meargă în orașul Kant – Kant e în Kârgâzstan, în sud -, pe urmă să ajungă la Obi, în Siberia, apoi se întoarce iar în Kazahstan. Totul trebuia să fie plauzibil, am calculat câte zile îi lua spre o destinaţie sau alta. În plus, sunt şi alte personaje care îşi caută părinţii în diverse locuri…

Mie îmi trebuia stepă, iar Kazahstanul nu e doar stepă, are şi munţi – şi atunci a trebuit să delimitez şi să optez pentru anumite zone. Traseul pe care l-am prezentat în carte nu există în mărturiile reale, este o pură invenţie a mea. Dar îl consider perfect plauzibil. Potrivit mărturiilor, deportaţii erau duşi pe drumuri chiar mai întortocheate, de-a dreptul incredibile.

Ai refăcut fizic traseul „lotului” Ana (Bojescu) Blajinski?

Liliana Corobca: Nu. Şi nici n-am văzut niciodată stepa kazahă. Am vrut să fac un documentar, cum spuneam, iar asta însemna să fiu acolo. Poate că altfel ar fi ieşit cartea. Ştiu că aşa procedează scriitorii, că merg să vadă locurile pe care le descriu apoi, dar o vizită în stepă nu cred că m-ar fi ajutat neapărat. Eu trebuia să intru în poveste, să mă concentrez, să văd totul… cu ochii minţii.

Cum te-ai oprit la numele Blajinschi (Anica Blajînica)? Înseamnă ceva anume pentru tine?

Liliana Corobca: Numele ei de fată este Bojescu. Şi se căsătoreşte cu Anton Blajinschi. Bojescu are o rădăcină – „boje” – care înseamnă Dumnezeu (există deportați reali cu acest nume).

„Blajenîi”… înseamnă „sfânt” în rusă, dincolo de blândețea pe care o atribuim noi. În satul meu erau câteva familii Blajinschi; mi se părea cel mai frumos nume, visam să-l port şi eu. Iar personajul meu a trecut prin atâtea suferinţe, încât cred că şi-a meritat numele de sfânt, de Blajinschi.

Cartea ta începe poetic, cu o deschidere spre cer. Cerul este simbolul eliberării?

Liliana Corobca: Cerul este lumină. Tu poţi spune acum că e o poezie acolo, dar eu am stat alături de deportaţi în tren, o lună de zile, un tren fără geamuri, fără aer, şi primul lucru care m-a izbit în moalele capului când am ieşit din tren a fost lumina cerului. Pe care deportaţii, fiind credincioşi, au văzut-o ca pe un fel de lumină dumnezeiască. Cerul putea fi și un gol mare, pe care bucovinenii îl simţeau ca pe un plin, ca pe o binecuvântare la sfârşitul călătoriei lor. Nu este neapărat o eliberare, deportaţii nu se simt confortabil în acest spaţiu deschis, se simt copleşiţi, vinovați, umili.

„La capătul drumului se află cerul. Sus cer, jos cer, stânga, dreapta şi în toate părţile, cer, numai cer ! Trenul se îndepărta lin, se topea în zare, făcând cale întoarsă. Mai departe nu există cale ferată, aici s‑a terminat. Iar pe noi, după o călătorie lungă în trenul iadului cel blestemat, ne‑au abandonat, ne‑au lepădat, ne‑au arun­cat fix în cer. De parcă Dumnezeu a auzit rugăciunile noastre repetate şi după o lună de chinuri ne‑a îndrep­tat aici, în raiul acesta ceresc fără margini. Cerul înce­pea încă de la firul ierbii, scurtă, plăpândă şi rară, altceva nici nu era în jur cât puteai cuprinde cu ochii !” (p. 7)

O altă secvenţă simbolică, redată foarte filmic, este hora în care se încing deportaţii după coborârea din tren, o horă care, spui tu, „sparge ghinioanele”. Ce semnificaţie i-ai dat „jocului”?

Liliana Corobca: Hora este invenţia mea, sută la sută. Şi sugerează, cred, un fel de jubilaţie a supravieţuirii. E vorba despre nişte copilițe care, chiar dacă au suferit foarte mult, au dorinţa de a trăi. Fetiţa noastră şi ceilalţi copii au început să tropotească, mai întâi de frig, dar și pentru că bucovinenii au simţ artistic, tropotitul nu a rămas o simplă tropăială, ci s-a transformat în horă…

Întreaga naraţiune este împletită cu cântece, poezioare, cântece, poveşti. Poveşti cu tâlc, repetate, îmbogăţite sau chiar schimbate la nesfârşit – spuse ca să treacă mai plăcut timpul, ca un scut de protecţie împotriva greutăţilor, relelor, morţii. De unde pasiunea pe care le-o împrumuţi personajelor tale pentru poezii şi poveşti, scrise sau transmise prin viu grai?

Liliana Corobca: Nu era o pasiune, ci, iarăși, un mod de a supravieţui. Am găsit asta în mărturii. Deportaţii spuneau că atunci când copiilor le era sete sau foame, mamele le spuneau poveşti. Ce altceva să facă dacă nu aveau nimic să le dea de băut, de mâncare, nu aveau jucării ca astăzi? Oamenii mari povesteau aşa încât copiii să stea cu gura căscată şi să uite de toate. Povestea a fost aproape o necesitate fiziologică.

Dar supravieţuitorii nu-şi mai aminteau ce poveşti li se spuseseră în urmă cu 50 de ani. Şi atunci am cules folclor, am mers pe la bătrâni fără şcoală multă, dar cu har și înțelepciune, ca să-mi dau seama ce poveşti ştiu şi cum le ţin minte, transmise din vorbă în vorbă de la bunici, părinţi…

Pentru carte am ales și poveşti pe care mi-am dorit să le resuscitez, poveşti din cărţi vechi, nu Fata babei şi fata moşneagului, Cei trei purceluşi sau altele care circulau foarte mult. Apoi am mai inventat pe marginea lor, am mai adaptat…

Şi pentru că tot vorbim despre poveşti, cum te-ai oprit asupra cărţii luate de fetiţă în tren (Coşbuc)?

Liliana Corobca: Putea să fie orice altă carte, dar când m-am gândit ce cărţi se găseau în bibliotecile bucovinenilor în anii ’40 – ’41, a trebuit să mă asigur că ediţia aleasă a existat și a circulat. Coşbuc circula cu siguranță pe atunci, tatăl Anei era profesor, director de școală, deci avea cărţi. Apoi, poemele lui Coşbuc erau accesibile oricărui nivel de educaţie, trebuia să fie un poet cu care oamenii din tren să consoneze, nu puteam alege poeme filosofice de Lucian Blaga, de pildă. Mă mai gândisem şi la Creangă, dar aveam acoperită partea cu poveşti, era nevoie de poezie.

Ai o relatare foarte documentată despre obiceiurile de înmormântare…

Liliana Corobca: Am făcut practică folclorică, întocmisem un set de întrebări pe tema naşterii şi a morţii pe care le adresasem unor bătrâni din sat şi aveam un caiet plin de notiţe pentru fiecare etapă a obiceiului.

„Aşa ne îngropam noi morţii. Moviliţa din cuvinte creştea, acoperea, puneam şi crucea, cum se cade. Cineva din satul mortului îl vorbea de bine, ne spunea cine a fost, ce om gospodar, ce om bun, ce primar, ce director de şcoală, ce preot, ce mamă vrednică, ce soţie minunată. «Să-i fie ţă… a început cineva şi a tăcut, care ţărână? Dar tuşa Anghelina a continuat vajnic: Să-i fie ţărâna de cuvinte uşoară! Dumnezeu să-i ierte!». Am răsuflat cu toţii mai uşuraţi, că am îngropat mortul după toate datinile…” (p. 66)

Cât priveşte „ţărâna de cuvinte”, a venit mai întâi ideea de îngropare prin cuvinte, apoi a fost lipsa ţărânei şi aşa a apărut expresia – a fost o operaţiune inversă.

Călătoria cu trenul este o experienţă cruntă, marcată de foame, sete, dar şi de duhoarea pestilenţială…

Liliana Corobca: Pe baza mărturiilor deportaţilor supravieţuitori, am insistat şi eu asupra mirosurilor din tren. Nu puteau face abstracţie de cei morţi care stăteau printre ei, cu zilele… Sau de faptul că nu se spălaseră de o lună. Iar când se oprea trenul, supraviețuitorii se aruncau ca nişte sălbatici prin băltoace, pe urmă se îmbolnăveau şi aveau probleme. Imaginează-ţi cum e să stai o lună de zile în trenul închis, printre oameni cu diaree, printre morţi.

Poate am forţat puţin nota în Capătul drumului cu asemenea descrieri, dar nu caut cititori facili și nici nu puteam să-i menajez.

„Nu de foame se murea la noi în vagon. Apa primită era uneori bâhlită, stătută, ni se dădea voie să bem din băltoacele de pe marginea drumului. Tare ne mai învol­bura după asta prin burtă de la aşa apă, ni se făcea rău, doream la toaletă. Noi proveneam din familii de gospodari şi nu ne venea uşor să ne facem nevoile în văzul şi‑n auzul întregului vagon. Cel puţin o sută de perechi de ochi şi tot atâtea de urechi încercau să nu vadă şi să nu audă ceea ce unul din noi se chinuia să facă într‑o gaură din colţ, cu multă ruşine. Ne temeam şi să mâncăm de frica a ce ne aştepta. O mamă a agăţat o cuvertură ca să‑l acopere cât de cât pe acela care o avea drum la umblătoarea noastră improvizată. Dar erau fetişoare mari printre noi, foarte sfioase. Erau şi câţiva bătrânei, care la casa lor fuseseră taţi respec­ taţi şi mândria familiilor lor. Ei se duceau la umblătoare mai mult noaptea, încovoiaţi de umilinţă, când sperau că ceilalţi dorm. Copiii plângeau că vor la toaletă, dar nu aici, ci la toaleta lor de acasă. Cum aşa, în goana trenului şi în prezenţa tuturor ? Nici când stătea trenul şi era mai linişte nu era comod de dus, că te temeai să nu scoţi vreun zgomot mai fistichiu şi să te faci de râs. Câte un copil mai izbucnea într‑un chicot înăbuşit. Apoi s‑a subţiat ruşinea noastră şi s‑a îngroşat, în schimb, putoarea din tren. Când nu erau alături de mamele lor, copiii mici îşi pierdeau echilibrul, cădeau şi se murdă­ reau. Apă nu era nici de băut, de unde pentru spălat ? Cădeau şi cei mai mărişori, şi cei mai bătrânei. Cădea cine se nimerea acolo, când se izghea brusc trenul la vreo cotitură…” (pp. 49 – 50)

Viaţa amară a fetiţei Ana are şi câteva accente luminoase. Este îndulcită de poveşti, de păpuşi confecţionate din paie…

Liliana Corobca: Am găsit în mărturii referinţe la niște vălătuci de paie care au fost apoi vândute şi mi-am spus că bucovinenii, având simţ artistic, pot confecţiona şi jucării… Păpuşile sunt aici semnul înfiripării unei poveşti de dragoste între fetiţă şi Eugen (băiatul pe care Ana l-a crezut fată până la coborârea din tren – n.red.). Şi un contrapunct, pentru ca drama călătoriei să fie mai uşor de suportat de către cititor.

Copiii iau lumea aşa cum este, şi reuşesc, în orice situaţie, să-şi creeze un univers al lor, cu jocuri şi poveşti. Încearcă oriunde şi prin orice mijloace să-şi găsească un dram de bucurie, de fericire.

Liliana Corobca | Foto credit: Alina Băisan

Dedici o parte considerabilă din roman unui motan (Kot) – partener de drum, paznic, furnizor de mâncare şi uneori animal salvator.

Liliana Corobca: Este inventat în totalitate, dar l-am iubit foarte mult pe Kot, de la început până la sfârşit. Întotdeauna am avut pisici şi motani la casa părinţilor, îi cunosc foarte bine, de curând am citit că pisicile pot să şi salveze viaţa stăpânilor pe care îi iubesc… Aproape în toate romanele aduc câte o pisică sau un motan. Apare în Capătul drumului şi un alt motan, Sofron, care fură jambon şi este omorât cu furcile de vecini. Exact aşa a murit şi unul dintre motanii noștri, Nicanor… oamenii de-acolo nu prea au milă de pisici.

Un fragment antologic este şi cel al pescuitului în apa morţii, la Smert-Reka. A existat cu adevărat un asemenea loc, izolat, sinistru, plin de vârtejuri ucigaşe?

Liliana Corobca: Acel golf cu apă liniştită și periculoasă nu există. Smert-Reka nu există, am inventat acel loc, cu tot cu denumire. Aveam în minte imagini cu valuri foarte mari care te acoperă, pe care doream să le redau în carte.

La un moment dat, am fost la Drobeta Turnu Severin într-o delegaţie unde trebuia să lucrez la arhivă şi era o ploaie zdravană, nu era nimeni în oraş, m-am dus la Dunăre şi am văzut că râul nu are valuri mari, ci mici și zimțate, am privit în singurătate și am simțit tăcerea aceea, liniştea care îţi mănâncă cuvintele – și am scris despre asta chiar seara atunci, la hotel, încercând să redau această stare şi în carte.

Valuri mari apar în mărturii, la Aniţa Nandriş-Cudla, când deportaţii erau duşi la pescuit pe mare, dar eu nu aveam nicio mare prin apropiere. Trebuia să mă leg de râul Obi, era singura apă la care o puteam trimite pe Ana, dar era curgătoare, şi atunci am alcătuit un golf mai retras al râului, cu vârtejuri periculoase. În rest, detaliile privind pescuitul, cantitatea de peşte prins sau faptul că le îngheţau picioarele în ciubote sunt reale, m-am documentat în aceste privinţe.

Locul descris are ceva sinistru, e drept, și n-ar fi singurul; deportaţii erau duşi parcă la capătul lumii, la capătul civilizaţiei, iar și iar.

„Ne‑au scos în larg de dimineaţă, aveam năvodul pregătit, am lăsat să se umple cu peşte şi hai înapoi spre mal. Dintr‑odată, în acea tăcere desăvârşită, auzim şuieratul, vâjâitul, n‑am înţeles la început nimic, de parcă zbura un avion de război deasupra noastră, chiar pe lângă urechile noastre, apoi roata de apă, apoi golul. Lângă noi, la câţiva metri, s‑a ridicat un perete de apă, iar lângă el, gaura, vuietul era al iadului, ceva mai înfiorător nu am auzit şi nu am văzut în viaţa mea. Doamne, am ieşit în cer la pescuit, dar la un pas de noi bolboroseşte iadul ! Peştii au încremenit şi nu se mai zbăteau în plasă, iadul sfârâia, fierbea, clocotea, urla, ne ameninţa şi ne chema. Barca se ducea drept spre gaura din râu, cu toate eforturile noastre de a vâsli din răsputeri şi de a ne îndepărta. Moartea îşi arăta colţii spre noi, cu rânjet ameninţător şi înfrico­ şător. Eram neputincioase şi disperate, dar luptam, vâsleam din răsputeri, încercam să ieşim. Doamne, ia‑ţi peştii înapoi şi scapă‑ne !” (pp. 189 – 190)

Credinţa în Dumnezeu o însoţeşte pe Ana Bojescu de-a lungul întregii cărţi. De altfel, multe din personajele tale sunt credincioase. Ce greutate ai vrut să dai credinţei în ţesătura romanului tău?

Liliana Corobca: Am pornit de la lectura documentelor, mărturii nu doar ale bucovinenilor, ci şi ale basarabenilor sau ale altor popoare – supravieţuitorii spuneau că îi ţinuse în viaţă credinţa în Dumnezeu, toţi foloseau o frază aproape standard: „Am crezut în Dumnezeu şi de-asta am supravieţuit!” sau „Cu voia lui Dumnezeu am supravieţuit”. Mi-a atras atenţia acest fapt.

Eu nu am o cultură religioasă profundă. Am crescut într-un mediu oarecum mai ateist, pentru că părinţii mei, profesori, nu aveau voie să meargă la biserică, nu ne rugam, nu aveam icoane, biblii în casă. Bunicile mele erau foarte credincioase, dar n-am fost crescută de bunici, n-am crescut în tradiţia ortodoxă, cu făcutul crucii şi spusul rugăciunii la masă…

Am simţit că acesta era punctul meu slab, de fapt. Nu îndrăzneam să descriu nişte personaje profund credincioase, a trebuit să învăţ cum să nu trişez descriind un asemenea subiect şi am început să citesc cărţi religioase de tot felul, ca să simt divinitatea la fel ca ei şi ca să-mi iasă rugăciunile scrise în carte din toată inima. Asta a fost miza cea mai dificilă pentru mine.

„Oamenii erau necredincioşi şi făceau păcate şi atunci Dumnezeu s‑a supărat şi i‑a pedepsit. Trei zile la rând i‑a tot pedepsit – prima zi au dispărut maşinile, toate, din curţile oamenilor, din toate garajele, parcări, străzi, a rămas pământul fără nicio maşină. În ziua a doua, Dumnezeu a făcut să dispară toate supermarketurile, toate toate, nu a mai rămas niciunul, doar câteva pieţe şi vreo două magazine mici. În ziua a treia au dispărut toate telefoanele mobile şi tot ce seamănă cu acestea.
 

Dar parcă asta‑i pedeapsă, maică ? Pedeapsă a fost când li s‑au dat toate acestea, când li s‑a permis să aibă toate astea, cu maşinile care să otrăvească aerul, cu magazinele – burţile, iar cu telefoanele – minţile. Şi dacă acum le ia pe toate astea, vrea să îi salveze. E tot ce poate face mai drept. Ce bine ar fi să se întâmple !” (p. 317)

Deportaţii au fost oameni pedepsiţi fără să aibă vreo vină. Mai vorbeşti însă în carte, cu o tentă anecdotică şi referinţe biblice, şi despre un alt tip de pedeapsă – de fapt, o viziune a personajului principal asupra vieţii. Poţi să detaliezi acest subiect?

Liliana Corobca: Am făcut trimitere la o anumită scară de valori, la problemele cu care se confruntă omul contemporan. Care are de toate, dar este profund nefericit spiritual. Acestuia îi prezint un personaj care a avut o viaţă foarte grea, care a trecut prin multe încercări, şi a reuşit totuşi să-şi menţină echilibrul spiritual, înţelepciunea, bucuria interioară.

Am vrut să sugerez că lucrurile astea pe care noi mizăm prea mult sunt neesenţiale, că ne pierdem timpul preţios cu lucruri mărunte… Şi în alte cărţi ale mele mă adresez tinerilor care s-au îndepărtat foarte mult de nişte valori – religioase, culturale. Nu am vrut să pun într-un con de umbră cuceririle tehnice, tehnologice, ci să spun, aşa cum spune şi personajul principal: „Dacă e puţin e de la Dumnezeu, dacă e mult, e de la diavol…”.

Am vrut să construiesc un baraj contra uitării. Nu avem decât să alegem în ce vrem să credem, dar trebuie să cunoaştem şi ce a fost înainte, pentru că ne îndepărtăm foarte mult de valorile trecutului, considerându-le pe astea din prezent, unice, bune, adevărate. E o pledoarie pentru a cunoaşte trecutul, pentru a găsi măsura adevărată a vieţii.

Într-un ton mai lejer, vorbeşti despre rochia dragostei, rochia despărţirilor, rochia aducerilor aminte… Cum ţi-a venit ideea de a personaliza rochiile?

Liliana Corobca: M-am gândit ce profesie să-i ofer Anei, ce meserie să aibă… M-am oprit la croitorie, pentru că nu îi trebuia multă şcoală, era accesibilă și deportatelor şi apoi şi-ar fi găsit de lucru destul de uşor. Aveam şi mărturia unei croitorese care şchiopăta puţin şi care reuşise să îşi găsească un bărbat bun şi să se căsătorească – fac și o trimitere în roman la ea.

Iar dacă tot romanul este povestit de o croitoreasă, trebuia să introduc elemente specifice acestei meserii, aşa că am studiat manuale de croitorie ca să descriu corect şi să fac totul foarte veridic.

Cât despre rochii, am moștenit multe de la mama mea, făcute prin anii ’80, când lumea o ducea mai bine. Sunt foarte frumoase, ciudate, obişnuiesc să le port la evenimente, lansări de carte. Mama mea, profesoară, venea îmbrăcată la şcoală cu rochiile astea, uneia îi ziceam „rochia fericirii”, mama era foarte elegantă și specială în ea, o iubeau copiii atât de mult că mă făceau geloasă… Pornind de la asemenea detalii, am ajuns să personalizez tipurile de rochii şi am introdus acest element din viaţa mea reală în carte.

Capătul drumului este o carte grea, dar cu accente luminoase, şi în care proiectezi o anumită împăcare cu trecutul… Ana Blajinschi are o privire senină asupra vieţii.

Liliana Corobca: Aşa am văzut în mărturiile lor. Eu, personal, nu sunt atât de împăcată şi senină privind trecutul. Dar nu sunt din Bucovina, nici nu am fost în Kazahstan, nu am avut părinţii sau rudele apropiate deportate, nu am o poveste personală traumatizantă, vin cumva dinafară, şi atunci am avut nevoie şi încredere în mărturiile celor care chiar au trecut prin această suferinţă. Oamenii în vârstă mi s-au părut împăcaţi, vrând să moară împăcaţi cu trecutul,oricare ar fi fost el. Eu am pus povestea în gura unei bătrâne de 86 de ani care se gândeşte că moare mâine-poimâine, toţi din jurul ei au murit, până şi copiii ei, Ana a trecut prin foarte multe morţi…

Ca o paranteză, la un moment dat, la noi în sat a venit o femeie bătrână, fusese deportată, îi murise fiica şi ea tot trăia. Povestea ei nu apare ca atare în carte, dar m-a inspirat. N-am cunoscut-o direct, eram plecată la studii, dar tot satul vuia despre acea femeie, care la 90 de ani prăşea în grădină, stătea singură în casă. Ca mulţi supravieţuitori ai deportării, avea o rezistenţă ieşită din comun.

Ana Bojescu (Blajinschi) nu are o privire tocmai senină, dar pentru ca un om să poată povesti toate ororile prin care a trecut, are nevoie de un anumit echilibru, de un anumit calm. Să nu uităm că multă vreme nu a vorbit cu nimeni despre deportare, iar amintirea unor experienţe tragice s-a mai estompat între timp.

Ai dorit să faci un fel de memorial al durerii, să produci o reparaţie morală?

Liliana Corobca: Nu știu, poate fi și un memorial, în sensul în care am considerat că la noi nu se prea ştie, nu prea s-a scris nimic despre deportaţii bucovineni. Documentându-mă pe tema asta, aveam nişte poveşti care trăiau în mine şi trebuiau spuse. Am citit în mărturii o frază care mi-a stăruit în minte mult timp: „Vreau ca cei care vin după noi, copiii noştri, să cunoască prin ce am trecut…!”. Aşa că mi-am dorit să aduc poveştile, suferinţa şi supravieţuirea lor într-un roman. Am plâns la prima, a doua şi a treia corectură şi m-am gândit că aș putea sensibiliza și cititorul. Dar este mai mult decât atât. Subiectul este puternic, am urmărit mai multe lucruri prin această carte, de aceea nu m-am apucat s-o scriu decât atunci când m-am simţit maturizată emoţional.

Cât despre reparaţie morală, nu este, reparaţia morală nu se face aşa.

„N‑am băgat de seamă cum au murit aşa de mulţi. Moartea era aşa de uşoară, ca o înţepătură de ţânţar. Prin atâtea chinuri trecuserăm, încât ce mai însemna moartea, dacă nu liniştea mult dorită, încetarea spai­ melor şi a durerilor ? Când stăteai alături de un bolnav pe care nu aveai cum să‑l ajuţi, un schilodit de lipsuri şi nevoi, aproape că‑ţi doreai să moară, în sfârşit, şi să scape. Eu le aveam pe mama şi pe Jenea şi nu doream deloc ca ele să moară, nu doream nici să sufere. Inima mea s‑ar fi frânt de suferinţă, dacă fiinţele mele iubite ar fi păţit ceva. Ştiu eu că pe cine iubeşte Dumnezeu, îl chinuieşte şi‑l bate. Cine uită de Dumnezeu, ia asu­pra sa grijile lui Dumnezeu pentru ziua de mâine. Să nu uităm asta, să nu uităm !” (p. 66)

Într-un interviu spuneai că scrierile tale sunt uşor de ecranizat, pentru că redai secvenţe aproape filmic. Pe de altă parte, Capătul drumului este un spectacol al cuvintelor – îţi place „jocularitatea”, foloseşti juxtapuneri expresive, concatenări de sinonime explicative, inserturi de regionalisme – bâhlit, tobultoc, striboc – şi cuvinte în rusă şi chiar kazahă. Poţi spune mai multe despre „laboratorul” lingvistic al romanului tău?

Liliana Corobca: La Kinderland mi s-a propus să scriu un scenariu după roman, dar nu s-a întreprins apoi nimic concret în acest sens. Da, mi s-a spus că scriu filmic. Pentru că încerc să îmi imaginez subiectul, să îl văd în detaliu cu ochii minţii, am, probabil, o privire de regizor – intră personajul din stânga, se opreşte, deschide un geam, merge mai departe…

„Striboc” – este folosit în Bucovina cu sensul de „duşman”, dar în mărturiile deportaţilor avea un înţeles mai concret, striboci fiind bucovinenii care s-au dat cu ruşii, cu comuniştii, noii activiști. Etimologic, „stribocul” (stribog) este un zeu al vântului din mitologia slavă veche.

Bâhlit înseamnă stătut, clocit, stricat. Se spune despre apă şi mâncare, e un regionalism.

Creangă foloseşte în scrierile lui tobultocul, un fel de săculeţ, o desagă (dar nu sunt sinonime absolute). Regionalismul apare des în mărturiile bucovinenilor, chiar și cu diminutivul „tobultoşel”.

Nu m-am ferit să folosesc cuvintele bucovinenilor deportaţi, ca să redau atmosfera timpului, locurilor. Ca să nu pun la subsol echivalentul, am încercat să ofer și sinonime, ca să fie clar din context.

Am pus şi cuvinte în limba rusă, pe care o ştiu. Cu kazaha mi-a fost mai greu, nu cunosc limba, am căutat mult anumite cuvinte, tradiţii, literatură, obiceiuri, feluri de mâncare. Am găsit nişte antologii asiatice cu povestiri cam tendenţioase din perioada sovietică, care nu m-au ajutat în contextul descris de mine, dar aveau explicaţia multor cuvinte locale şi am preluat multe cuvinte.

Cândva spuneai că ai citit Laur al lui Evgheni Vodolazkin şi că ţi-ai dorit să scrii o carte măcar la fel de bună ca a lui. Crezi că ai scris-o? O mai pritoceşti?

Liliana Corobca: Între timp, interesul meu pentru Vodolazkin a mai scăzut. L-am admirat, dar pe un termen determinat, din fericire. Sunt genul care vrea să scape de toţi idolii – dacă îmi place un autor foarte mult, sunt fericită când respectivul nu mă mai interesează şi consider că am trecut de el. Pur şi simplu nu vreau să stau sub aripa cuiva.

Laur este o capodoperă totală în felul ei, e o culme literară. Cred că Vodolazkin nu mai poate spune ceva la fel măreţ. În ceea ce mă priveşte strict pe mine, cred că am ieşit cu cărţile mele din orice arie de influenţă, pot sta alături de Vodolazkin fără să simt că mă umbreşte.

Şi pentru că am ajuns în acest punct, Zuleiha deschide ochii a scriitoarei tătare Guzel Iahina tratează aceeaşi temă a deportării. Ce părere ai despre carte? O citiseşi (în rusă) sau ai fost conştientă de existenţa ei când ai scris romanul?

Liliana Corobca: Am citit cartea abia după ce a fost tradusă la noi şi după ce am scris eu Capătul drumului, am mai spus asta într-un interviu. Nu auzisem de ea, recunosc.

Guzel Iahina este într-adevăr, o scriitoare-surpriză, nemaipomenită, dar cred că este o diferenţă de la cer la pământ între viziunile noastre asupra deportării.

Nu m-am gândit niciodată că poţi privi un surghiun forţat aşa cum l-a privit ea, este de un curaj şi de o originalitate ieşite din comun. Șolohov ar muri de invidie. Spre deosebire de mine (și de felul meu tradiționalist de a privi fenomenul), ea se dezbară de nişte tradiţii pe care le consideră asupritoare pentru femeie şi, mai ales, priveşte omul-sovietic ca pe o eliberare. O tătăroaică scriind în limba rusă așa cum niciun homo novus sovieticus nu a îndrăznit!

Îi admir talentul scriitoricesc, dar nu şi viziunea sa asupra deportării. Iar felul ei de a privi un genocid și de a-i găsi mici și delicate scuze o ajută să fie premiată de ruşi, care altfel nu s-ar fi uitat la o tânără scriitoare tătăroaică. Şi ce alt scriitor debutant mai este tradus din primul an în 40 de limbi aşa cum a fost tradusă Guzel Iahina? Nu m-a impresionat nici că Vodolazkin şi Uliţkaia au susţinut-o foarte mult, susţinere care a apărut ca un fel de ordin după ce Iahina intrase în atenţia Kremlinului. Dacă nu aș fi scris o carte pe această temă, aș fi comentat mai mult, dar așa, nemo judex in causa sua.

A mai apărut o carte pe tema deportării, în care mă regăsesc mai mult, Convoiul mieilor, de Lucia Dărămuş. E despre o călătorie cu trenul a evreilor înspre Auschwitz – în care o fetiţă îşi imaginează o poveste ca să nu vadă realitatea.

Ca să închei, și Iahina, şi Dărămuş, și eu suntem trei femei din aceeași generație, care scriem despre deportări cam în acelaşi timp, dar vedem lucrurile cum nu se poate mai diferit. E o provocare și pentru criticii literari, să se convingă de asta.

S-a spus că scriitura ta are o „oralitate simpatică”. Ai o scriitură zglobie, tonică, vitală, care dă forţă romanului şi presari umor chiar şi în cele mai dramatice secvenţe. Cum comentezi?

Liliana Corobca: Mi-aş fi dorit să fiu un autor comic, dar nu ştiu de ce abordez subiecte atât de grave (râde). Pentru mine râsul este un medicament. Am poveşti tragice, Un an în paradis, de exemplu, despre experienţa unor fete traficate, obligate să se prostitueze şi am dat un interviu în care am spus că şi ele spun bancuri pentru a-şi menţine moralul.

Umorul este o chestiune de supravieţuire a personajelor – care, în momentele cele mai tragice, de criză, încearcă să pară normale, să se menţină pe linia de plutire. Încerc să pătrund cât mai adânc într-un subiect, dar important este să şi pot reveni de acolo. De asemenea, trebuie să ajut şi cititorul să iasă de acolo, pentru că nu vreau să îl traumatizez…

Îţi mai cauţi un stil sau ţi se pare că l-ai găsit?

Liliana Corobca: Nu caut un stil. Pentru Caietul de cenzor am citit foarte multe documente de cenzură. Ajunsesem la o asemenea performanţă a limbii de lemn, încât mă temeam că nu o să pot ieşi din ea, alcătuiam și cuvinte care nu există, utilizam un limbaj cu multe „preţiozităţi”.

În Capătul drumului am intrat în pielea Anei Bojescu ca să „vorbesc” ca ea. Nu ştiu dacă se poate discuta despre un stil al meu. Încerc să mă adaptez unui personaj sau altuia.

Vorbeşti acum despre asumarea unor voci distincte, nu despre stil.

Liliana Corobca: Ca să-ţi răspund, totuşi – cred că am două stiluri. Unul merge spre povestea simplă, directă, din Kinderland şi din Capătul drumului şi altul e mai reflexiv, interiorizat, sofisticat, ironic…

Şi evident, cauţi noi formule de expresie literară (narative) în funcţie de subiect…

Liliana Corobca: Eu sunt o căutătoare de felul meu. Nu ador din cale afară scriitorii care au scris un roman şi nu pot trece de el, rămânând autorii unei singure cărţi.

Mi-a spus cineva, după Kinderland: „Uite, ai găsit subiectul, maniera, de acum înainte poţi scrie tot aşa…”. Pe mine nu mă interesează ceea ce pot deja.

O să caut altă formulă şi narativă şi structurală, adecvată la un nou subiect.

Se tot discută despre faptul că simpla poveste nu este suficientă pentru a deveni literatură (o poveste poate fi spusă cu diverse mijloace neliterare) şi că este necesară o permanentă reinventare a literaturii cu mijloacele sale proprii. Care e opinia ta privind această dezbatere?

Liliana Corobca: Cred că noul este vechiul reinventat. Lumea se schimbă foarte repede, sub ochii noştri, eu simt foarte acut această schimbare, și când merg pe subiecte noi, când am un public nou. Una dintre schimbări se traduce în fragmentarism. Eu aşa scriu, pe bucăţele, fragmentar, pentru că nu am timpul necesar să mă aşez la masa de lucru şi să stau 24 de ore din 24 scriind ca scriitorii de proză de odinioară. Şi nici cititorul nu poate citi în continuu, se duce la serviciu, deschide cartea în metrou etc. Nu văd nicio problemă aici, iar discuţiile despre criza romanului se poartă de sute de ani…

Cred în vocea povestitorului. Cred că există povestitorul acela născut să spună o anumită poveste, cred în omul care spune povești în jurul focului din vremuri primitive și până în zilele noastre. Pentru mine însă, dincolo de tehnici şi formule literare, există și miza socială, aducerea unei probleme în prim plan, ceea ce vreau să spun printr-o poveste, dincolo de poveste.

Cărţile pe care le-am scris au venit și din preocupările mele, din documentele studiate, în domeniul cenzurii, al deportărilor. Aş mai adăuga că m-am temut întotdeauna să trăiesc din scris. Întotdeauna am căutat un job, ca să am libertatea de a scrie ce şi cum vreau, ca să nu fiu dependentă de succesul imediat, de vânzări și de gustul, nu întotdeauna select, al majorității cititorilor.

Liliana Corobca, „Capătul drumului”, Editura Polirom, 2018, 344 de pagini. 

__________

Liliana COROBCA s-a născut în 10 octombrie 1975, în satul Săseni, raionul Călăraşi, Republica Moldova. A debutat cu romanul Negrissimo (Arc, 2003; Premiul „Prometheus” pentru debut al revistei România literară, Premiul pentru debut în proză al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova) şi cu Personajul în romanul românesc interbelic (teză de doctorat, 2003). A publicat romanele Un an în Paradis (Cartea Românească, 2005, tradus în italiană şi germană), Kinderland (Cartea Românească, 2013; Polirom, 2015, tradus în germană şi slovenă, bestsellerul Editurii Cartea Românească la Tîrgul de carte Bookfest 2013, distins cu Premiul Radio România Cultural, secţiunea Proză, şi cu premiul Crystal la Festivalul Internaţional de la Vilenica, Slovenia, în 2014), Imperiul fetelor bătrîne (Cartea Românească, 2015), Caiet de cenzor (Polirom, 2017). A scris şi un monolog în trei acte, Cenzura pentru începători, apărut în Austria în 2014. A publicat volume ştiinţifice despre cenzura comunistă, exilul literar şi bucovinenii deportaţi în Siberia. A beneficiat de burse şi rezidenţe de creaţie în Germania, Austria, Franţa şi Polonia. 

__________

Dana Pătrănoiu 
- Publicist; editor

Interviu în exclusivitate

Poetul Petre Stoica, între amintiri citadine și însemnări rurale

Publicat recent într-o ediție îngrijită de Marius Chivu, volumul Amintirile unui fost corector. Însemnările cultivatorului de mărar îl readuce în atenția cititorilor pe Petre Stoica, considerat unul dintre cei mai mari poeți postbelici români – pe nedrept prea puțin citit -, de această dată în dubla ipostază de memorialist-diarist.

Amintirile unui fost corector, apărută inițial în 1982, cuprinde nouă portrete narative, ale unor scriitori şi critici literari pe care Petre Stoica i-a avut ca profesori la Facultatea de Filologie din Bucureşti, mentori, colegi de redacţie sau prieteni, și oferă totodată „câteva priviri asupra unui mediu literar, în special al anilor ’50, pe cât de nefast, prin dogmatismul realismului socialist, pe atât de complex prin amestecul de impostori, oportunişti politic şi reale personalităţi culturale, artişti insoliţi, supravieţuitori ai lumii de dinainte de război.” A doua parte a volumului, intitulată Însemnările cultivatorului de mărar, reprezintă, în opinia lui Marius Chivu, „o addenda a poeziei sale[…], o relatare şi totodată un elogiu al lucrurilor banale, al dialogurilor cazuale şi al muncilor cotidiene, lipsite de grandoare[…]”.

***

Atât memorialistica literară a lui Petre Stoica, cât și jurnalul său de Bulbucata au fost publicate înainte de anii ’90 – în ’82, respectiv ’88. În ce fel a acționat cenzura asupra manuscriselor originale la vremea respectivă și ce anume ați recuperat în actuala ediție?

Marius Chivu: În cazul jurnalului, există o notă explicativă scrisă chiar de Petre Stoica la ediţia a doua, din 1998. O redau aici: 

„Jurnalul de faţă nu a fost scris cu intenţia de a-l publica. Dar întîmplarea a vrut ca lucrurile să fie altfel. A poposit pe birourile Editurii Cartea Românească după ce m-am încredinţat că el ar putea înlocui un roman de-al meu planificat şi răsplanificat, vai!, nici pînă azi împlinit. Spre surprinderea mea rîndurile aşternute pe hîrtie între răsturnatul pămîntului cu hîrleţul şi mărunte aventuri locale s-au bucurat de aprecieri măgulitoare. Lectorul Sorin Mărculescu, cărturar inteligent şi fire curajoasă pe deasupra, nu a pregetat să trimită «forurilor» manuscrisul. Şi la defunctul consiliu suprem al culturii şi educaţiei ceauşiste, unde funcţiona serviciul cenzurii, chipurile desfiinţat, s-a găsit un om temerar, poet în afara slujbei, care a pus o iscălitură hotărîtoare, fără nici o imixtiune în text, asumîndu-şi astfel riscuri considerabile. Vremurile erau aspre. Şi totuşi, în ultima clipă diavolul a ţinut să-şi vînture coada. Aruncîndu-şi privirile pe lista cărţilor îndrumate spre teascurile tiparniţei, M. D., celebrul caput malorum al culturii româneşti din sumbra «epocă de aur», îşi oprise pixul asupra titlului Însemnările unui cultivator de mărar, cum îmi botezasem creaţia «involuntară». Umila plantă, mărarul, în mintea-i diabolică ascundea sucuri dăunătoare organismului socialist atît de sănătos. După pertractări cu personalul editurii, am rebotezat cartea în Viaţa mea la ţară.” 

Sînt cîteva lucruri de spus aici. Mai întîi, „celebrul” M.D. este Mihai Dulea, cel care, din 1967 pînă în 1989, a fost şeful Secţiei de Propagandă şi Agitaţie a CC al PCR, responsabil cu cenzura editorială şi cinematografică, vicepreşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste ş.a. Lucrînd la notele de subsol ale acestei ediţii, am descoperit că Mihai Dulea trăieşte, are 90 de ani, şi este ultimul „dinozaur” al epocii staliniste.

Ediţia din 1998, precum şi cea de faţă, restaurează varianta iniţială a jurnalului, redîndu-i nu doar titlul original, dar şi frazele tăiate de cenzură, marcate între paranteze drepte. Se pot urmări, astfel, formulările, informaţiile şi opiniile neagreate de cenzură. De pildă, la însemnarea din 8 martie 1977, de după faimosul cutremur care a lăsat Bucureştiul în doliu, Petre Stoica scria: „Pretutindeni domnesc amărăciunea şi apăsarea. Radioul nu transmite decît relatări legate de catastrofă. [El şi Ea. Pretutindeni li se aduc osanale. Morbideţe]”. „El şi Ea” fiind soţii Ceauşescu, evident. Sau pe 18 iunie: „La closetul deschis spre grădina căminului cultural, două copile îşi saltă fustiţele, şi după o vreme se iau la întrecere recitînd [«O, tu, patria mea»]”. Sau pe 9 octombrie: „Un citat din Procopius: «În timpul cît a domnit el, tot pămîntul s-a umplut de sînge omenesc» [Mai al naibii decît confraternii Stalin–Hitler!]” Sau pe 8 noiembrie: „Alexandru al VI-lea poruncea periodic organizarea unor focuri de cîlţi «ca să-şi aducă aminte că gloria lumii este trecătoare ca fumul». [Bună de pus pe panouri lîngă poza iubitului conducător!]” Şi tot aşa.

Cît despre romanul planificat şi nedefinitivat, ştiu de la Radu Stoica, fiul scriitorului, că acest roman, scris în secret, a fost la un moment dat distrus chiar de Petre Stoica. Tot de la fiul scriitorului am aflat că manuscrisul iniţial al memoriilor fusese mult mai amplu şi conţinea chiar mai multe portrete de scriitori, dar cenzura a intervenit lăsînd doar ce i-a convenit. Nu se ştie dacă pasajele cenzurate şi restul portretelor s-au păstrat în arhiva rămasă de la Petre Stoica şi depusă în Casa Memorială de la Jimbolia, arhivă care aşteaptă încă să fie fişată şi catalogată.

Cele două componente ale volumului recent publicat diferă sensibil ca situare auctorială și scriitură. Cum le-ați descrie pe fiecare în parte și ca tot unitar? Ce le diferențiază și ce le apropie (ca un fir conducător)?

Marius Chivu: Amintirile sînt, de fapt, portretele unor scriitori şi critici literari pe care Petre Stoica i-a avut ca profesori la Facultatea de Filologie din Bucureşti, mentori, colegi de redacţie sau prieteni. Student, poet publicat, apoi corector la ESPLA şi redactor la revista Secolul 20, Petre Stoica a cunoscut multe dintre personalităţile literare ale anilor ’50–’80 şi a scris cu multă căldură despre cei de care s-a apropiat sau despre cei pe care i-a admirat de la distanţă, dar cu care, la un moment dat s-a intersectat. Amintirile sînt, din capul locului, o scriere ce ţine mai mult de istoria literară; pe cînd jurnalul, ţinut în perioada octombrie 1976 – iulie 1977, cînd a trăit în comuna Bulbucata, judeţul Giurgiu, într-o casă cumpărată cu doi ani mai devreme şi vîndută la puţin timp după data la care se termină însemnările, reprezintă o suită de însemnări ale vieţii private a poetului, deci o istorie personală. Dacă amintirile citadine sînt mai apropiate de eseistica sa din volumul Caligrafie şi culori (1984), jurnalul rural este mai aproape de cărţile sale de poezie. Le apropie însă personalitatea lui Petre Stoica, un om cald, afabil, inteligent şi curios, spirit liric, nostalgic, ludic. 

Vă invit să ne oprim la cele nouă portrete din Amintiri…. Dacă ar fi să faceți o „caracterizare a caracterizărilor”, cum ați esențializa fiecare dintre cele nouă personalități, într-o propoziție/frază, scoțând în evidență elementul de unicitate implicit viziunii lui Petre Stoica?

Marius Chivu: Nu cred că aş avea de spus ceva mai savuros decît a făcut-o poetul însuşi, astfel că voi cita din descrierile sale.

Tudor Vianu: „imensa energie intelectuală şi-o exprima prin fraze rînduite gospodăreşte, într-o manieră a simplităţii superlative”.

Dimitrie Stelaru: „boemul înverşunat, frate mai mic al germanului Peter Hille, cel pornit să colinde Europa cu şatrele de ţigani”.

A.E. Baconsky: „îşi împestriţa vorbirea cu cuvinte insolite, pline de savoare, trădînd predispoziţie polemică”.

Ion Vinea: „prinţul poeziei şi al prozei, campionul imbatabil al presei din perioada interbelică, avangardistul ponderat”.

Adrian Maniu: „cu distincţia, ţinuta-i de gentleman englez, saluta ceremonios, printr-o înclinare a frumosului său cap de medalie zămislită în ateliere cereşti”.

Mihail Sadoveanu: „Voievodul literelor româneşti, cu lavalieră, acelaşi păr alb ce dă chipului, adîncit în linişte meditativă, înfăţişare de patriarh, în timp ce pălăria cu boruri late, atîrnă în cuierul din preajmă, printre altele de felurite culori”.

Ion Marin Sadoveanu: „întregul lui chip sugera inteligenţa, predispoziţia spre ironie şi aerul vrăjitoresc”.

Marin Preda: „avea opinii ferme, le susţinea cu fervoare, neabătut de la principii clădite pe logica bunului-simţ”.

Teodor Mazilu: „Tăifăsuiala lui se transforma în petreceri memorabile, străine de jeg şi vulgarităţi, dominate de cîntecele frînte, melancolice, şi dansurile voit caricaturale, la care ţinea să fie campion”.

Jurnalul de Bulbucata este despre „nimic-ul” (cum spuneați în prefață) „vieții de la țară”. Care sunt, totuși, temele predilecte ale consemnărilor zilnice ale lui Stoica? Și, nu în ultimul rând, i-ați descoperit o filiație diaristică în rândul jurnalelor literaților români sau străini?

Marius Chivu: Jurnalul este o relatare şi totodată un elogiu al lucrurilor banale, al dialogurilor cazuale şi al muncilor cotidiene. În afara unor note de lectură, jurnalul reţine scene şi conversaţii cu săteni, plimbări pe malul Neajlovului şi observaţii din natură, munci zilnice din gospodărie, precum creşterea animalelor şi cultivarea grădinii, toate alcătuind un tablou vivant, pitoresc sau liric, deseori comic. Cum am scris şi în prefaţă, jurnal al cultivatorului de mărar şi totodată al crescătorului de iepuri, cartea e plină de poveşti din sat, de zvonuri, bîrfe şi ocheade la bufet, dispensar, căminul cultural, poştă sau staţia de autobuz, dintre personajele de vază ale comunei desprinzîndu-se două figuri simpatice – nea Costică şi coana Firica, vecina văduvă, fiecare cu prejudecăţile şi ticurile sale.

Dacă ar fi să-l pun alături de o altă carte, aş alege corespondenţa lui Emil Brumaru adunată în volumul Cerşetorul de cafea (Polirom, 2012). Tot în anii `70, dar la Dolhasca, Brumaru scria scrisori pline de poezie, nostalgie şi umor, cu note de lectură, unor prieteni scriitori. De altfel, Petre Stoica şi Emil Brumaru au multe în comun, dincolo de faptul că sînt cei mai prolifici şi mai constanţi valoric poeţi din întreaga noastră literatură. 

Volumul abundă în note de subsol, făcute cu acribie, dar și cu originalitate. Mulți cititori, poate mai grăbiți sau mai puțin versați, tind să treacă cu vederea subsolul. Povestiți-ne puțin despre însemnătatea acestor „adnotări” pe marginea volumului.

Marius Chivu: Sînt foarte mîndru de notele de subsol, mai întîi pentru că e prima dată cînd îngrijesc astfel o carte; apoi pentru că am muncit săptămîni întregi pentru zeci de pagini de note. Însemnătatea lor vine din faptul că oferă contextul literar şi politic pe care amintirile şi jurnalul nu aveau cum să-l conţină. Notele mele de subsol compensează tot ceea ce Petre Stoica nu putea spune în cărţile sale la vremea respectivă: fie din cauza cenzurii, fie din cauză că-i lipsea, fatalmente, perspectiva viitorului. Cred că notele de subsol oferă nu doar o înţelegere mai bună a mediului literar despre care vorbeşte Petre Stoica, dar asigură, după caz, în cheie ironică sau tragică, un comentariu din off al destinului tuturor personajelor din carte. Asta pentru că, majoritatea scriitorilor evocaţi de Petre Stoica au murit între timp, iar unii au fost, în mod regretabil sau, dimpotrivă, pe bună dreptate, uitaţi între timp. Oricum, publicul tînăr ai cărţii nu are cum să-i ştie, aşa că notele de subsol se prezintă ca nişte mini-rezumate bio-bibliografice în care am încercat să cuprind, pentru a stîrni interesul pentru istoria literară, cît mai multă trivia. Lumea literaturii nu este cîtuşi de puţin plicticoasă aşa cum, poate, îşi imaginează mulţi.

Petre Stoica, „Amintirile unui fost corector. Însemnările cultivatorului de mărar” , Editura Humanitas, Colecţia „Memorii/Jurnale“, 2019, 292 pagini. 

__________

Petre STOICA s-a născut în 15 februarie 1931 în comuna Peciul Nou, judeţul Timiş. A absolvit Liceul „C.D. Loga“ din Timişoara în 1950 şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, secţia română-germană, în 1954. A fost corector la ESPLA (1955–1962) şi redactor la revista Secolul 20 (1963–1972).

A debutat cu poezie simultan în revistele Steaua şi Tânărul scriitor în anul 1956, iar un an mai târziu a publicat şi prima sa carte, Poeme. În 1975 a obţinut bursa DAAD în Berlinul de Vest. A colaborat la reviste precum Viaţa Românească, România literară, Tribuna ş.a. şi a publicat în mod constant cărţi de poezie.

În acelaşi timp, s-a afirmat ca un excelent traducător din opera poeţilor germani, austrieci şi nordici (Georg Trakl, R.M. Rilke,Yvan Goll, Johannes Bobrowski, Nikolaus Berwanger ş.a.). Poemele sale au apărut în reviste, antologii, volume colective şi de autor în mai multe limbi în Europa, SUA şi America de Sud.

A primit mai multe premii şi distincţii literare: Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1976, 1980, 1991, 2001), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1971, 1974), Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ (1994), Marele Premiu „Ion Vinea“ pentru Poezie (1996), Premiul APLER pentru traducere în limba română (2004), Radio România Cultural – Premiul pentru Poezie (2006), Premiul Naţional „Tudor Arghezi“ pentru Opera Omnia (2006) şi multe altele.

De asemenea, a fost decorat cu Ordinul Naţional „Pentru Merit“ în grad de Cavaler. Membru al Uniunii Scriitorilor, după Revoluţie a luat parte la constituirea PEN Clubului din România şi a fost membru fondator al Alianţei Civice.

A înfiinţat publicaţia Dreptatea literară şi a fost redactorul-şef al cotidianului Epoca. În 1995 a părăsit Bucureştiul şi s-a mutat definitiv la Jimbolia, unde a înfiinţat Fundaţia culturală româno-germană care îi poartă numele şi unde a devenit cetăţean de onoare. S-a stins din viaţă în 21 martie 2009, la Jimbolia. 

__________

Dana Pătrănoiu 
- Publicist; editor

Interviu în exclusivitate

Alina Pavelescu: Am scris o poveste cu oameni de care să te poți atașa

Sindromul Stavroghin, a doua carte de ficțiune semnată de Alina Pavelescu, de formație istoric și de profesie arhivist, oferă o perspectivă inedită asupra lumii foștilor gardieni din penitenciare, aflați în postura de pocăință post-decembristă.

Dincolo de confesiunile superficiale, creatoare de spectacol mediatic, pocăința „serioasă și profundă” a personajului principal „este mai degrabă încercarea omului de a se întoarce la propria umanitate, de care s-a rătăcit”, a afirmat autoarea într-un interviu acordat Revistei Paragraf. Prin Septimiu Făcăleanu, „un marginal și, mai degrabă, un om slab și ezitant, nu am încercat să descriu un monstru, ci răul comun, partea întunecată din fiecare dintre noi, care poate deveni majoritară la un moment dat”, a mai spus Alina Pavelescu.

***

De ce sindromul Stavroghin? Ați vrut să înzestrați personajul principal cu profunzimi dostoievschiene sau ați dorit din start să relativizați acest concept prin tușe persiflante și un ton gogolian, cum s-a spus într-o prezentare? Titlul (și romanul) poate fi privit ca o replică parodică la tribulațiile personajului Stavroghin?

Alina Pavelescu: Titlul este doar pe jumătate ironic. Sindromul presupune o stare de anormalitate recurentă, cronicizată a unui corp – care poate fi a unui individ sau colectiv (corp social). M-am referit la ce cred că se întâmplă cu noi, la modul în care percepem realitatea, atât de confuz. Poate termenul de confuzie este un eufemism aici pentru că, în realitate, sindromul de care suferim noi este cel al pierderii reperelor.

Titlul „Sindromul Stavroghin” se leagă strict de personajul principal și de epidemia de mărturisiri pe care acesta o declanșează în societate. Mărturisiri false, țin să punctez. Acesta este nodul problemei… și aici intervine jumătatea ironică despre care vorbeam. Oamenii simt nevoia de a se mărturisi public nu dintr-un sentiment real de vinovăție, nu din cauză că și-au înțeles realmente culpa, ci pentru că asta este o modă sau pentru că asta aduce celebritatea.

Nu mi-am propus la modul serios să glosez pe tema dostoievskiană. Noi avem, ca parte a sindromului despre care vorbeam, obișnuința de a ne raporta la referințe celebre fără să le înțelegem nici pe acelea foarte bine. Și, așa cum regretăm recurent că n-am avut un Havel, cam la fel ni se întâmplă și cu celelalte lucruri serioase pe care le observăm în jurul nostru și, fără să le înțelegem, ne dorim cumva să ni se întâmple și nouă. Anumite întâmplări din viața noastră nu pot fi luate în serios decât dacă vin dintr-un filon real sau dintr-o nevoie autentică. Dacă sunt fabricate, devin forme fără fond, nu au nicio valoare.

Ori această epidemie a falsei pocăințe pe care protagosnitul Septimiu Făcăleanu se trezește că o declanșează este, de fapt, o formă fără fond. 

Ați afirmat anterior că, în urmă cu mai mulți ani, ați vizionat un film documentar despre un gardian „pocăit”, o persoană reală, care a devenit sursa dumneavoastră de inspirație pentru acest roman. L-ați cunoscut direct, ați avut ocazia să stați de vorbă cu el?

Alina Pavelescu: Nu imediat după ce l-am văzut în acel film documentar. Și nu mi-am propus neapărat ca el să-mi fie sursă de inspirație. Nu m-aș fi gândit poate niciodată să scriu despre un asemenea subiect, dacă persoana în cauză, atitudinea sa, nu m-ar fi intrigat. Dacă nu m-ar fi intrigat faptul că se pot face filme documentare despre un asemenea personaj. Că putem să ne uităm cu seriozitate la el și că, la o adică, ne-ar putea deveni un reper moral.

L-am întâlnit pe domnul respectiv mult mai târziu – asta pentru că, printre altele, el se ocupă acum de realizarea unui muzeu al victimelor comunismului și este foarte implicat în acțiunile de păstrare și promovare a memoriei acestor victime, un lucru lăudabil desigur. Ulterior, lucrurile mi s-au părut și mai ciudate decât la vizionarea documentarului, în primul rând pentru că omul în cauză fusese milițian foarte puțin timp din viața lui. Apoi trăise multă vreme fără să vorbească despre această experiență și de-abia la vârsta pensiei se gândise să exploateze filonul său de amintiri. Poate să fi existat și o convertire religioasă la mijloc, una chiar reală, nu sunt eu în măsură să apreciez acest lucru, credința religioasă fiind o chestiune foarte personală. Ceea ce m-a intrigat însă cu adevărat a fost atitudinea lui – de un orgoliu nemăsurat în pocăința sa, de mândrie excesivă față de noua sa postură. Fapt care mi s-a părut a fi într-o contradicție totală cu ideea de remușcare. 

Așadar, câtă ficțiune și câtă realitate există în portretizarea personajului central, Septimiu Făcăleanu?

Alina Pavelescu: Foarte multă ficțiune. Trebuia să-mi explic cumva acest om, care se reducea, pentru mine, la câteva tușe grotești și care n-ar fi devenit un personaj credibil. Am încercat să-i construiesc o psihologie, în primul rând din nevoia de a-mi explica niște lucruri. Nu am pretenția, firește, că l-am înțeles bine. Sau că, plecând de la aceleași date pe care le-am avut eu, altcineva ar fi construit un personaj de ficțiune similar. Dar am încercat să-l creez pe Septimiu Făcăleanu în toată complexitatea umanității lui.

Sunteți istoric și ați făcut cercetări tematice în calitate de arhivist. Ați simțit vreo clipă că fără experiența profesională acumulată în domeniul dumneavoastră nu ați fi putut gândi sau scrie acest roman?

Alina Pavelescu: Dacă n-aș fi scris despre istoria comunismului, poate că n-aș fi fost interesată niciodată să mă uit la acel film documentar, care a lucrat mult asupra minții mele, mi-a îmbogățit mult cunoștințele generale privind psihologia oamenilor și care, până la urmă, s-a revărsat în Sindromul Stavroghin. Dar aș fi putut scrie această carte și dacă nu aveam studii de istorie.

De fapt, cred că ar fi putut-o scrie și cineva care nu a citit nicio carte de istorie sau cineva care n-a trăit niciodată vreo experiență legată de societatea comunistă. Și asta pentru că romanul se referă la percepția unor valori de bază ale moralei comune, pe care atitudinea amintită anterior o contrariază inevitabil. Nu trebuie să ai un anume background ca să îți pui întrebări și să încerci să îți explici niște lucruri. 

Romanul se deschide cu un vis-coșmar tulburător al lui Septimiu Făcăleanu. Ați inserat, de asemenea, câteva confesiuni intime ale personajului (nemărturisite public, nemediatizate), care trimit la experiențe traumatizante din trecutul său și sugerează o anumită sensibilitate a protagonistului.

Alina Pavelescu: Septimiu se lasă destul de văzut în vulnerabilitatea lui, în foarte multe situații, inclusiv în relația lui cu fostul deținut Fane Burtă, inclusiv în relația lui cu foștii colegi. Personajul este, în ultimă instanță, un marginal și, mai degrabă, un om slab și ezitant. Un om care la un moment dat și-a pierdut rădăcinile și nu își găsește stabilitatea în el însuși. De fapt, partea de profunzime omenească din povestea lui tocmai în asta constă: în faptul că, la un moment dat, fostul milițian constată că nu mai are o rădăcină. Nu conștientizează explicit acest lucru, dar chiar visul în cauză este lucrătura subconștientului lui, care îi spune că undeva a pierdut ceva – ceva ce trebuie să recupereze. Pocăința lui, în partea ei serioasă și profundă, este mai degrabă încercarea omului de a se întoarce la propria umanitate, de care s-a rătăcit. 

Într-un episod retrospectiv, o confesiune intimă a protagonistului relatează modul în care acesta și-a pierdut credința în Dumnezeu. Ulterior, și-a regăsit-o – bătrânul Septimiu se închină și se roagă sincer în fața icoanelor.

Alina Pavelescu: Filonul religios care trece prin carte nu este un element de fațadă. Este acea parte care putea să resubstanțializeze lumea lui Septimiu, o lume falsă, care trăiește într-o confuzie de valori. Sigur că puteam să aleg altceva, nu neapărat religia, dar mi s-a părut că acesta ar fi fost filonul cel mai firesc, cel mai credibil pentru el ca personaj, având în vedere mediul din care provenea. Felul în care își pierde credința pare naiv, copilăresc. Pe de altă parte, foarte multe lucruri mărunte care ni se întâmplă în copilărie ne condiționează esențial pentru viața de adult, uneori mult mai mult decât suntem dispuși să recunoaștem atunci când devenim adulți.

Septimiu este genul de personaj care și-a dorit timpul să primească aprobarea superiorilor, fie că aceștia erau părinții lui, profesorii și, după aceea, șefii. Și-a dorit să fie valorizat ca personaj pozitiv, să se integreze în mediul lui. Și, exceptând momentul acela din copilărie, în care a pierdut încrederea în Dumnezeu și în părinții lui, el a încercat de fiecare dată să se integreze – doar că mediile în care a intrat erau mult prea viciate și nu puteau să-i dea acea coloană vertebrală pe care Septimiu nu o avea prin propria lui forță morală.

„Cum merge cu braţul lui Obeadă aşezat pe grumaz, Septimiu aude liniştea închizându-se în urma lui. Râsetele celorlalţi se pierd printre nuci, tot mai departe. Nu prea înţelege rostul acestei excursii în doi, dar nici nu îndrăzneşte să întrebe. La capătul frunzelor, Rex şi ţiganul se văd mişcându-se ca două mogâldeţe cafenii trân-tite una peste alta.

— Ştii ce urmează, nu-i aşa?

Clipeşte şi înghite în sec, conştient că în clipa asta arată ca un bou desăvârşit.

— Puteam să iau un miliţian mai experimentat, dar am decis că e momentul să treci şi tu prin botezul focului. Am mare încredere în tine, n-aş vrea să mă dezamăgeşti. Pe vreo câţiva dintre dobito-cii tăi de colegi de şcoală nu i-aş lua la aşa o treabă nici dacă ar rămâne ultimii miliţieni de pe pământ.

Simte deodată un nod care i se plimbă din gât în stomac şi înapoi. Se străduieşte din greu să îşi păstreze calmul. Cu mâna dreaptă verifică bulanul, emblema noului său statut, ca să îşi amintească cine e, să se convingă că totul e în regulă şi n-are nici un motiv de îndoială.

La locul isprăvii, Rex flutură din coadă cu aceeaşi tâmpenie bucuroasă pe care Septimiu o mai văzuse de atâtea ori, nu doar la câini, ci şi la unii oameni. Rudarul stă nemişcat cu nasul în ţărână, ai zice că nici nu mai respiră. Comandantul întinde lesa şi prinde câinele. Luat pe sus de cine nu se aştepta, voiosul Rex ratează mo-mentul fugii. «Să te ţii de-acum bancuri pe seama sărmanului Vasile!», se trezeşte gândind Septimiu aproape fără voia lui.

Deţinutul îndrăzneşte în sfârşit să tragă aer în piept. Obeadă nu-i dă prea mult timp să se dezmeticească, îl ţintuieşte cu un bo-canc în spinare şi-l ţine acolo, asemeni unei muşte în insectar. Ţiganul se porneşte să icnească şi să dea din picioare ca o păpuşă stricată.

Septimiu n-are nici un chef să privească scena. Dacă ar îndrăzni, şi-ar pierde mai degrabă privirile în coroanele nucilor.

— Acum scoate pistolul şi împuşcă-l!

Altă ţicneală! Credea că se terminase cu joaca. O fi băut Obeadă ceva de dimineaţă sau poate au dreptate ăia care zic că omul n-ar fi chiar în toate minţile? Şi, colac peste pupăză, el personal n-a avut niciodată prea mult simţ al umorului. Se uită prostit la comandant în căutarea replicii potrivite. Îi e ciudă, oricare dintre răcanii ceilalţi ar fi găsit pe loc o frază potrivită, o poantă, ceva care să rupă tensiunea. El însă stă ca prostul şi tace.

— Tu auzi ce îţi spun? Împuşcă-l! E un ordin!

E totuşi ceva în neregulă cu felul în care şopteşte Obeadă. Dac-ar fi vrut doar să se distreze şi să îi distreze şi pe ceilalţi, atunci cu siguranţă n-ar fi avut de ce să vorbească în şoaptă. Dimpotrivă, ar fi răsunat livada de strigătele lui. Stau faţă în faţă şi se privesc în ochi ca două gângănii mai mari, gata să lupte pentru prada mai mică. Septimiu simte cum se prăbuşeşte în sine, într-o mai veche şi familiară senzaţie că nu are cum să câştige. Îi vede ochii injectaţi ai celuilalt şi, de undeva, de departe, aude icnetele rudarului, tot mai ascuţite, icnete de animal care îşi vede moartea cu ochii. Dar nu, nu la el trebuie să se gândească acum…

— Împuşcă-l, în dumnezeii mă-tii, când îţi spun! Altfel te împuşc eu pe tine!” (pp. 168 – 169) 

Un torționar „de mâna a doua”?

Alina Pavelescu: Intenția mea nu a fost să descriu neapărat un monstru, ci răul comun, partea întunecată din fiecare dintre noi, care poate deveni majoritară la un moment dat. Iar asta, fără ca noi să ne dăm seama că ne-am schimbat, că în ființa noastră s-a întâmplat ceva ce are efecte asupra vieții personale și asupra lumii din jur.

Septimiu Făcăleanu este protejat de un fost pușcăriaș de drept comun (Fane Burtă). Același Septimiu Făcăleanu se împrietenește cu un fost deținut politic (Aureliu) după o „întâlnire televizată”. Putem vorbi aici despre un sindrom Stockholm – în replică la sindromul Stavroghin?

Alina Pavelescu: Cu siguranță există sindromul Stockholm aici, s-au scris studii științifice despre asta…

Relația dintre Fane Burtă și Septimiu Făcăleanu mi-a fost inspirată de o vizită a mea la închisoarea din Rahova, când i-am văzut pe gardieni interacționând cu deținuții și invers. Mi-am dat seama că, deși aparent se aflau în două tabere diferite, granițele dintre ei nu erau impermeabile, gardienii și deținuții împărțeau aceeași umanitate. Să ne gândim la Rugați-vă pentru fratele Alexandru de Constantin Noica, la îndemnul lui Mircea Vulcănescu – Să nu ne răzbunați!…

Întâmplarea face că prin ’90, când eram tânăr istoric, am cunoscut oameni care trecuseră prin experimentul Pitești. Aveau niște istorii de supraviețuire foarte diferite și complicate, tratate de cei din jurul lor în alb-negru. Dar experiențele psihologice prin care trecuseră ei nu cred că se pretau unei judecăți în alb-negru. Atunci am remarcat aceeași atitudine. După ce ai trecut de o anumită graniță a suferinței, cumva îți dai seama că cel care îți face rău este un om ca și tine. Sigur că asta nu te face să uiți răul, nu te consolează, dar undeva ești mai presus de bine și de rău, de relația de ură sau de iubire, ești dincolo de toate astea.

Între Fane Burtă și Septimiu Făcăleanu există o relație anterioară. Am explicat cumva care erau mecanismele atașamentului lui Fane față de Septimiu. Pentru cineva care avea o viață atât de dură ca a lui faptul că a găsit un gardian care, într-un fel sau altul, i-a acordat o părticică de încredere, l-a tratat ca pe un om, chiar dacă nu egal cu sine, dar în orice caz nu l-a scos automat din umanitate, era o motivație de afecțiune.

Și o ultimă întrebare despre personajul principal al cărții. Cum ați dorit să fie receptat? Ca un personaj tragic, tragi-comic, demn de milă…?

Alina Pavelescu: Dorința mea a fost, în primul rând, de a descrie un personaj care să fie credibil, pe care poți să-l întâlnești în viața reală și, dacă îl întâlnești, să știi de unde să-l iei și să nu te miri că el există. Ce sentimente naște? Asta depinde de fiecare cititor. Mie, de pildă, nu-mi place „mila” în relație cu oamenii, pentru că mila îl pune pe cel compătimit în inferioritate față de tine, iar asta nu mi se pare în regulă. Că e tragic, tragic-comic sau doar comic – asta e o chestiune de percepție. Când mi l-am creionat pe Septimiu ca psihologie, n-am încercat un anumit sentiment față de el. L-am privit așa cum aș fi privit pe oricine altcineva (inclusiv pe mine însămi), dacă acel altcineva s-ar fi aflat în lupta interioară pe care o duce Septimiu Făcăleanu și în aceleași condiții. Am dorit să-l înțeleg și, după puterile mele, să-l explic și altora. 

Într-un articol spuneați că „pocăința poate naște un imens hohot de râs”. Vă refereați la falsa pocăință? La confesiunile de televiziune?

Alina Pavelescu: Cu siguranță mă refeream la falsa pocăință, dar nu numai. Există în Demonii lui Dostoievski un dialog între personajul Stavroghin și călugărul Tihon, din care am și citat încercând să îmi explic ideea de hohot de râs, pe care o transmit în carte. La un moment dat, Tihon îl întreabă pe Stavroghin dacă se teme. „Să mă tem de ura lor?” „Nu, de râsul lor.” Mie, când am citit Demonii, aceste rânduri mi-au provocat o nedumerire cam de aceeași natură cu cea stârnită de personajul real care mi l-a inspirat pe Septimiu Făcăleanu.

Cum adică să râzi, fie și de dorința cuiva de a se pocăi? Cum să râzi de bunăvoința lui de a deveni un om mai bun, chiar dacă eșuează? Mi-am dat seama că există multe feluri de cruzime, printre care și cruzimea față de cel care încearcă să își regăsească partea bună. Sigur, după ce a fost un demon, și toți l-au văzut ca atare, trebuie mai întâi să convingă. Dar cred că acești oameni (care se pocăiesc – n.red.) trec printr-un purgatoriu – al ironiei, al sarcasmului, al neîncrederii și al lipsei de compasiune a celorlalți… Atitudini care, până la un punct, pot avea și o justificare, o explicație rațională în orice caz: și anume că atunci când minți și faci rău prea multă vreme este greu de crezut că, de pe azi pe mâine, vei deveni un om mai bun.

Oamenii care râd sunt, de fapt, acei oameni care, undeva în sinea lor, își dau seama că povestea sună foarte fals. Că nu poate fi verosimilă. În acest caz, râsul este luciditatea disimulată, nu ironia disimulată. 

Patru personaje din lumea media – Miron, Eugen, Adelina și Silvia – contruiesc un adevărat spectacol care îl promovează pe Septimiu Făcăleanu ca gardian pocăit. Între cei enumerați, acordați o însemnătate aparte reporteriței Adelina Postelnicu, cea care va respinge „circul” mediatic în cele din urmă.

Alina Pavelescu: Oricare dintre personajele enumerate putea să aibă această inapetență pentru imoralitate – sau, mai degrabă, apetență limitată pentru imoralitate. De fapt, fiecare dintre aceste personaje este un prototip uman. Sunt patru tipuri diferite de psihologii, patru tipuri de reacții într-o situație dată. Fiecare dintre ele dă un altfel de răspuns aceleiași dileme morale – care, pentru unii dintre ei nu există pentru că (încă) nu o sesizează, iar pentru alții există, dar e secundară și nu se împiedică de ea pentru a continua să trăiască.

Singura care își ridică probleme morale și suferă o ruptură de ritm în viața ei de jurnalistă este Adelina Postelnicu. Prin ea mi s-a părut interesant să explorez și psihologia omului pe care tarele societății, difuz presante, reușesc în cele din urmă să-l frângă. Dar, paradoxal, Adelina este cea mai puternică dintre cei patru. 

„Baricadaţi în locuinţele lor, oamenii din S. urmăreau cu sufletele la gură revoluţia de la televizor, dar nici un gând şi nici un sentiment din cele pe care cu siguranţă le încercau nu răzbătea dincolo de ferestrele bine închise. «Ăsta putea să fie chiar un Crăciun mişto», îşi zicea Fane în vreme ce se chinuia dimpreună cu alţi câţiva confraţi să pună în funcţiune măgăoaia gri a sirenei. Când schelălăitul rău prevestitor a năvălit peste marea de alb şi de linişte, s-a simţit ruşinat de parcă ar fi comis un gest indecent în faţa unei adunări simandicoase. Puşcăriaşii au izbucnit în urale şi s-au apucat să scandeze îndrăcit: «Li-ber-ta-te! Li-ber-ta-te!»

Sirena avea să urle mult şi bine, devenind simbolul revoluţiei din oraşul S. Sunetul ei insuportabil a scos în cele din urmă miliţienii din siguranţa foişorului şi întregul oraş din letargie. Nemaiputând îndura zgomotul, comandantul i-a trimis la treabă pe supraveghetorii de serviciu dându-le ordin să stabilească un dialog cu deţinuţii de pe acoperiş. Pentru prima dată de când se aflau acolo, nişte miliţieni îi întrebau pe pârnăiaşi ce îşi doresc, iar ei, la unison, fără ca măcar să se fi vorbit înainte, au răspuns că voiau ziare şi televizor, ca să urmărească Revoluţia în rând cu lumea. Miliţienii au plecat uluiţi. După puţină vreme a fost rândul lor să-i surprindă pe răzvrătiţii de pe acoperiş, când i-au văzut revenind deşelaţi de ditamai televizorul, purtat cu greu prin zăpadă. Televizorul a fost instalat în camera supraveghetorilor, ocupată acum de deţinuţi, după ce în prealabil fişetele, biroul, lămpile, ba chiar şi chiuveta ruginită fuseseră trecute printr-un minuţios proces de devastare. Tot de la supraveghetori şi-au procurat la repezeală şi un tablou al lui Ceauşescu, căruia îi dădură foc în curtea puşcăriei, cu mare pompă şi chiote de veselie, aşa cum văzuseră că făceau revoluţionarii de dincolo de gratii.” (pp. 96-97)  

Schițați tipologii credibile ale unor pușcăriași de drept comun – frații Gologan, Verdean, Ciucică. Mai multe secvențe care includ agresiune, violență, acte de masochism fac parte dintr-un capitol cu tușe comic-grotești, parodie a revoluției din 1989 în închisoare. Cât de familiarizată sunteți cu atmosfera pușcăriilor? În creionarea unor infractori, ați pornit de la persoane pe care le-ați cunoscut în realitate?

Alina Pavelescu: Aici lecturile mele de istoric m-au ajutat foarte mult. În special cele referitoare la psihologia persoanelor aflate în situații care le privează de exercițiul întregii lor libertăți. Am apelat din plin la studiile de psihologie și sociologie citite, mi-au fost de folos filmele văzute, iar restul a fost imaginația mea. Pe care am biciut-o destul de mult ca să pot scrie despre o lume altminteri străină.

Am avut odată ocazia să vizitez închisoarea Rahova, cum spuneam, în calitate de arhivistă. L-am cunoscut pe directorul adjunct de atunci al penitenciarului, un tip surprinzător de inteligent, foarte citit, care ne-a propus mie și colegelor mele (eram 3-4 femei) să vizităm închisoarea. Ne-a dus în regiunea aceea unde deținuții se bucurau de un regim de semi-libertate, nu în perimetrul separat, de maximă securitate. I-am văzut pe deținuți – în celule, la cercul de pictură, la cercul de muzică, am văzut biblioteca, am și vorbit cu unii dintre ei, i-am urmărit plimbându-se prin curte, măturând… Sentimentul a fost că mă aflam într-un fel de internat din vremea copilăriei mele, în care acei oameni, care nu mai erau decât pe jumătate adulți și responsabili, trebuiau tratați cumva ca niște copii aflați într-un proces de educare. Îmi dau seama că mi se arăta partea frumoasă a vieții de penitenciar și că, dincolo de ce am văzut eu… Dar mă interesa totul – privirile lor, modul în care se uitau la noi. Mi-am dat seama că situația specială în care se aflau le crea o psihologie specială.

Revenind. N-am vrut să creez niște personaje despre care cititorul să zică, ca Fane Burtă la un moment dat, „să fie la ele acolo”. Am vrut să și le simtă semeni. Oameni pe care să-i compătimești, să râzi cu ei, să te întristezi cu ei, să te revolți cu ei.

Pe de altă parte, partea de comic din aceste episoade mi-a fost inspirată de multele secvențe pe care mi le amintesc de la Revoluția Română din 1989, trăite la vârsta adolescenței, văzute la televizor. La vremea aceea, tuturor ni se păreau foarte firești. Ne-a luat foarte multă vreme ca să ne dăm seama că, în exuberanța libertății noastre regăsite, eram niște oameni ridicoli care nu înțelegeau mare lucru din ceea ce li se întâmplă. Pușcăriașii din Sindromul Stavroghin sunt, până la urmă, o imagine în mic a societății românești din decembrie ’89.

Cât și cum ați lucrat la roman?

Alina Pavelescu: De scris propriu-zis, l-am scris în vreo trei luni. De gândit, m-am gândit ani întregi la personaje și la situații, până când m-am simțit suficient de înarmată cu explicații, pentru mine însămi în primul rând, astfel încât să scriu într-o manieră credibilă. Mi-am dorit să iasă o carte care să nu fie nici tezistă, nici clișeică, nici maniheistă… Ar fi fost culmea să adopt acel ton pe care eu însămi încercam să-l demonetizez scriind această carte!

Am vrut fie pur și simplu o poveste cu oameni care ar putea fi oricare dintre noi la un moment dat, cu oameni vii de care să te poți atașa. Pe care să-i ierți sau să nu-i ierți, să-i scuzi sau să nu-i scuzi, să râzi de ei sau nu, să plângi sau nu pentru soarta lor, dar pe care să nu-i percepi ca pe niște anomalii, ca pe niște paranteze în umanitate. Să reușești să ți-i explici. 

Alina Pavelescu, „Sindromul Stavroghin” , Editura Humanitas, Colecţia „821.135.1 – Scriitori români contemporani“,  2019, 196 pagini.

 

Dana Pătrănoiu 
- Publicist; editor

Interviu în exclusivitate