Publicat recent într-o ediție îngrijită de Marius Chivu, volumul Amintirile unui fost corector. Însemnările cultivatorului de mărar îl readuce în atenția cititorilor pe Petre Stoica, considerat unul dintre cei mai mari poeți postbelici români – pe nedrept prea puțin citit -, de această dată în dubla ipostază de memorialist-diarist.
Amintirile unui fost corector, apărută inițial în 1982, cuprinde nouă portrete narative, ale unor scriitori şi critici literari pe care Petre Stoica i-a avut ca profesori la Facultatea de Filologie din Bucureşti, mentori, colegi de redacţie sau prieteni, și oferă totodată „câteva priviri asupra unui mediu literar, în special al anilor ’50, pe cât de nefast, prin dogmatismul realismului socialist, pe atât de complex prin amestecul de impostori, oportunişti politic şi reale personalităţi culturale, artişti insoliţi, supravieţuitori ai lumii de dinainte de război.” A doua parte a volumului, intitulată Însemnările cultivatorului de mărar, reprezintă, în opinia lui Marius Chivu, „o addenda a poeziei sale[…], o relatare şi totodată un elogiu al lucrurilor banale, al dialogurilor cazuale şi al muncilor cotidiene, lipsite de grandoare[…]”.
Amintirile unui fost corector, apărută inițial în 1982, cuprinde nouă portrete narative, ale unor scriitori şi critici literari pe care Petre Stoica i-a avut ca profesori la Facultatea de Filologie din Bucureşti, mentori, colegi de redacţie sau prieteni, și oferă totodată „câteva priviri asupra unui mediu literar, în special al anilor ’50, pe cât de nefast, prin dogmatismul realismului socialist, pe atât de complex prin amestecul de impostori, oportunişti politic şi reale personalităţi culturale, artişti insoliţi, supravieţuitori ai lumii de dinainte de război.” A doua parte a volumului, intitulată Însemnările cultivatorului de mărar, reprezintă, în opinia lui Marius Chivu, „o addenda a poeziei sale[…], o relatare şi totodată un elogiu al lucrurilor banale, al dialogurilor cazuale şi al muncilor cotidiene, lipsite de grandoare[…]”.
***
Atât memorialistica literară a lui Petre Stoica, cât și jurnalul său de Bulbucata au fost publicate înainte de anii ’90 – în ’82, respectiv ’88. În ce fel a acționat cenzura asupra manuscriselor originale la vremea respectivă și ce anume ați recuperat în actuala ediție?
Marius Chivu: În cazul jurnalului, există o notă explicativă scrisă chiar de Petre Stoica la ediţia a doua, din 1998. O redau aici:
Marius Chivu: În cazul jurnalului, există o notă explicativă scrisă chiar de Petre Stoica la ediţia a doua, din 1998. O redau aici:
„Jurnalul de faţă nu a fost scris cu intenţia de a-l publica. Dar întîmplarea a vrut ca lucrurile să fie altfel. A poposit pe birourile Editurii Cartea Românească după ce m-am încredinţat că el ar putea înlocui un roman de-al meu planificat şi răsplanificat, vai!, nici pînă azi împlinit. Spre surprinderea mea rîndurile aşternute pe hîrtie între răsturnatul pămîntului cu hîrleţul şi mărunte aventuri locale s-au bucurat de aprecieri măgulitoare. Lectorul Sorin Mărculescu, cărturar inteligent şi fire curajoasă pe deasupra, nu a pregetat să trimită «forurilor» manuscrisul. Şi la defunctul consiliu suprem al culturii şi educaţiei ceauşiste, unde funcţiona serviciul cenzurii, chipurile desfiinţat, s-a găsit un om temerar, poet în afara slujbei, care a pus o iscălitură hotărîtoare, fără nici o imixtiune în text, asumîndu-şi astfel riscuri considerabile. Vremurile erau aspre. Şi totuşi, în ultima clipă diavolul a ţinut să-şi vînture coada. Aruncîndu-şi privirile pe lista cărţilor îndrumate spre teascurile tiparniţei, M. D., celebrul caput malorum al culturii româneşti din sumbra «epocă de aur», îşi oprise pixul asupra titlului Însemnările unui cultivator de mărar, cum îmi botezasem creaţia «involuntară». Umila plantă, mărarul, în mintea-i diabolică ascundea sucuri dăunătoare organismului socialist atît de sănătos. După pertractări cu personalul editurii, am rebotezat cartea în Viaţa mea la ţară.”
Sînt cîteva lucruri de spus aici. Mai întîi, „celebrul” M.D. este Mihai Dulea, cel care, din 1967 pînă în 1989, a fost şeful Secţiei de Propagandă şi Agitaţie a CC al PCR, responsabil cu cenzura editorială şi cinematografică, vicepreşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste ş.a. Lucrînd la notele de subsol ale acestei ediţii, am descoperit că Mihai Dulea trăieşte, are 90 de ani, şi este ultimul „dinozaur” al epocii staliniste.
Ediţia din 1998, precum şi cea de faţă, restaurează varianta iniţială a jurnalului, redîndu-i nu doar titlul original, dar şi frazele tăiate de cenzură, marcate între paranteze drepte. Se pot urmări, astfel, formulările, informaţiile şi opiniile neagreate de cenzură. De pildă, la însemnarea din 8 martie 1977, de după faimosul cutremur care a lăsat Bucureştiul în doliu, Petre Stoica scria: „Pretutindeni domnesc amărăciunea şi apăsarea. Radioul nu transmite decît relatări legate de catastrofă. [El şi Ea. Pretutindeni li se aduc osanale. Morbideţe]”. „El şi Ea” fiind soţii Ceauşescu, evident. Sau pe 18 iunie: „La closetul deschis spre grădina căminului cultural, două copile îşi saltă fustiţele, şi după o vreme se iau la întrecere recitînd [«O, tu, patria mea»]”. Sau pe 9 octombrie: „Un citat din Procopius: «În timpul cît a domnit el, tot pămîntul s-a umplut de sînge omenesc» [Mai al naibii decît confraternii Stalin–Hitler!]” Sau pe 8 noiembrie: „Alexandru al VI-lea poruncea periodic organizarea unor focuri de cîlţi «ca să-şi aducă aminte că gloria lumii este trecătoare ca fumul». [Bună de pus pe panouri lîngă poza iubitului conducător!]” Şi tot aşa.
Cît despre romanul planificat şi nedefinitivat, ştiu de la Radu Stoica, fiul scriitorului, că acest roman, scris în secret, a fost la un moment dat distrus chiar de Petre Stoica. Tot de la fiul scriitorului am aflat că manuscrisul iniţial al memoriilor fusese mult mai amplu şi conţinea chiar mai multe portrete de scriitori, dar cenzura a intervenit lăsînd doar ce i-a convenit. Nu se ştie dacă pasajele cenzurate şi restul portretelor s-au păstrat în arhiva rămasă de la Petre Stoica şi depusă în Casa Memorială de la Jimbolia, arhivă care aşteaptă încă să fie fişată şi catalogată.
Ediţia din 1998, precum şi cea de faţă, restaurează varianta iniţială a jurnalului, redîndu-i nu doar titlul original, dar şi frazele tăiate de cenzură, marcate între paranteze drepte. Se pot urmări, astfel, formulările, informaţiile şi opiniile neagreate de cenzură. De pildă, la însemnarea din 8 martie 1977, de după faimosul cutremur care a lăsat Bucureştiul în doliu, Petre Stoica scria: „Pretutindeni domnesc amărăciunea şi apăsarea. Radioul nu transmite decît relatări legate de catastrofă. [El şi Ea. Pretutindeni li se aduc osanale. Morbideţe]”. „El şi Ea” fiind soţii Ceauşescu, evident. Sau pe 18 iunie: „La closetul deschis spre grădina căminului cultural, două copile îşi saltă fustiţele, şi după o vreme se iau la întrecere recitînd [«O, tu, patria mea»]”. Sau pe 9 octombrie: „Un citat din Procopius: «În timpul cît a domnit el, tot pămîntul s-a umplut de sînge omenesc» [Mai al naibii decît confraternii Stalin–Hitler!]” Sau pe 8 noiembrie: „Alexandru al VI-lea poruncea periodic organizarea unor focuri de cîlţi «ca să-şi aducă aminte că gloria lumii este trecătoare ca fumul». [Bună de pus pe panouri lîngă poza iubitului conducător!]” Şi tot aşa.
Cît despre romanul planificat şi nedefinitivat, ştiu de la Radu Stoica, fiul scriitorului, că acest roman, scris în secret, a fost la un moment dat distrus chiar de Petre Stoica. Tot de la fiul scriitorului am aflat că manuscrisul iniţial al memoriilor fusese mult mai amplu şi conţinea chiar mai multe portrete de scriitori, dar cenzura a intervenit lăsînd doar ce i-a convenit. Nu se ştie dacă pasajele cenzurate şi restul portretelor s-au păstrat în arhiva rămasă de la Petre Stoica şi depusă în Casa Memorială de la Jimbolia, arhivă care aşteaptă încă să fie fişată şi catalogată.
Cele două componente ale volumului recent publicat diferă sensibil ca situare auctorială și scriitură. Cum le-ați descrie pe fiecare în parte și ca tot unitar? Ce le diferențiază și ce le apropie (ca un fir conducător)?
Marius Chivu: Amintirile sînt, de fapt, portretele unor scriitori şi critici literari pe care Petre Stoica i-a avut ca profesori la Facultatea de Filologie din Bucureşti, mentori, colegi de redacţie sau prieteni. Student, poet publicat, apoi corector la ESPLA şi redactor la revista Secolul 20, Petre Stoica a cunoscut multe dintre personalităţile literare ale anilor ’50–’80 şi a scris cu multă căldură despre cei de care s-a apropiat sau despre cei pe care i-a admirat de la distanţă, dar cu care, la un moment dat s-a intersectat. Amintirile sînt, din capul locului, o scriere ce ţine mai mult de istoria literară; pe cînd jurnalul, ţinut în perioada octombrie 1976 – iulie 1977, cînd a trăit în comuna Bulbucata, judeţul Giurgiu, într-o casă cumpărată cu doi ani mai devreme şi vîndută la puţin timp după data la care se termină însemnările, reprezintă o suită de însemnări ale vieţii private a poetului, deci o istorie personală. Dacă amintirile citadine sînt mai apropiate de eseistica sa din volumul Caligrafie şi culori (1984), jurnalul rural este mai aproape de cărţile sale de poezie. Le apropie însă personalitatea lui Petre Stoica, un om cald, afabil, inteligent şi curios, spirit liric, nostalgic, ludic.
Vă invit să ne oprim la cele nouă portrete din Amintiri…. Dacă ar fi să faceți o „caracterizare a caracterizărilor”, cum ați esențializa fiecare dintre cele nouă personalități, într-o propoziție/frază, scoțând în evidență elementul de unicitate implicit viziunii lui Petre Stoica?
Marius Chivu: Nu cred că aş avea de spus ceva mai savuros decît a făcut-o poetul însuşi, astfel că voi cita din descrierile sale.
Tudor Vianu: „imensa energie intelectuală şi-o exprima prin fraze rînduite gospodăreşte, într-o manieră a simplităţii superlative”.
Dimitrie Stelaru: „boemul înverşunat, frate mai mic al germanului Peter Hille, cel pornit să colinde Europa cu şatrele de ţigani”.
A.E. Baconsky: „îşi împestriţa vorbirea cu cuvinte insolite, pline de savoare, trădînd predispoziţie polemică”.
Ion Vinea: „prinţul poeziei şi al prozei, campionul imbatabil al presei din perioada interbelică, avangardistul ponderat”.
Adrian Maniu: „cu distincţia, ţinuta-i de gentleman englez, saluta ceremonios, printr-o înclinare a frumosului său cap de medalie zămislită în ateliere cereşti”.
Mihail Sadoveanu: „Voievodul literelor româneşti, cu lavalieră, acelaşi păr alb ce dă chipului, adîncit în linişte meditativă, înfăţişare de patriarh, în timp ce pălăria cu boruri late, atîrnă în cuierul din preajmă, printre altele de felurite culori”.
Ion Marin Sadoveanu: „întregul lui chip sugera inteligenţa, predispoziţia spre ironie şi aerul vrăjitoresc”.
Marin Preda: „avea opinii ferme, le susţinea cu fervoare, neabătut de la principii clădite pe logica bunului-simţ”.
Teodor Mazilu: „Tăifăsuiala lui se transforma în petreceri memorabile, străine de jeg şi vulgarităţi, dominate de cîntecele frînte, melancolice, şi dansurile voit caricaturale, la care ţinea să fie campion”.
Jurnalul de Bulbucata este despre „nimic-ul” (cum spuneați în prefață) „vieții de la țară”. Care sunt, totuși, temele predilecte ale consemnărilor zilnice ale lui Stoica? Și, nu în ultimul rând, i-ați descoperit o filiație diaristică în rândul jurnalelor literaților români sau străini?
Marius Chivu: Jurnalul este o relatare şi totodată un elogiu al lucrurilor banale, al dialogurilor cazuale şi al muncilor cotidiene. În afara unor note de lectură, jurnalul reţine scene şi conversaţii cu săteni, plimbări pe malul Neajlovului şi observaţii din natură, munci zilnice din gospodărie, precum creşterea animalelor şi cultivarea grădinii, toate alcătuind un tablou vivant, pitoresc sau liric, deseori comic. Cum am scris şi în prefaţă, jurnal al cultivatorului de mărar şi totodată al crescătorului de iepuri, cartea e plină de poveşti din sat, de zvonuri, bîrfe şi ocheade la bufet, dispensar, căminul cultural, poştă sau staţia de autobuz, dintre personajele de vază ale comunei desprinzîndu-se două figuri simpatice – nea Costică şi coana Firica, vecina văduvă, fiecare cu prejudecăţile şi ticurile sale.
Dacă ar fi să-l pun alături de o altă carte, aş alege corespondenţa lui Emil Brumaru adunată în volumul Cerşetorul de cafea (Polirom, 2012). Tot în anii `70, dar la Dolhasca, Brumaru scria scrisori pline de poezie, nostalgie şi umor, cu note de lectură, unor prieteni scriitori. De altfel, Petre Stoica şi Emil Brumaru au multe în comun, dincolo de faptul că sînt cei mai prolifici şi mai constanţi valoric poeţi din întreaga noastră literatură.
Volumul abundă în note de subsol, făcute cu acribie, dar și cu originalitate. Mulți cititori, poate mai grăbiți sau mai puțin versați, tind să treacă cu vederea subsolul. Povestiți-ne puțin despre însemnătatea acestor „adnotări” pe marginea volumului.
Marius Chivu: Sînt foarte mîndru de notele de subsol, mai întîi pentru că e prima dată cînd îngrijesc astfel o carte; apoi pentru că am muncit săptămîni întregi pentru zeci de pagini de note. Însemnătatea lor vine din faptul că oferă contextul literar şi politic pe care amintirile şi jurnalul nu aveau cum să-l conţină. Notele mele de subsol compensează tot ceea ce Petre Stoica nu putea spune în cărţile sale la vremea respectivă: fie din cauza cenzurii, fie din cauză că-i lipsea, fatalmente, perspectiva viitorului. Cred că notele de subsol oferă nu doar o înţelegere mai bună a mediului literar despre care vorbeşte Petre Stoica, dar asigură, după caz, în cheie ironică sau tragică, un comentariu din off al destinului tuturor personajelor din carte. Asta pentru că, majoritatea scriitorilor evocaţi de Petre Stoica au murit între timp, iar unii au fost, în mod regretabil sau, dimpotrivă, pe bună dreptate, uitaţi între timp. Oricum, publicul tînăr ai cărţii nu are cum să-i ştie, aşa că notele de subsol se prezintă ca nişte mini-rezumate bio-bibliografice în care am încercat să cuprind, pentru a stîrni interesul pentru istoria literară, cît mai multă trivia. Lumea literaturii nu este cîtuşi de puţin plicticoasă aşa cum, poate, îşi imaginează mulţi.
Petre Stoica, „Amintirile unui fost corector. Însemnările cultivatorului de mărar” , Editura Humanitas, Colecţia „Memorii/Jurnale“, 2019, 292 pagini.
__________
Petre STOICA s-a născut în 15 februarie 1931 în comuna Peciul Nou, judeţul Timiş. A absolvit Liceul „C.D. Loga“ din Timişoara în 1950 şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, secţia română-germană, în 1954. A fost corector la ESPLA (1955–1962) şi redactor la revista Secolul 20 (1963–1972).
A debutat cu poezie simultan în revistele Steaua şi Tânărul scriitor în anul 1956, iar un an mai târziu a publicat şi prima sa carte, Poeme. În 1975 a obţinut bursa DAAD în Berlinul de Vest. A colaborat la reviste precum Viaţa Românească, România literară, Tribuna ş.a. şi a publicat în mod constant cărţi de poezie.
În acelaşi timp, s-a afirmat ca un excelent traducător din opera poeţilor germani, austrieci şi nordici (Georg Trakl, R.M. Rilke,Yvan Goll, Johannes Bobrowski, Nikolaus Berwanger ş.a.). Poemele sale au apărut în reviste, antologii, volume colective şi de autor în mai multe limbi în Europa, SUA şi America de Sud.
A primit mai multe premii şi distincţii literare: Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1976, 1980, 1991, 2001), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1971, 1974), Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ (1994), Marele Premiu „Ion Vinea“ pentru Poezie (1996), Premiul APLER pentru traducere în limba română (2004), Radio România Cultural – Premiul pentru Poezie (2006), Premiul Naţional „Tudor Arghezi“ pentru Opera Omnia (2006) şi multe altele.
De asemenea, a fost decorat cu Ordinul Naţional „Pentru Merit“ în grad de Cavaler. Membru al Uniunii Scriitorilor, după Revoluţie a luat parte la constituirea PEN Clubului din România şi a fost membru fondator al Alianţei Civice.
A înfiinţat publicaţia Dreptatea literară şi a fost redactorul-şef al cotidianului Epoca. În 1995 a părăsit Bucureştiul şi s-a mutat definitiv la Jimbolia, unde a înfiinţat Fundaţia culturală româno-germană care îi poartă numele şi unde a devenit cetăţean de onoare. S-a stins din viaţă în 21 martie 2009, la Jimbolia.
__________
 |
| Dana Pătrănoiu - Publicist; editor |
Interviu în exclusivitate