Balcanii dincolo de clișee

Sintezele reușite pe subiecte complicate sunt în general puține. Istoricul britanic Mark Mazower reușește însă, în volumul său Balcanii – de la sfârșitul Bizanțului până azi (ed. Humanitas, 2019), nu doar să ofere cele mai importante date din trecutul acestui zbuciumat teritoriu est-european, dar și să demonteze câteva dintre stereotipurile asociate oamenilor și locurilor.

Poate părea surprinzător, dar acum două sute de ani, Balcanii nici nu existau. Pe atunci, era doar Rumelia sau „Turcia europeană”, adică fostele teritorii romane cucerite de către turci de la Bizanț. Supușii creștini ortodocși ai sultanului își spuneau romaioi (romani) sau, mult mai simplu, creștini.

Numele de Balcan este al unui munte, anticul Haemus, care trebuia obligatoriu străbătut de cine dorea să ajungă din Europa Centrală la Constantinopol.

Abia de la sfârșitul secolului al XIX-lea, odată cu destrămarea „Turciei europene” și apariția primelor state naționale care i-au succedat – Grecia, Bulgaria, Serbia, România și Muntenegru – noua realitate va prelua numele de Balcani, fiind de la început nu doar un concept geografic, ci și un spațiu văzut ca „încărcat de conotații negative: violență, sălbăticie, primitivism”.

Tocmai demantelarea acestor din urmă stereotipuri își propune Mark Mazower în cartea sa Balcanii – de la sfârșitul Bizanțului până azi, întrebându-se „dacă este posibil să aruncăm o nouă privire asupra Balcanilor fără a ne lăsa influențați de vechiul concept de Balcani, cu care am trăit atât de mult timp”.

„Dacă istoria intelectuală a stereotipurilor occidentale despre Balcani nu ar fi avut decât un secol, ar fi fost greu de explicat influența pe care o au asupra noastră. Dar termenul, deși relativ recent, se sprijină pe o serie de asocieri adânc înrădăcinate în gândirea vestică. Una dintre acestea se referă la tensiunea dintre creștinismul ortodox și cel catolic, care s-a cristalizat odată cu jefuirea Constantinopolului de către cruciați, în 1204. Dar mai importantă este, în mod sigur, profunda falie dintre lumea creștină și cea islamică, lumi care, pentru mai bine de un mileniu (…) au fost prinse într-o luptă complexă pentru teritorii și conștiințe în Europa”.

Dar să vedem care ar fi principalii factori care, în accepția lui Mark Mazower, ar fi contribuit la configurarea profilului specific al Balcanilor.

Geografia

E vorba, întâi de toate, de condițiile naturale, de relief, hidrografie etc. Astfel, spre deosebire de multe zone din vestul Europei unde au contribuit la prosperitatea economică, râurile din Balcani nu au putut favoriza comerțul sau legăturile dintre oameni. 

„Râurile din Balcani, atunci când sunt mai mult decât niște torenți sezonieri, fie curg la vale prea repede pentru a fi navigabile, fie șerpuiesc alene în curbe și bucle, prea departe de cea mai apropiată coastă. Până și Dunărea a slujit regiunea mai puțin decât ne-am fi așteptat: spre Mediterana este blocată de munți, iar înainte de a ajunge la Marea Neagră cotește spre nord, într-o direcție cu totul opusă interesului negustorilor”, accentuează Mazower.

Tot relieful preponderent muntos și accidentat, dar mai ales dezinteresul otomanilor pentru dezvoltarea rețelelor locale de drumuri au făcut ca Balcanii să rămână sub-dezvoltați secole de-a rândul. Cum Mazower folosește frecvent în cartea sa fapte anecdotice pentru a-și argumenta ideile, să amintim aici de „cea mai bună creație a lui Dumnezeu”, respectiv cămila, un animal temperamental capabil să care greutăți imense pe drumurile desfundate ale Balcanilor, „indiferente la noroi și rezistând la oboseală și sete mult mai bine decât caii” și folosite de turci pentru a-și desfășura campaniile militare.

Și, în fine, același relief specific ar fi contribuit la păstrarea caracterului rural al zonei. Timp de secole, în Balcani, satul a fost principala unitate politică, administrativă, economică și militară care a organizat viața comunităților. Lucrurile aveau să se schimbe încet, preponderent după al doilea război mondial, astfel încât azi „în Balcani nu mai există o societate rurală, ci o urmașă a ei”.

Religia

La începutul secolului XX un luptător grec pentru independență națională ajunge în Macedonia otomană, unde încearcă să câștige sprijinul țăranilor creștin-ortodocși din zonă.

„De fiecare dată când îi întrebam ce sunt: romaioi [greci] sau voulgaroi [bulgari] se holbau la mine fără să înțeleagă. Întrebându-se unul pe altul ce înseamnă cuvintele mele, făcându-și apoi cruce, îmi răspundeau cu naivitate: păi suntem creștini.”

Religia a prevalat foarte mult timp în fața valorilor naționale în Balcani. Timp de secole, diferențele lingvistice dintre diferiții supuși creștini ai sultanului (fie ei greci, bulgari, sârbi sau români) au contat mai puțin decât credința lor comună.

Balcanii au fost mereu „o regiune muntoasă, prea vulnerabilă și fragmentată pentru a face posibilă o omogenizare simplă, religioasă sau lingvistică”, consideră Mazower, care arată că, de fapt, diversitatea religioasă era mult mai mare, incluzând aici ritul latin și religia catolică, mici comunități evreiești sau, caz specific zonei, sisteme religioase hibride („Balcanii otomani erau o lume populată cu spirite invizibile, deopotrivă maligne și benigne”).

Cert este că datorită, în primul rând, toleranței otomane față de credințele locale, în Balcani au existat instituții religioase separate, care au funcționat în paralel și care doar foarte rar s-au confruntat.

Religia, creștinismul ortodox mai ales, a fost și a rămas un factor politic esențial în Balcani. Doar caracterul lui s-a schimbat, religia devenind o marcă a identității naționale. Concluzia lui Mazower: „În Europa de Sud-Est, statul național modern – o entitate nu mai veche de două secole – a învins cu totul vechile valori ortodoxe”.

Geopolitica

Spre deosebire de unii istorici care pun apariția statelor naționale în Balcani pe seama diasporelor axate pe comerț și a impactului ideologiei vestice, Mark Mazower crede că acest lucru este preponderent urmare a planurilor puterilor occidentale, plus Rusia, de a pune capăt dominației turcești în regiune.

Iată cum prezintă autorul crearea statului român, spre exemplu:

„După înfrângerea Rusiei în războiul Crimeii, francezii au încurajat ideea unirii celor două principate ca o barieră în fața avansării rușilor spre Constantinopol. Susținerea franceză și mișcarea inteligentă a elitelor locale au asigurat realizarea unirii. În 1859, cele două două Adunări Elective ale principatelor au ales ca domnitor o singură persoană, pe Alexandru Ioan Cuza, <un jucător de cărți care prefera romul de Jamaica afacerilor de stat> și au votat pentru unire. În acest mod straniu a apărut România (chiar dacă a trebuit să aștepte până la 1878 recunoașterea internațională)”.

În același stil – simplu, total neortodox (în opoziție cu ideologiile naționaliste), plin de observații surprinzătoare și anecdotice – Mazower prezintă și formarea celorlalte state balcanice.

Și totuși, chiar dacă la început Marile Puteri făceau aproape totul în Balcani (numeau regii, scriau constituțiile, stabileau granițele și ajustau teritoriile etc) nu după multă vreme ele se vor confrunta cu instabilitatea fundamentală a noii situații din Balcani, respectiv cu „tendința expansionistă” a noilor state.

Urmează așadar războaiele balcanice, Primul și Al Doilea Război Mondial, tragicele conflicte armate de după destrămarea Iugoslaviei, toate ocazii numai bune ca în Occident să reapară și să se consolideze stereotipul „Balcanilor violenți și turbulenți”.

În loc de încheiere

Cu această perspectivă simplistă nu este însă de acord Mark Mazower. Cartea sa se înscrie astfel în linia studiilor de imagologie despre Balcani (și mă refer aici la clasicele lucrări ale Mariei Todorova sau Larry Wolf), care consideră că regiunea nu este deloc doar una exotică și fascinantă, pradă eternelor conflicte etnice și violenței.

Totodată, Balcanii… lui Mazower se depărtează de imaginea simplistă, deplorabilă pe alocuri aș zice, oferită de Robert Kaplan în Fantomele Balcanilor (Editura Antet, 2002), volum care argumentează că problemele regiunii sunt cauzate de străvechea și de neoprit „ură etnică”.

Pentru Mark Mazower, „vreme de veacuri (…) viața în Balcani nu a fost mai violentă decât în alte regiuni”. Violența – e drept că nu puțină – nu a fost, așadar, erupția spontană a urii primitive, ci utilizarea deliberată a violenței organizate împotriva civililor de către trupe paramilitare și unități armate; ea reprezintă forța extremă cerută de naționaliști pentru a distruge o societate care, altfel, era capabilă să ignore obișnuitele diferențe de clasă și etnie.

Tragica ironie a Balcanilor de azi este, în viziunea lui Mazower, că „îndelungata luptă pentru crearea statului național – războaiele din Balcani putând fi considerate ultima sa etapă – a ținut tot secolul XX. […] după ce luase sfârșit această luptă, schimbările economice și politice la nivel internațional au pus sub semnul întrebării însăși ideea statului național”.

Așa se face că acum – și citez pentru ultima dată din Mark Mazower – „tradiționalul stat național balcanic nu mai este provocat de vechile imperii; nu se mai confruntă nici măcar cu rivalitatea și ostilitatea vecinilor – principala sa amenințare vine acum dinspre economia internațională”.

Altfel spus, problemele Balcanilor de astăzi sunt cele ale majorității statelor europene: construirea unei economii prospere, a unor democrații viabile, asigurarea de energie accesibilă, dar cu protejarea mediului, crearea unui model de bunăstare colectivă care să nu intre în coliziune cu presiunea concurențială a capitalismului global.

Se găsesc în istoria Balcanilor soluții la toate aceste probleme? Cum cartea lui Mark Mazower nu și-a propus să răspundă la această întrebare, subiectul rămâne așadar deschis și va fi cu siguranță abordat de către istoricii viitorului. 

Mark Mazower, „Balcanii, de la sfârșitul Bizanțului până azi”, Editura Humanitas, Colecția „Istorie”, 2019, 220 pagini.

Marian Chiriac 
- Jurnalist

Articol în exclusivitate
 

Cum apare un geniu? Viața revoluționară a lui Jean-François Champollion

Lucrarea semnată de autorul britanic Andrew Robinson, Cracking the Egyptian Code. The Revolutionary Life of Jean-François Champollion, are marele merit de a explora în detaliu procesul prin care s-a realizat descifrarea scrierii cu hieroglife, un sistem deosebit de complex, în care nu structura și consecvența par să fie regula, ci excepția și versatilitatea.

Istoria civilizațiilor antice are încă multe secrete și mistere. Savanții s-au pus de-acord asupra unor subiecte, dar altele încă trezesc controverse înverșunate. Privind lucid în urmă, este înțelept să acceptăm că multe dintre adevărurile certe ale științei actuale vor deveni la un moment dat desute și vor fi înlocuite de alte și alte certitudini științifice, poate mai rezistente în fața timpului sau poate mai fragile.

Originea scrisului este o astfel de temă, care, în ciuda progreselor remarcabile, încă are multe necunoscute. Potrivit nivelului cunoașterii actuale, scrierea a apărut, independent, în trei regiuni distincte, în Mesopotamia (cca 3500-3400 î.Hr.), în China (cca 1500 î.Hr.) și în America Centrală (cca 300 î.Hr.). În Egipt, scrierea s-a dezvoltat în jurulu anului 3150 î.Hr., sub influență mesopotamiană. Cel puțin așa spun unele voci. Altele consideră că scrierea a apărut fie simultan, dar independent, în Egipt și Sumer, fie mai întâi în Egipt și abia apoi în Sumer. Știm însă că scrierea cu hieroglife (*pentru unii, termenul hieroglife se referă doar la caracterele vechii scrieri egiptene. Alții, însă, îl aplică și altor sisteme de scriere - maiaș, incaș, aztec etc.) s-a dezvoltat în Egipt dintr-un sistem anterior, mult mai simplu, bazat pe pictograme. Multă vreme s-a crezut că hieroglifele au apărut relativ brusc, dar descoperiri recente par să sugereze o evoluție mai lentă decât s-a bănuit inițial.

Scrierea hieroglifică îmbina încă de la început elemente logografice (simboluri reprezentând cuvinte), alfabetice (simboluri reprezentând unul sau mai multe sunete) și ideografice (simboluri care transmit idei, sensuri). Pentru că era complexă și greoaie în realizare, necesitând mult timp și spațiu, aceasta a fost repede dublată (3200-3000 î.Hr.) de un sistem mai simplu de scriere cursivă, care se putea realiza mult mai rapid și care, ulterior, a fost numită de greci hieratică. Mai târziu, s-a dezvoltat un al treilea tip de scriere – cea demotică. Apărută între anii 650 și 400 î.Hr., scrierea demotică a trecut prin mai multe faze, pentru ca, în cele din urmă, în perioada ocupației romane (30 î.Hr. – 646 d.Hr.), să fie din ce în ce mai puțin folosită și treptat înlocuită de scrierea coptă (în limba egipteană cu alfabet grecesc și unele influențe din scrierea demotică). Deși încă sporadic folosită, scrierea hieroglifică s-a pierdut treptat, iar în secolul al VII-lea d. Hr., când arabii au invadat Egiptul, nimeni nu mai știa să o citească. Secretul scrierii dispărute s-a păstrat până în 1822, când, după mulți ani de încercări și nenumărate eșecuri, un tânăr orientalist francez, Jean-François Champollion, a reușit să spargă codul egiptean, descifrând, în sfârșit, hieroglifele vechii civilizații egiptene.

Despre această fascinantă călătorie în descifrarea hieroglifelor și despre personalitatea complexă și contradictorie a lui Jean-François Champollion, scrie Andrew Robinson în lucrarea Cracking the Egyptian Code. The Revolutionary Life of Jean-François Champollion [Descifrarea codului egiptean. Viața revoluționară a lui Jean-François Champollion], Thames & Hudson, London, 2012. Republicată de aceeași editură în 2018, cartea a fost tradusă până acum în cehă (2013), germană (2014) și poloneză (2016). După știința mea, nu există încă o biografie a lui Champollion în limba română și traducerea acesteia ar putea fi un bun început.

Autorul mărturisește că, propunându-și să scrie prima biografie a lui Champollion în limba engleză, a avut în vedere două dimensiuni esențiale: să prezinte „povestea vieții acestui geniu care a revoluționat înțelegerea omenirii despre civilizația Egiptului Antic” (p.14), pe de o parte, și să arate pas cu pas etapele descifrării hierogliefelor, pe de altă parte. O îmbinare a acestor paliere este un element de noutate în istoriografia domeniului, este de părere autorul. Prima lucrare dedicată vreodată „părintelui egiptologiei” a apărut în 1906 în limba germană, sub titlul Champollion. Scrisă cu pasiune și dedicare de o profesoară de școală, Hermine Hartleben, acest studiu este astăzi depășit din multe puncte de vedere. Biografia publicată în 1988 de Jean Lacouture – Champollion. Une vie de lumières – excelează în prezentarea vieții și personalității lui Champollion, dar discută prea puțin procesul descifrării hieroglifelor, o limită pe care o are și cartea lui Alain Faure – Champollion. Le savant déchiffre, este de părere Robinson.

Cum a reușit Champollion – acest „tânăr francez nevoiaș, sclipitor și arogant” (p.14) – să descifreze hieroglifele? Cum a apărut pasiunea sa pentru Egipt? A făcut el această descoperire de unul singur? Ce a fost înainte de Champollion și ce a urmat după dânsul? Cui și în ce măsură datorăm acest rezultat extraordinar? Geniului său? Muncii înverșunate? Unor idei sclipitoare preluate de la alți savanți ai epocii? Abordând astfel de întrebări, lucrarea se înscrie într-o serie care cuprinde mai multe biografii semnate de Robinson și dedicate unor personalități precum Satyajit Ray – unul dintre cei mai mare regizori ai lumii, Thomas Young – om de știință englez, Michael Ventris – lingvist britanic care a descifrat scrierea Linear B sau Einstein.

Pasionantă și complicată este viața lui Champollion. Născut pe 23 decembrie 1790, în familia unui negustor de cărți, fost comerciant ambulant, mare iubitor de băutură, și a unei femei analfabete și bolnăvicioase, catolică pioasă, Jean-François Champollion a fost ultimul dintre cei șapte copii ai cuplului (dintre care doar cinci au supraviețuit). Spre deosebire de alți biografi, Robinson introduce în discuție posibilitatea ca băiatul să se fi născut dintr-o relație extramaritală a tatălui său cu o țigancă, filiație prezentată ca posibilă explicație atât pentru temperamentul nestăpânit și aprig al lui Champollion, cât și pentru viața sa boemă. Dincolo de astfel de speculații, știm însă că Champollion a avut o relație distantă cu ambii părinți și că cel care l-a format de fapt a fost fratele său cu 12 ani mai mare, Jacques-Joseph Champollion (1778-1867). Acesta i-a fost mentor, sprijin, model și tot el l-a scăpat mai târziu de pericolul de a fi mobilizat în armata lui Napoleon. Dacă fiul bolnăvicios al unui comerciant ambulant, bețin învederat, și al unei femei analfabete, mamă distantă, a putut ajunge marele Jean-François Champollion, aceasta s-a datorat în bună măsură și faptului că a avut un frate mai mare, bun, devotat și cultivat.

Aplecându-se asupra originii genialității lui Champollion, Robinson amintește mai multe povești „miraculoase” dintre cele care au prins contur în ultimele două sute de ani. O legendă spune că, după lungi ani de zăcut la pat, mama sa și-a revenit pe neașteptate, revenire urmată de nașterea marelui geniu. Potrivit altei povești, Jean-François a învățat singur să citească la vârsta de cinci ani, descifrând literele cuvintelor tipărite într-o carte de rugăciuni, prin asociarea semnelor scrise cu fragmente din rugăciunile pe care le învățase pe de rost de la mama sa, care nu știa a citi și a scrie. Deși Robinson pare să crediteze și aceasta poveste – ca și pe cea a mamei țigănci –, ea este la fel de puțin probabilă. Cel care l-a învățat să scrie și să citească a fost fratele său, care era la rândul lui pasionat de istorie, arheologie, limbi orientale. Jacques-Joseph a vrut, de altfel, să participe la expediția lui Napoleon în Egipt (din 1798-1801). Nu a reușit, dar a rămas fascinat de exoticul loc, fascinație pe care a transmis-o și fratelui său mai mic, Jean-François.

Astfel, interesul lui Champollion pentru Egipt nu este explicat de faptul că ar fi fost fiul unei țigănci – „o egipteancă” – sau de vreo discuție revelatoare despre Egipt și Piatra de la Rosetta cu vreo personalitate influentă a epocii (cum s-a speculat nu de puține ori). Din contră, pasiunea lui „a crescut treptat, explorând cărțile despre Egipt din biblioteca fratelui său” (p. 53) și fiind ințial îndreptată sprea o largă gamă de subiecte: artă și istorie, geografie și natură, literatură și limbă, știință și religie. Abia mai târziu interesul s-a concentrat asupra scrierii antice.

În 1801, Champollion s-a mutat la Grenoble, locuind cu fratele său. Între 1802 și 1804, a început, la una dintre cele mai bune școli din oraș, studiul limbilor latină, greacă, ebraică, dar și etiopiană, arabă sau siriană. Tot în această perioadă, au apăut primele leșinuri, pe care Robinson le pune pe seama oboselii fizice sau psihice. Din 1804, tânărul de 14 ani a început studiul limbii copte, fapt care s-a dovedit crucial în descifrarea ulterioară a hieroglifelor. În același an, a văzut pentru prima dată o reproducere a Pietrei de la Rosetta. Între 1807 și 1809, aflându-se la Paris, a aprofundat studiul limbilor orientale pe care le știa deja (mai ales limba coptă) și a învățat limba persană. În această perioadă, sănătatea sa a rămas fragilă, iar starea materială s-a menținut precară. În 1808 a încercat pentru prima dată descifrarea Pietrei de la Rosetta, fără prea mare succes, iar din 1810 a fost numit profesor de istorie la Universitatea din Grenoble. În discursul său inaugural, Champolion spunea:

Oamenii trebuie să contribuie la binele general: unii prin virtuțile lor, alții prin averilor lor, iar alții prin cunoștințele și talentele lor; și toată lumea – prin supunere, zel și credință (p. 70-71).

Ce nu discută Robinson în lucrare deloc este contextul politic și social care le-a pernis lui Champollion și contemporanilor săi să studieze limbi și culturi orientale, să aleagă astfel de cariere, să aibă la dispoziție artefacte aduse (în urma jafului sistematic) din Egipt, să dispună de resurse și de susținere politică și socială pentru asemenea cercetări. Cu alte cuvinte, Robinson nu spune nimic despre lupta dintre marile puteri europene pentru dominația și colonizarea continentului african.

Între 1813 și 1816, Champollion s-a întors periodic la descifrarea hieroglifelor, dar concluziile formulate au fost pline de confuzii și erori. În aceeași perioadă, însă, polimatul și medicul englez Thomas Young a făcut primele progrese în acest domeniu. Preocupat de cele mai diverse domenii (mecanică, muzică, fizică, egiptologie sau filologie), Young cunoștea la rândul său multe limbi străine: greacă, germană, franceză, latină, turcă, ebraică, italiană, arabă, persană etc. Folosind o metodă matematică, acesta a ajuns la o concluzie corectă, care nu mai fusese formulată până atunci nici măcar de Champollion, și anume că scrierea cu hieroglife era o combinație de semne alfabetice și de ideograme. O altă remarcabilă observație a lui Young s-a referit la relația dintre scrierea cu hieroglife și scrierea demotică.

Pentru Champollion, anii 1816-1821 au fost „cea mai nesigură și apăsătoare perioadă a veții sale” (p. 110), fiind alungat din Grenoble, fără loc de muncă, depășit de Young în descifrarea hieroglifelor, contestat de savanți ai epocii, separat de fratele său, într-o relație tensionată cu tatăl sau soția, amenințat de schimbările politice din țară. Raporturile conflictuale cu cei din jurul său și spiritul vulcanic sunt menționate deseori de autor. Acesta pare să scuze, însă, extravaganțele și ciudățeniile persanajului, agresivitatea față de contemporani, lipsa recunoașterii meritelor lui Young și a altor savanți în procesul descifrării hieroglifelor, punându-le pe toate pe seama genialității sale.

În ciuda dificultăților, „obsesia” lui Champollion pentru Egipt s-a menținut și în această perioadă, iar în 1822-1823, a avut loc marea descoperire. Descifrarea hierogliefelor a avut la bază textul înscris pe Piatra de la Rosetta și câteva observații fundamentale. Stela respectivă, descoperită în 1799 în timpul expediției napoleoniene în Egipt, cuprindea trei inscripții aproape identice în conținut, dar redate una prin scriere cu hieroglife, alta prin scrierea demotică, iar cea din urmă în greaca veche. Comparând cele trei sisteme de scriere, cunoscând limbile greacă și coptă și fiind la curent cu observațiile anterioare ale lui Young, Champollion a reușit în 1822 să descifreze hieroglifele egiptene. În anii care au urmat, și-a perfecționat sistemul, și-a publicat descoperirea, a călătorit în Egipt, și-a făcut planuri de studiu, a devenit primul profesor de egiptologie. După întoarcerea din Africa (în decembrie 1829), sănătatea întotdeauna precară i s-a deteriorat și mai mult, murind în dimineața zilei de 4 martie 1832, la vârsta de doar 41 de ani.

Un om a plecat. Trupul lui este în pământ.
Contemporanii lui s-au dus și ei din această lume.
Dar opera îi va păstra memoria
Prin glasul celui care-o citește.
O carte întrece zidirea unei case,
Întrece mormintele ridicate în Occident.
Este mai frumoasă decât o villa bine clădită,
Mai grațioasă ca stela unui templu.

(Papirus egiptean, Dinastia a 19-a, cca 1190 î.Hr. – p. 237)

Despre moartea acestui „geniu chinuit” (p. 254), Robinson scrie că nu se știu prea multe și că unele speculații trimit la o boală misterioasă cu care s-ar fi întors din Egipt. Cei mai mulți specialști, însă, notează că decesul a survenit în urma unei hemoragii cerebrale, datorate epuizării fizice. Fratele său mai mare, Jacques-Joseph, care a trăit până la vârsta de 88 de ani, s-a ocupat ulterior de publicarea operei sale.

Teza lui Robinson este că Champollion nu ar fi reușit să spargă secretul din jurul hieroglifelor egiptene, fără contribuția anterioară a polimatului englez Thomas Young. Considerând că „descifrarea aparține atât științelor exacte, cât și umanioarelor” (p. 83), pentru acesta „cel mai fascinant aspect al felului în care au fost descifrate hieroglifele egiptene este acela că a fost nevoie atât de un polimat, cât și de un specialist pentru a sparge codul” (p.254). Spiritul universalist și policalificarea lui Young i-au permis acestuia să facă anumite analogii care l-au ajutat să înceapă descifrarea hieroglifelor în 1814-1815, dar interesul lui larg pentru o multitudine de domenii l-a împiedicat să meargă mai departe. A fost nevoie de preocuparea – chiar de obsesia – unui specialist, de concentrarea acestuia asupra unei singure probleme, ca să se poată realiza în cele din urmă descifrarea hieroglifelor. Astfel, „interesul trecător al lui Young și concentrarea pe subiect a lui Champollion au fost amândouă necesare pentru a face posibilă descoperirea extraordinară pe care Champollion a anunțat-o singur în 1822-1823” (p.254), argumentează Robinson.

Cracking the Egyptian Code. The Revolutionary Life of Jean-François Champollion are marele merit de a explora în detaliu procesul prin care s-a realizat descifrarea scrierii cu hieroglife, un sistem deosebit de complex, în care nu structura și consecvența par să fie regula, ci excepția și versatilitatea. De altfel, a doua parte a lucrării cuprinde, în condiții grafice excelente, numeroase planșe cu hieroglife, cu explicații privind decifrarea/citirea lor, chiar dacă fără traducerea fragmentelor respective. Cu toate acestea, Cracking the Egyptian Code este, înainte de orice, o biografie generală a lui Champollion, pasionantă, scrisă cu talent și atenție la detalii, dar care nu aduce multe elemente de noutate pentru cunoscători și specialiști. La întrebarea ce a făcut posibilă apariția acestui geniu, Robinson răspunde astfel:

„În ceea ce privește geniul, venerația noastră în fața lui arată că mulți preferăm să credem mai degrabă în inexplicabile străfulgerări de inspirație decât în mai puțin fascinanta cale a travaliului pregătitor, realizat cu pași mici”.

În acest caz, ca și în altele, geniul este rezultatul îmbinării dintre muncă asiduă și creativitate, dintre perseverență și inspirație. Multă și îndelungată muncă și o clipă de inspirație.

Andrew Robinson, „Cracking the Egyptian Code. The Revolutionary Life of Jean-François Champollion”, Thames & Hudson, 2012, 272 pp.

Elena Dragomir 
- Cercetător istorie contemporană

Articol în exclusivitate

Jurnalul lui Gerhard Velburg, o istorie în detalii

O surpriză plăcută pentru împătimiții de memorialistică istorică, volumul În spatele frontului – Marele Război aşa cum l-am văzut eu, publicat de editura Humanitas, se distinge clar în peisajul literaturii de gen prin bogăția de detalii și profunzimea observațiilor lui Gerhard Velburg.

Marele Război aşa cum l-am văzut eu se deosebește esențial de un simplu jurnal de război prin „felurimea vocilor care-l întrupează”, consideră traducătorul acestei cărți, Ștefan Colceriu.

Meritul fundamental al consemnărilor germanului Gerhard Velburg – jurist de profesie, soldat de ocazie în misiune pe frontul de est – nu stă în relatarea evenimentelor militare și politice ale Marelui Război, ci în descrierea locurilor și oamenilor din România ocupată, o țară a contrastelor izbitoare.

În același sens, cu totul remarcabilă este colecția diaristică de tipologii umane, în tușe esențializate, Gerhard Velburg fiind poate mai presus decât orice altceva un „fin psiholog și un portretist talentat”, așa cum îl cataloghează istoricul Daniel Cain în interviul acordat Revistei Paragraf.

*** 

Vorbiți-ne puțin despre însemnătatea istorică a jurnalului „din spatele frontului”. L-ați autentificat ca material diaristic? Cine este autorul Gerhard Velburg, alias Bogislav Tilka?

Daniel Cain: Trebuie spus din capul locului că volumul de față (Marele Război aşa cum l-am văzut eu – n.red.) este scris ulterior, pe baza unor notițe. Dar este clar că a existat un jurnal autentic, pentru că bogăția de detalii oferite în carte nu putea proveni decât din observația directă, la fața locului. În ceea ce-l privește pe autor, știu sigur că îl chema, de fapt, Bogislav Tilka, că era jurist și că a supraviețuit și celui de-Al Doilea Război Mondial, nu doar Primului Război.

În privința pseudonimului… Cartea a apărut în anii ’30, poate că editorul s-a gândit că numele real nu este suficient de germanic, are o rezonanță slavă (Bogislav Tilka) – autorul fiind născut, de fapt, în zona Prusiei orientale, la granița cu Polonia de astăzi.

Nu am însă nicio dovadă care să justifice alegerea pseudonimului, de fapt nu am putut documenta legătura între alegerea pseudonimului și numele real al autorului. Cert este că următoarele lui cărți (de drept – n.red.), inclusiv o monografie despre ocupația germană a României din timpul Primului Război Mondial, sunt semnate cu Bogislav Tilka.

Apropo de monografie… Ne puteți da amănunte?

Daniel Cain: Din păcate, nu. Știu doar că este un manuscris, se păstrează într-o bibliotecă, nu a fost publicat.

Cum caracterizați jurnalul lui G. Velburg sub aspectul conţinutului, dar şi stilistic, mai ales dacă este să-l comparaţi cu alte documente memorialistice pe care le-aţi studiat în calitate de cercetător?

Daniel Cain: Este foarte detaliat. Și are o anumită particularitate, având în vedere că autorul nu a participat propriu-zis la operațiuni militare, că era cumva în spatele liniei frontului. Velburg ajunge să cunoască în detaliu societatea românească, tocmai pentru că nu interacționează foarte mult cu ea în condiții violente, de confruntare armată. Este un caz particular, autorul fiind trimis în lumea satului românesc, unde este mai puțin încărcat cu obligații de serviciu, implicit are mai mult timp liber.

Apoi, în tot ceea ce scrie Velburg se citește comportamentul civilului încorsetat în niște haine militare. Nu este neapărat dispreț, cât o desconsiderare față de absurdul regulilor militare și, mai ales față de anumite persoane cu grad, atunci când trebuie să se conformeze dispozițiilor de multe ori deplasate ale acestora.

Dar, ca să revin, există o bogăție de detalii în acest volum, care provine și din curiozitatea de observare a autorului. Velburg are dorința de a învăța să comunice cât mai bine cu cei în mijlocul cărora este trimis să trăiască – de aceea face și efortul de a deprinde limba română și de a servi ca interpret între populația locală și colegii săi de trupă. Era, de altfel, și în interesul germanilor.

Din punctul de vedere al unui istoric, Marele Război aşa cum l-am văzut eu aduce informații foarte valoroase?

Daniel Cain: Categoric. Țin să spun că, din păcate, în istoriografia românească se vorbește foarte puțin, s-a scris foarte puțin despre ceea ce a însemnat ocupația germană sau, mai precis a Puterilor Centrale. Imediat după război, au fost publicate niște lucrări, dar în contextul negocierilor privind despăgubirile care trebuiau solicitate Germaniei după încheierea Conferinței de Pace de la Versailles. Sunt, de fapt, niște statistici întocmite în 1919 – 1921, care arată pagubele pe care le-a suferit România în perioada ocupației Puterilor Centrale. Mai există apoi lucrarea lui Emil Răcilă, Cotribuții privind lupta românilor pentru apărarea patriei în Primul Război Mondial, apărută în 1981 (la Editura Științifică și Enciclopedică – n.red.) și reeditată în 2005 sub titlul Situația economică, social-politică, administrativă din teritoriul românesc vremelnic ocupat.

Despre această perioadă scriu, în principal, istoricii germani… Campania românească din Primul Război Mondial stârnește un mai mare interes istoricilor de afară, decât celor români.

Pentru că subiectul este important, merită făcută o paranteză. De ce lipsa de interes pe plan național?

Daniel Cain: Am găsit câteva explicații. În primul rând, există bariera lingvistică. Trebuie să știi germană ca să poți citi actele administrației germane și austro-ungare, apoi trebuie să mai știi bulgară și turcă (deși administrația turcă a fost mai puțin prezentă, iar corespondența oficială se purta în principal în germană și franceză). Oricum, limba germană este obligatorie.

De asemenea, foarte multe documente care au legătură cu administrația Puterilor Centrale în perioada ocupației au fost distruse la sfârșitul războiului, în timpul retragerii trupelor germane. Altele au fost distruse ulterior, fie din neglijență, fie din cauza spațiilor improprii de depozitare. Apoi a venit Al Doilea Război Mondial și arhivele au fost mutate.

Fondurile (de arhivă – n.red.) sunt risipite, istoricii trebuie să caute în multe locuri. Poate de aici rezultă și o anumită lipsă de apetență a cercetătorilor români pentru un subiect atât de important, dar și de vast în același timp. Un subiect nu atât sensibil, cât complex. Imaginea creată în istoriografia românească despre perioada ocupației este aceea de jaf, împilări și alte asemenea orori. Lucrurile sunt semnificativ mai nuanțate în realitate.

Este adevărat, lucru menționat și de Gerhard Velburg, că administrația bulgară s-a comportat mai violent cu populația ocupată decât cea germană?

Daniel Cain: Și acesta este un subiect tratat cu destul de multă lejeritate. Există niște statistici întocmite imediat după război, dar foarte multe dintre aceste informații au apărut în presă sub impulsul perioadei, deci trebuie luate cu o anumită rezervă și neapărat verificate cu alte surse.

Încă din perioada războaielor balcanice a fost alimentată o anumită animozitate între români și bulgari, pentru că ei își disputau supremația în regiune. Apoi există și o desconsiderare pe care aristocrația română o resimțea față de societatea bulgară, o societate predominant țărănească. Excese s-au făcut și într-o parte și în alta. Mai ales într-o zonă precum Dobrogea, de exemplu – acolo a existat foarte multă tensiune, ciocnirile au escaladat. Autorităţile române au partea lor de vină în alimentarea cu astfel de percepții. Vorbim, așadar, despre o perioadă foarte tulbure, iar una dintre regulile războiului este anatemizarea inamicului prin ceea ce astăzi am denumi „fake news”.

Dar subliniez că este o diferență majoră între modurile în care au fost acceptate trupele de ocupație ale Puterilor Centrale. Cu excepția câtorva execuții și a unor mici ciocniri, administrația germană în teritoriile ocupate a fost, în general, lipsită de contondențe. Mai devreme sau mai târziu s-a ajuns la un modus vivendi, în special cu germanii.

În cazul strict al României, faptul că aici exista dinastie germană începând cu 1866, că se făceau investiții nemțești, a însemnat foarte mult în relația ocupator-ocupat. De asemenea, germanii erau considerați reprezentanții unei culturi superioare, ceea ce nu este cazul bulgarilor.

„ – Fetești, 12 aprilie 1917 –

INFECȚIE – ORDINE COMPLICATE – INFLUENȚAREA MORALĂ A INAMICULUI

/…/Kießer a aflat că sunt jurist și mă numește consilier juridic la biroul de evidență. Lunga ordonanță de prezentare emisă de administrația militară, cu numeroasele ei reguli de aplicare, i-a dat deja fiori și, de aceea, îmi dă ordinul să trec imediat la studierea amănunțită a tuturor dispozițiilor. După ce examinez ordonanța, trebuie să constat că nu se putea ceva mai complicat și mai de neînțeles. Câte categorii intră în registru și ce diferențieri trebuie operate! Combatanții primesc alte cărți de identitate decât civilii, după cum prizonierii de război primesc altele decât inamicii care nu sunt prizonieri. În fine, cărțile de identitate ale inamicilor care nu sunt români, au altă culoare. Prin acest sistem de evidență ar trebui ținuți sub control toți bărbații apți combatanți. Cine vrea să se mute dintr-un loc într-altul are nevoie de consimțământul nostru. Dacă s-ar ajunge vreodată – Doamne ferește! – la vreo retragere germană, atunci am putea să-i convocăm în grabă pe toți românii apți de luptă și să-i luăm cu noi. În plus, avem un control constant asupra tuturor străinilor și a soțiilor acestora. Un alt scop enunțat în ordonanță este acela «de a induce inamicilor noștri spiritul de disciplină și de ordine față de administrația germană și de a exercita asupra lor o influență morală».” (p. 126)

Pe parcursul jurnalului, autorul vorbeşte frecvent despre românii pe care are prilejul să-i cunoască în cvartiruri, dar şi în calitate de jurist la biroul de evidenţă din Feteşti, respectiv Bucureşti. Cum comentați caracterizările pe care le face?

Daniel Cain: Este un portretist talentat, descoperă foarte multe nuanțe. Aș îndrăzni să spun că este un foarte bun psiholog. Are o ușurință aparte în a sesiza detalii, micile detalii care fac diferențele mari. Mulți au încercat să scrie memorii în acea perioadă de război, dar cazul lui Gerhard Velburg este particular tocmai prin aceea că autorul are pregătire academică, iar faptul că, în plin război total, petrece o perioadă de acalmie, într-o zonă din spatele frontului, reprezintă o șansă enormă pentru observațiile sale.

A avut parte și de multă ospitalitate… Mai toate gazdele descrise de rezervistul Velburg îşi primesc oaspeţii cu „pâine şi sare”, sunt săritoare şi inimoase, în aproape fiecare cvartir există filiae hospitales dornice să facă viaţa mai uşoară germanilor. Pot fi românii bănuiţi de un soi de colaboraţionism sau măcar de oportunism?

Daniel Cain: Era un fel de „fă-te frate cu dracul până treci puntea”. Dar sunt sigur că ar fi existat un alt gen de comportament sau măcar un comportament mai reținut al românilor dacă trupele de ocupație erau cele bulgare. Cum spuneam, germanii erau reprezentanții unei națiuni percepute ca superioare.

Se vorbește cu prea multă ușurință despre a pactiza cu inamicul. Colaboraționismul e un termen care mi se pare deplasat. Nu poți acuza de colaboraționism cam toată populația care a rămas și a trebuit să trăiască sub ocupație. Ce era să facă? Populația s-a adaptat situației date. Tinerele voiau să se mărite și să plece… Putem citi, printre rânduri, anumite tipare comportamentale pe care le regăsim și în societatea românească post-decembristă. Există, evident, și o doză de oportunism. Dar vorbim, de fapt, despre un modus vivendi care a funcționat.

Ar fi foarte interesant de făcut o analiză comparativă între viața sub ocupația Puterilor Centrale și viața în refugiu în Moldova. Sunt două tipare ofertante pentru un istoric. În prima instanță, românii aveau certitudinea că sunt în casa lor, sub alții, după regulile altora, dar printre ai lor. Pe când cei care s-au refugiat în Moldova, nu aveau decât strictul necesar pe care reușiseră să-l ia cu ei, un an și jumătate nu au știut dacă mai au case, familie, ceva la care să se întoarcă…

O porţiune însemnată a cărţii este destinată hranei, sunt consemnate, cu plăcerea unui gurmand, varietăţi de mâncăruri simandicos gătite. Se mânca bine în România, mai ales în primii ani ai războiului?

Daniel Cain: Și pentru mine a fost o surpriză, nu am mai descoperit descrieri atât de amănunțite în privința alimentației. Cred că era și un gest de amabilitate din partea localnicilor, se străduiau să fie ospitalieri. România nu era neapărat un corn al abundenței la sfârșitul lui 1916 și începutul lui 1917.

Dar pentru cei care veneau dintr-o societate care trecea deja de doi ani prin experiența de război – cu implicita lipsă a forței de muncă, cu raționalizarea strictă a alimentelor, – România părea că „trăiește pe picior mare” raportat la așteptările lor, iar acest lucru a fost remarcat cam de toți cei care au făcut campania românească. Li se părea surprinzător faptul că aici se putea trăi bine și relativ ieftin, că puteau trimite acasă provizii într-un pachet lunar, o formă de a-și susține de la distanță familiile. Lucrurile se vor schimba puțin mai târziu, pentru că, printre altele, 1918 a fost și un an secetos.

Dar românii cum o duceau?

Daniel Cain: E un subiect care trebuie mult nuanțat. Cei care erau înstăriți își permiteau să trăiască puțin mai bine decât alții. Cei de la țară o duceau cumva mai bine decât orășenii. Dacă e să ne gândim la România anilor ’80 – venea recensământul la sate, localnicii ascundeau vițica proaspăt născută, se descurcau, piteau ceva – vedem că tiparul e cam același. Țăranii se împrietenesc cu soldatul neamț, care reprezintă o autoritate, mai iau un sac de făină și pleacă cu el…

Bineînțeles că pentru că o societate care trece prin experiența traumatizantă a războiului, există foarte multe „oportunități” pentru cei care vor să facă speculă. Este în firea lucrurilor, nu trebuie să idealizăm, dar nici să-i punem pe toți în aceeași oală.

„În prima camera se află camaradul Onnertz din Krefeld cu care lucrează cei mai vicleni traducători, Diamant şi Ştefănescu, cel din urmă, deşi cu nume românesc, fiind tot evreu: înainte îl chema Steiner. Ăştia doi îi tratează pe oameni într-un mod incredibil: strigă la ei, îi îmbrâncesc, îi înjură, îi pocnesc. O să le meargă rău dacă Bucureştiul nu va mai fi sub ocupaţie germană. N-o să li se mai vadă urma pe aici. Tuturor celor care arată ca nişte oameni de rând şi de la care nu au ce stoarce li se adresează cu «tu»; dacă speră să apuce de la cineva vreo firfiricî, îi spun «dumneata»; dacă e vorba de un domn bine cu posibilităţi, îi zic «dumneavoastră».” (p. 284)

„În ceea ce priveşte starea sufletească, militarii români întorşi de pe front se impart în trei categorii: /…/. A doua categorie nu e afectată absolut deloc de prăbuşirea patriei, ci se uită numai la avantajul propriu, are în vedere numai propriile interese pecuniare. Din această categorie fac parte în primul rând evreii, dar şi destul de mulţi creştini. Întreabă tot timpul câtă vreme va mai dura ocupaţia germană după încheierea păcii, pentru că speră să-şi poată relua pe deplin afacerile. Nu se gândesc decât la avantajele proprii.” (p. 293)

Gerhard Velburg, o persoană care îşi demonstrează toleranţa în atâtea prilejuri şi vizavi de felurite tipologii de oameni, pare să aibă prejudecăți antisemite. Care era relaţia românilor cu evreii la acea dată?

Daniel Cain: Imaginea evreului în timpul Primul Război Mondial este șocantă pentru cei care citesc literatura din perioada respectivă – cu un discurs foarte dur la adresa evreilor. Lucrurile trebuie nuanțate și decurg din anumite particularități ale societății românești în pragul Primului Război Mondial.

Între statul român și populația evreiască din România exista o relație destul de dificilă. Mulți dintre evrei veneau din Imperiul țarist, erau priviți ca străini, iar statul român a considerat că nu este bine să le dea cetățenie română – unul dintre beneficiile imediate ale cetățeniei fiind drepturile politice, posibilitatea de a vota, dacă erau întrunite criteriile necesare practicării votului cenzitar, respectiv deținerea unui venit. Pe scurt, cei care nu aveau cetățenie română, nu aveau dreptul de a cumpăra și a poseda pământ, și nici dreptul de a vota.

Prin urmare, mulți dintre evrei s-au văzut nevoiți să se reorienteze spre ceea ce astăzi denumim profesii liberale – să devină funcționari, medici, avocați. În lumea satelor, evreii se ocupau cu negoțul sau erau cârciumari – de aici și imaginea de speculanți care li se creează. De asemenea, evreii serveau ca interpreți, pentru că știau limbi străine, iar idișul pe care îl vorbeau este apropiat de germană. De aici și ideea că sunt colaboraționiști. În plus, atâta vreme cât aici le-a fost îngrădită posibilitatea de a beneficia de drepturi politice, este de înțeles de ce unii dintre ei nu au rezonat cu anumite așteptări patriotice privind fidelitatea necondiționată față de statul român.

Într-o paranteză, legea privind acordarea cetățeniei era extrem de restrictivă. Pentru fiecare persoană în parte care solicita acordarea cetățeniei române trebuia votat un act (uninominal) în Parlament. Procedura era extrem de greoaie și putea dura și două sau trei decenii. De asemenea, cetățenia nu se transmitea automat celor născuți înainte ca părintele lor să obțină acest drept.

Revenind la subiect, a fost cultivată imaginea evreului vinovat pentru toate. Iar Gerhard Velburg observă bine, dar observă având anumite prejudecăți.

Gerhard Velburg vorbește despre mită, subliniind originea mixtă, fanariotă, grecească şi turcească, a obiceiului prezent în societatea românească. Menționează, de asemenea, că administrația germană interzicea mita. O sancţiona sau doar o dezavua?

Daniel Cain: Nemții au avut un șoc când au văzut ce se întâmpla în România. Vorbim aici despre (ne)respectarea disciplinei militare; mita era o ilegalitate, o infracțiune care putea duce la încălcarea ordinii militare. În paranteză fie spus, unii dintre ocupanți „s-au dedulcit”.

În acea perioadă, germanii au dat foarte multe ordonanțe care reglementau diferite aspecte ale vieții de zi cu zi a populației. În mod evident, pentru că erau interesați de exploatarea economică a țării, au fost foarte metodici și scrupuloși – au decis ce să se cultive, când să înceapă însămânțatul, când să fie culesul, au aplicat alternanța culturilor… Pur și simplu eficientizau exploatarea economică a teritoriilor ocupate. O lege ca atare care să interzică mita nu exista, dar existau, de la caz la caz, cum am spus, ordonanțe care reglementau anumite activități și care sancționau, inclusiv civilii români, cu amenzi. Deci, exista o formă de constrângere care limita practicarea mitei.

„– Feteşti, 14 ianuarie 1917
Doi negustori bucureşteni călătoresc spre Constanţa ca să cumpere, la ordinul autorităţilor germane, alimente pentru populaţia civilă. au studiat la Jena şi la Dresda şi îmi povestesc într-o germană fluentă o mulţime de lucruri interesante. Mai întâi despre situaţia alimentară, apoi despre binecuvântarea administraţiei germane în România.
«Vedeţi, acum la Bucureşti e interzis să mai iei bacşiş», zic ei. «Cum», le răspund, «chelnerii nu mai au voie să mai primească bacşiş?». «Ei, bineînţeles că au voie. Altceva vrem să zicem: dacă mergeai înainte la tribunal ca să consulţi cartea funciară sau ca să soliciţi un extras din registrul comerţului sau dacă voiai să faci o întâmpinare la un funcţionar public şi nu-i plasai imediat o bancnotă de cinci sau de zece franci, acesta îţi zicea: Nu vedeţi muntele ăsta de acte? N-o să isprăvesc în nici un chip astăzi, reveniţi, vă rog, poimâine!»

«A, vreţi să spuneţi mită!» «Da, aşa se cheamă în Germania. Nu ne-a venit în minte cuvântul. Ei, chestia asta au interzis-o straşnic nemţii!»”

Autorul jurnalului afirmă că „vechii bani româneşti de hârtie, de argint şi de nichel au ieşit cu totul din circulaţie. Locul lor a fost luat de leii tipăriţi de administraţia militară germană. Cursul de schimb oficial este de 125 de lei pentru 100 de mărci, atât la unităţile de schimb ale armatei, cât şi la băncile româneşti.” (p. 296). Puteţi dă amănunte despre contextul în care armata ocupantă a decis această reforma monetară?

Daniel Cain: E mult spus reformă monetară. Fiind război, era inflație. În plus, Banca Națională se afla la Iași. Nemții au trebuit să găsească o formulă prin care să stopeze inflația, pentru că asta însemna un consum mult mai mare de monedă și cheltuieli neprevăzute. Această paritate stabilită de ei a fost, pe de altă parte, și o sursă de profit pentru unii, ca întotdeauna când se fixează un anumit curs de schimb – unul este cel oficial, cu totul altul cel al pieței „libere”, dictat de cerere și ofertă.

Autorul jurnalului se arată „şocat” de analfabetismul românilor – civili, soldați, dar chiar și gradaţi. Atât de dramatică era situația? Ne puteţi da o cifră privind analfabetismul în România în timpul Primului Război Mondial?

Daniel Cain: Cam două treimi de români erau analfabeți în mediul rural. În privința armatei… Ofițerii făceau, în general, o școală militară. Începând cu 1917 însă, deficitul de cadre superioare a făcut ca mulți elevi-militari să fie înaintați la grad de ofițeri.

Demn de luat în considerare este și un alt aspect. Armata era considerată un fel de școală menită să-l educe pe țăranul încorporat. Dar avem foarte multe mărturii din perioada respectivă care dovedesc că armata era pentru mulți o experiență traumatizantă – pentru că educația se făcea, de multe ori, cu „pumnul”. Oricum era greu să alfabetizezi țăranii pe durata satisfacerii stagiului militar. Pentru mulți chemați sub arme, armata reprezenta cam singura posibilitate să vadă și altceva decât locul de baștină, dar puțini dintre ei învățau să citească și să scrie, puțini dintre ei reușeau să treacă de un anumit fatalism de tipul „ce-o vrea Domnul, aia să se întâmple”. Erau chemați la arme, știau că dacă nu se prezintă vor fi trimiși în fața Curții Marțiale. Cu alte cuvinte, nu toți cei care intrau în armată se lăsau impregnați de vreo conștiință națională, patriotismul era o noțiune foarte abstractă pentru mulți dintre ei.

Pentru comparație, în perioada respectivă, Germania era lider mondial în ceea ce însemna tehnologie militară. De asemenea, universitățile germane reprezentau o tradiție care se întindea pe câteva secole în urmă, chiar elita românească fiind școlită în aceste instituții de învățământ.

Revenind la analfabetism. La orașe era o cu totul altă situație, în primul rând pentru că acolo exista un mediu cosmopolit. În târgurile moldovenești, de pildă, un recensământ făcut în 1912 arată că populația evreiască, știutoare de carte, era majoritară.

Ca să concluzionăm, cu toată reforma sistemului de educație inițiată de Spiru Haret, românii erau departe de a fi o națiune alfabetizată. Un lucru important de menționat în context. În campania din 1913 din Bulgaria, autoritățile noastre au remarcat că țaranul bulgar nu doar avea proprietate, dar știa și carte, nivelul de alfabetizare din Bulgaria fiind peste cel din România.

„-Fetești, 6 mai 1917 –

ZILE DE SĂRBĂTOARE – LUNEA LIBERĂ – PRIMA CONVOCARE DE CONTROL – FRICA DE DEPORTARE – «M-AM NĂSCUT ACASĂ» – MASE DE ANALFABEȚI

/…/Iar în ceea ce privește data nașterii, aceasta le este celor în cauză necunoscută în procent de cincizeci la sută. Primarii au putut indica pe liste numai datele de naștere ale celor înregistrați în scriptele comunelor lor. Unii oameni se jenează să recunoască că nu-și știu propria zi de naștere și atunci dau una la întâmplare. Nici măcar anul nașterii nu și-l știu, așa încât trebuie să ne bucurăm dacă au fie și o vagă idee de câți ani au, mai ales cei mai în vârstă. Adesea la rubrica cu data nașterii trecem pe cărțile de identitate doar anul. Unii , ne zic: «Sunt născut în mai», alții «M-am născut în cinșpe», dar nu știu nici luna, nici anul. Când îi întrebi dacă data pe care ne-o spun e corectă, ei ne răspund: «Mama așa mi-a spus.» Cel mai rău e cu țiganii, care sunt nomazi și nu sunt înregistrați nicăieri. La întrebarea despre locul nașterii ne răspund cel mai adesea «la Baltă», carevasazică în mlaștina imensă ce se întinde între cele două brațe ale Dunării și nu intră sub jurisdicția nici unei localități. Sau răspund: «În căruță!» Un băietan român ne zice: «M-am născut acasă.»
 

La toate astea se adaugă haosul cu numele. Majoritatea nu își știu decât prenumele. Cât privește semnătura, la mai bine de jumătate dintre ei să ne lăsăm păgubași, pentru că nu știu să scrie. Dintre țigani nici unul nu știe să scrie. În cazurile acestea, oamenii desenează o cruce și își pun mecanic, așa cum se obișnuiște pe aici, degetul mare pe un strop de cerneală. Unii spun că nu sunt în stare să deseneze nici măcar crucea și îl roagă pe Hesselbarth s-o facă în locul lor. Ca să nu-i prăpădească penița, el și-a făcut un bețigaș de lemn cu care oamenii trebuie să «picteze» semnul crucii.
 

/…/(Kießer) și-a dat seama că în Balcani activității birocratice trebuie să i se aplice o cu totul altă unitate de măsură decât cea cu care este obișnuit civilizatul neamț, care e primul în lume când vine vorba de calitatea și cantitatea actelor contabile. /…/” (p. 137)

Jurnalul consemnează o anumită „ierarhie” în rândul Puterilor Centrale. Astfel, ofiţerii cezaro-crăieşti sunt consideraţi de către nemţi aliaţi de rang doi, iar cei bulgari de rang trei. Cum este justificată această diferențiere discriminatorie?

Daniel Cain: Unde se întâlneau trei ofițeri ai Puterilor Centrale, germanul era, fără drept de apel, „șeful”. Ierarhizarea aceasta (respectiv condescendența nemților) vine, de fapt, din faptele de front și din valoarea armatei germane, indiscutabil superioară celorlalte. La care se adaugă, evident, și o desconsiderare pe criterii culturale. O cultură germană în care, important de menționat, cariera militară este la mare rang va privi de sus o cultură bulgară, de exemplu. A fi ofițer în Germania era, în general, un apanaj al aristocrației. În plus, germanii erau mai numeroși în teritoriile ocupate, ei asigurând administrația, de fapt.

Ce a însemnat, militar şi istoric, ocupaţia germană pentru România în perioadă descrisă în cartea lui Velburg?

Daniel Cain: Vasile Cancicov spune în Jurnal din vremea ocupației că, sub administrația germană, în București nu a fost așa ordine niciodată, că primarii români nu au reușit niciodată să facă atâta ordine câtă au făcut nemții.

Întotdeauna o astfel de experiență va avea și efecte culturale benefice. Poate mai mult sau mai puțin conștientizate. Pentru că tendința, imediat după plecare germanilor, în 1918, a fost de a desconsidera metodele germane și de a reveni la vechile obiceiuri.

În alt plan, efectul imediat, dincolo de exploatarea economică – care s-a resimțit în inflația și în scăderea nivelului de trai în anii imediat următori încheierii războiului – a fost o fracturare a societății românești. Cei care se întorceau de pe front, victorioși, i-au făcut vinovați de colaborare cu inamicii pe cei rămași acasă – în fine, o carieră politică se construiește mult mai ușor prin anatemizarea inamicului și prin exacerbarea propriilor merite. Dar această sciziune, această împărțire în eroi și trădători, din păcate, supraviețuiește și astăzi.

Nu toți cei care au rămas aici au avut de ales între a rămâne și a pleca. Mulți, în special funcționari, au primit ordin să rămână pe loc; guvernul român spera ca prin această colaborare cu autoritățile germane să îmblânzească într-un fel regimul de ocupație al Puterilor Centrale pentru populație, să funcționeze ca un intermediar între ocupator și cei ocupați.

Există o anumită ușurință astăzi în a-i privi pe unii ca pe eroi, iar pe ceilalți doar ca pe niște trădători – mă refer aici la Brătianu și la Marghiloman în special. Lucrurile trebuie mult nuanțate.

De asemenea, observ o anumită reținere față de mărturiile unor persoane care au făcut parte din administrația românească rămasă sub ocupanți și care au dezvoltat o relație cu ocupatorul, mărturii care ne ajută pe noi, ca istorici, să înțelegem mai bine, mai nuanțat perioada în cauză.

Vorbeați la începutul discuției despre lipsa de apetență a istoricilor români față de realitatea nuanțată. Credeți că discursurile sforăitoare și pline de clișee ale politicienilor, tot mai auzite în an de centenar, reușesc să trezească vreun fior patriotic în rândul populației?

Daniel Cain: Există un decalaj din ce în ce mai supărător între istoriografia occidentală și cea românească. Noi, românii, am rămas blocați în timp și suntem incapabili, per ansamblu, să ieșim din zona istoriei oficiale, pline de dramatism, de eroism, vibrând patriotard. Pentru noi, experiența omului simplu aflat în război nu prea contează. Avem o perspectivă a mărturiilor elitei asupra a ceea ce s-a întâmplat. (Asta și pentru că gradul mare de analfabetism nu a permis păstrarea unor mărturii ale oamenilor simpli, pentru că memoria nu se mai poate transmite de la o generație la alta, datorită urbanizării, dar nu numai.)

Important de reținut este că generațiile mai tinere nu rezonează cu patriotismul de fațadă – într-un discurs obositor pentru că nu este ofertant stilistic, într-un bombardament informațional care nu este contextualizat…

Ar merita să se scrie și altfel despre Primul Război Mondial, mai personalizat, mai umanizat, mai nuanțat și cu un efort mult mai mare de documentare – astfel încât oamenii obișnuiți să rezoneze cu experiența războiului. Nu e ușor… E nevoie de timp, de perseverență și, nu în ultimul rând, de finanțare.

Gerhard Velburg, „În spatele frontului. Marele Război așa cum l-am văzut eu, decembrie 1916–iunie 1918”, Editura Humanitas, 2018, 356 pagini.

__________

Daniel CAIN (n. 1972) este cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române. A scris și editat mai multe volume şi studii despre realităţile din spaţiul sud-est european de la începutul secolului trecut. În ultimii ani, preocupările sale sunt legate de studierea societății românești în preajma Marelui Război. Printre ultimele volume editate: Nicolae S. Șucu, Viața și aventurile unui cioban român în Bulgaria în vremuri de război. 1908-1918, Humanitas, București, 2017, 248 p. şi Grigore Procopiu, Parlamentul în pribegie. 1916-1918. Amintiri, note și impresii, Humanitas, București, 2018, 270 p.

__________

Dana Pătrănoiu 
- Publicist; editor

Interviu în exclusivitate

„Mașinării ca mine” sau despre melancolia androizilor

Cel mai recent roman al lui Ian McEwan, Mașinării ca mine, se înscrie în seria lungă de subiecte pe care autorul le tratează dintr-o perspectivă nonconformistă, fără menajamente. Scriitura lui fluidă, faptul că abordează mereu teme de actualitate, uneori tabu (eutanasia din Amsterdam, Hamlet intrauterin din Coajă de nucă, problema schimbărilor climatice din Solar), pe care le „dezghioacă” din perspectivă psihologică, emoțională și morală fac din el un autor foarte popular, ale cărui cărți sunt așteptate cu nerăbdare și citite cu aviditate.

De această dată, problema pe care o ridică McEwan este cea a inteligenței artificiale, a modurilor în care aceasta devine parte a vieții noastre și a problemelor moral-etice și emoționale pe care aceasta o ridică. Este într-adevăr aceasta „împlinirea năzuințelor noastre religioase”, care ne-ar permite „să ne descotorosim de condiția noastră de muritori”? Va reprezenta inteligența artificială „triumful umanismului” sau „îngerul morții sale”?

Romanul a avut o primire amestecată: unii i-au reproșat autorului neglijența articulării conflictului, lipsa de consistență a personajelor, inutilitatea artificiului istoriei contrafactuale^[1], acumularea și tratarea neglijentă a temelor sociale la modă; unii au subliniat importanța mesajului social al cărții; alții, în sfârșit, au insistat asupra preciziei scriiturii, asupra forței detaliului, asupra relevanței și actualității remarcabile a temei propuse^[2].

UN PRETINS ROMAN SCIENCE-FICTION SAU CUM SE TRAGE PREȘUL DE SUB PICIOARELE CITITORULUI.

Este adevărat că cititorul care, judecând după tema anunțată în titlu și pe pagina de gardă, se așteaptă la un roman SF, va fi înșelat în așteptările sale^[3]: ceea ce oferă McEwan este mai degrabă dramă socială și analiză psihologică. Evoluția tehnologică nu este tratată ca fenomen relevant în sine și pentru sine, ci drept hârtie de turnesol pentru descifrarea „mecanismelor de funcționare” ale existenței umane.

„Scena” romanului, un trecut contrafactual al Londrei unor ani 80 care beneficiază de tehnologia anului 2019 și ceva în plus, nu are multe în comun cu universurile ficționale ale literaturii SF clasice. Pe tema limitelor inteligenței și moralității robotice, dezvoltată și rafinată de Isaac Asimov, romanul nu are mare lucru de adăugat. (In)compatibilitatea roboți-oameni, capcanele independenței cognitive și, la limită, emoționale ale ființelor umanoide artificiale sunt teme cunoscute din ciclurile Robotului și Fundației, de la robotul-profet QT la Stephen Byerley, primul robot care ajunge să guverneze destine umane și la fascinanta figură a lui R. Daneel Olivaw. McEwan face o scurtă reverență marelui clasic, invocând cele Trei Legi ale Roboticii, dar apoi se desparte net și neceremonios de el, preferând compania unui Alan Turing „salvat” de la sinucidere pentru dezvoltarea științei roboticii, care îi permită să repună în valoare clasicul conflict între rațiune și emoție.

SPARRING PARTNERS: „OMUL FĂRĂ TRĂSĂTURI” VERSUS OMUL ARTIFICIAL

Povestea în sine este remarcabilă prin caracterul ei „mărunt”, prin personajele sale nesemnificative. Charlie Friend, 32 de ani, este un adevărat „om fără trăsături și fără aspirații” se îndrăgostește de vecina sa Miranda, o fiică de scriitor cu aspirații intelectuale. Totul se petrece în Londra unor contrafactuali ani ’80 marcați de războiul din Insulele Falkland (pierdut, în carte, de Marea Britanie) și de diviziuni sociale tot mai grave. Charlie îl cumpără, din curiozitate și, poate, din spiritul unui consumism neasumat, pe Adam, una dintre primele 25 ființe umane artificiale. Adam, tratat ambiguu ca servitor, dar și ca ființă independentă, încearcă să își dezvolte propria filosofie de viață, în timp ce personajele umane sunt tot mai prinse în istoria lor emoțională personală. Violul „răzbunat” în trecut de Miranda și apariția copilului Mark, dintr-o familie abuzivă, ca potențial fiu adoptiv al noii familii permit înaintarea acțiunii. După o vreme, Adam este prins, ca și „frații și surorile” sale, ceilalți „Adami și Eve”, spectre ale unei noi umanități, în contradicțiile inerente comportamentului uman. Charlie este cel care tranșează, într-o scenă quasi-dostoievskiană, soarta androidului, dar consecințele faptelor lui Adam marchează inevitabil destinul celor doi.

Romanul lui McEwan este articulat pe mai multe planuri care se întrepătrund, cu ițe deliberat încurcate. Astfel, fresca socială pe care autorul se străduiește să o țeasă nu pare să aibă sens în poveste, lucru pe care unii cititori i l-au și reproșat: ce nevoie era să plaseze acțiunea în niște ani 80 care amestecă elemente istorice cu datele tehnologice și politice ale anului 2019? De ce era nevoie de o reinventare a istoriei „mari” pentru a spune o poveste a unor oameni atât de mărunți și nesemnificativi? Pentru ce acest „joc de-a timpul”? În parte, explicația o găsim în însuși caracterul contradictoriu al cărții: scopul istoriei contrafactuale este destabilizarea cititorului. „Am putea deveni sclavii timpului fără un țel precis”, avertizează autorul, prin vocea personajului principal, iar „prezentul este cel mai fragil dintre constructele improbabile”. McEwan propune așadar o demantelare a constrângerilor timpului, în măsura în care acesta funcționează ca barieră a gândirii și a înțelegerii existenței umane. Aceste „efecte de fum” – pierderea războiului din Falklands, ascensiunea lui Tony Benn, mișcările sociale ale anilor 80 combinate cu tema Brexitului, resurgența violenței politice – ajută la construirea unei povești eminamente britanice. Problema insularității, a „mândriei naționale”, a flagrantelor și tot mai profundelor inegalități sociale, diviziunile politice tot mai acute care marchează țara nu sunt, amintește McEwan, caracteristice doar perioadei prezente, ci însoțesc demult istoria britanică. Theresa May nu este Margaret Thatcher și Jeremy Corbyn seamănă doar vag cu Tony Benn (un avatar mai de stânga al lui Tony Blair?), dar conflictele lăuntrice care macină țara rămân aceleași, se agravează, se modulează de la o perioadă la alta. Istoria contrafactuală a lui McEwan reușește performanța de a le sublinia și de a le relativiza simultan: istoria mare continuă, viața politică continuă, Marea Britanie merge mai departe. Destinele oamenilor mărunți se croiesc pe această pânză și se împletesc aproape insesizabil cu destinul țării.

Adam Turing, matematicianul genial care a descifrat codul Enigmei în timpul celui de-al doilea Război Mondial, condamnat pentru comportament homosexual și mort prin sinucidere în anii 1954, care a făcut însă în ultimii obiectul unei reabilitări și recunoașteri publice, prin biografiile și filmul care i-au fost dedicate și, recent, prin decizia de a așeza chipul său pe una dintre bancnotele britanice, este „reînviat” și „reinventat” aici ca părinte al roboticii. El preia în fond în carte rolul lui Susan Calvin din seria Robotului lui Asimov: inventator, promotor și „psiholog” ad-hoc al inteligenței artificiale, el este cel care oferă perspectiva cea mai „empatică” și mai explicită asupra androizilor: „Proiectată pe coordonate în general raționale, receptivă la ceilalți, o astfel de minte se va regăsi rapid prinsă într-un uragan de contradicții. Noi am trăit cu ele și suntem sătui de ele. […] Mințile artificiale nu sunt așa de bine apărate”.

Personajele principale ale cărții sunt, de altfel, cu excepția androidului, surprinzător de banale. Charlie, personajul reflector, nu are contururi clare, nu are aspirații clare, alunecă prin viață fără un scop precis și se epuizează în detaliile vieții cotidiene – mâncare, sex, preocupări casnice, interese politice ocazionale, dar fără angajamente profunde, interese științifico-tehnologice neurmărite până la capăt. Personajul însuși își (re)cunoaște propria mediocritate – „nu făceam nimic, nu inventasem nimic, nu ofeream vreun serviciu, nu participam cu nimic la binele comun”, recunoaște el. Divagațiile sale, speculațiile sale „științifice”, anecdotica vieții personale creează în jurul lui o atmosferă stătută, astfel încât pe la jumătatea romanului cititorul se confruntă cu un ucigător dezinteres pentru un personaj atât de mărunt și de plictisitor.

Firul care îl leagă pe cititor de Miranda este și el relativ subțire. Fire deopotrivă intelectuală și emoțională, aceasta este, până la un punct, captivă în trecutul care nu trece. Pentru Charlie, femeia iubită este – ca și androidul, în fond – „un nou tip de ființă”, transfigurată, prozaic, prin iubire. Personajul capătă contururi tot mai clare pe măsură ce înaintează acțiunea, dar fascinația pe care o exercită asupra cititorului derivă mai degrabă din gestul ei justițiar decât din celelalte fațete ale personalității ei, altminteri puțin interesante: fiică devotată, studentă corectă, iubită fără semnalmente, cu mărunte fantezii sexuale, în căutarea unei familii stabile.

Această aspirație măruntă, în contrast cu dramele politice ale „timpului suspendat”, cu marile teme de interes public, pune în valoare însă, paradoxal, demnitatea experienței omului obișnuit. Fericirea personală devine, prozaic dar foarte real, „micul meu ostrov de speranță… înconjurat de un ocean de suferință națională”. În aceasta stă, mai mult decât oricât, forța romanului: el își asumă ca importante, ca vrednice de povestit destinele oamenilor obișnuiți. Acestea sunt cu atât mai importante cu cât ele ilustrează, simultan, și problemele societății: dezagregarea familiei, destinele „pierdute”, dificultățile sistemului social și educațional. În acest context, rearticularea chinuită, din fragmente disparate, a unei fericiri aparent mărunte, cum este cea a căminului, apare ca salvatoare.

Trebuie spus că autorului i s-a reproșat modul în care tratează destinul Mirandei și mai ales problema violului^[4]. Apelând la tema violenței sexuale, care rezonează atât de puternic în contextul campaniei #metoo, autorul își suprimă deliberat empatia și descrie cu precizie mecanismul emoțional al femeii violate, al violatorului și al celei care încearcă să facă justiție victimei violului substituindu-se, prin înșelăciune, acesteia. Lipsa de apărare a victimei în plan emoțional și cultural, care o duce la sinucidere, nu este însă complet compensată de personajul răzbunător, Miranda, care nu știe să se absolve de „vina” de a nu fi acționat la timp pentru a preveni gestul final. Violatorul pocăit rămâne un personaj nesatisfăcător. Prin caracterul său șters, el reușește să pună în valoare „banalitatea răului” violenței sexuale la adresa femeilor – or, tocmai acesta era mesajul-cheie al campaniei #metoo.

SEDUCȚIA ȘI MELANCOLIA ANDROIZILOR SAU UMANIZAREA PRIN VULNERABILITATE

Androidul Adam este, fără îndoială, personajul cel mai interesant al cărții și totodată cel mai dinamic. Povestea lui este cea a introducerii inteligenței artificiale în viața de zi cu zi. Om artificial pe bază de baterii (care nu durează mai mult decât bateria unui smartphone de calitate) care trebuie ferit de ploaie și umezeală, acesta este capabil de o remarcabilă complexitate. El se transformă dintr-o entitate neformată într-o ființă cu personalitate proprie, quasi-, dar nu chiar umană, care dezvoltă treptat înțelegerea contradicțiilor propriei sale condiții. Vedem acest lucru și în modul în care Charlie se raportează la el, în cheie emoțional-umană: îl privește ca pe un fiu, ca pe un servitor, ca pe un prieten, ca pe un rival și în cele din urmă ca pe un dușman – niciodată ca pe o simplă mașinărie. Adam încearcă treptat să se poziționeze în lumea umană, împrumutând diferite roluri – jucărie sexuală, îndrăgostit scriitor de haiku-uri, partener de dialog intelectual și spiritual pentru vânzătorul de legume de la magazinul din colț, ca și pentru tatăl Mirandei. Înțelegându-și propria superioritate intelectuală, acesta încearcă, aproape condescendent, să își „ajute” proprietarii umani atât în plan material, cât și intelectual, dar Adam este în fond incapabil să înțeleagă umanitatea. „Intuițiile lui Adam”, observă Charlie, „chiar și atunci când erau valide, erau inepte pe plan social”. Iar unele dintre aceste intuiții – „singura soluție pentru suferință ar fi extincția completă a omenirii” – sunt profund tulburătoare. Rivalitatea dintre om și mașina gânditoare este ilustrată pregnant prin fanteziile distructive ale lui Charlie, care intuiește, în fond, în presupusa „superioritate morală” a lui Adam primejdia apariției unei forme de „viață” aflate în competiție directă cu omul. O spune și androidul, explicit: „nu vă puteți permite să fiți lăsați în urmă. Ca specie, sunteți mult prea competitivi”.

Riscul este cu atât mai mare cu cât condiționarea lui Adam nu este, ca la Asimov, marcată decisiv de Cele Trei Legi ale roboticii: Adam este capabil de violență fizică la adresa proprietarului său, ca și a altor ființe umane, și își utilizează intelectul în moduri care pot face rău unor ființe umane, cercetându-le – și într-un final sabotându-le – istoria personală. El este capabil de autonomie intelectuală și personală, după cum o dovedește la final, atunci când se desparte definitiv de aspirațiile proprietarilor săi, preferând „simetria” impersonală a justiției „dreptății” emoționale a alegerii Mirandei. Ultimele sale cuvinte anunță revanșa: „vă vom depăși… vă vom supraviețui… chiar dacă vă iubim.” Problema destinului lui Adam rămâne însă una deschisă: capătă oare și el tendințele suicidare dezvoltate de confrații săi incapabili de a rezolva contradicțiile comportamentului uman? Sau nu cumva tocmai faptul că își păstrează stabilitatea îl face să devină o țintă a violenței umane?

Motivul androizilor suicidari este poate unul dintre cele mai profunde și mai tulburătoare ale cărții, atingând simultan mai multe puncte dureroase: caracterul imprevizibil, haotic al existenței și deciziei umane; limitele necesare ale inteligenței robotice; factorul incalculabil al „umanizării” mașinilor – apariția mașinilor capabile de emoții, paradoxal fragilizate până la debilitarea completă tocmai de acest element constitutiv al experienței umane. Superioritatea cognitivă a mașinilor este astfel tragic compensată și transformată în inferioritate la chiar apogeul umanizării lor, prin vulnerabilitatea și instabilitatea induse de emoții. „Nu există nimic în tot codul acesta minunat al care să îi poată pregăti […] pentru Auschwitz”, semnalizează autorul, prin glasul lui Turing. Alienarea, autosabotajul androizilor sunt, la rândul lor, ecouri ale aceleiași societăți captive în propria anomie, în propria lipsă de sens existențial.

UN ROMAN NĂRĂVAȘ PENTRU CITITORUL RĂBDĂTOR

Brutalitatea descrierilor și atmosfera stagnantă sunt ponderate de umorul britanic difuz, de permanentul „understatement” al personajelor – inclusiv cel dus până aproape de ridicol al androidului, de ironiile și autoironiile încrucișate pe care autorul le mânuiește cu dexteritate. Aceasta, ca și strânsa legare a poveștii „mărunte” de fresca socială și zecile de detalii geografice fac din roman o poveste prin excelență britanică, așadar o formă de reflecție asupra propriei societăți.

Pledoaria finală a lui McEwan rămâne una ambiguă. Pe de o parte, el articulează o formă de pozitivă empatie față de inteligența artificială și potențialul pozitiv al acesteia, cu predilecție prin glasul lui Adam Turing. Pe de altă parte, pare să postuleze, prin povestea lui Charlie, autosuficiența ființei umane, care nu are nevoie, în fond, de tehnologie pentru a da sens propriei vieți.

În acest roman nărăvaș, care își silește cititorul să bată cărări uneori greoaie, alteori profund tulburătoare, autorul reușește performanța de a țese numeroasele angoase – personale și sociale – ale societății britanice contemporane, atingând, rând pe rând, nervii cei mai sensibili. Cititorul nerăbdător sau mai slab de înger riscă să se piardă pe parcurs, derutat de prea multe locuri comune sau cel puțin familiare, dar cel care acceptă pariul cărții va fi răsplătit într-un final nu atât cu răspunsuri, cât cu o copioasă serie de întrebări lăsate deliberat nerezolvate. Rolul romanului se dovedește a fi, ca de multe ori în cazul lui McEwan, unul terapeutic, unde descifrarea diagnosticului devine primul pas spre vindecare.

Note:

^[1] După cum observă Jeff Giles în recenzia sa din The New York Times (1 mai 2019), https://www.nytimes.com/2019/05/01/books/review/ian-mcewan-machines-like-me.html

^[2] A se vedea recenzia relativ rezervată a lui Marcel Theroux din The Guardian (11 aprilie 2019) https://www.theguardian.com/books/2019/apr/11/machines-like-me-by-ian-mcewan-review, cea entuziastă a lui lui Alex Preston din același cotidian (22 aprilie 2019) https://www.theguardian.com/books/2019/apr/22/machines-like-us-ian-mcewan-review, respectiv analiza-interviu propusă de Tim Adams (14 aprilie 2019), https://www.theguardian.com/books/2019/apr/14/ian-mcewan-interview-machines-like-me-artificial-intelligence.

^[3] A se vedea cronica severă a lui Constance Grady pentru Vox (23 aprilie 2019), https://www.vox.com/culture/2019/4/23/18512642/machines-like-me-review-ian-mcewan care, limitându-se la a trata această dimensiune a cărții, o găsește „dezamăgitoare”, sau cea propusă de Rabeea Salem pentru The Irish Times (20 aprilie 2019), https://www.irishtimes.com/culture/books/machines-like-me-by-ian-mcewan-review-a-baggy-and-jumbled-narrative-1.3849775.

^[4] Helen Mcalpin, pentru NPR (23 aprilie 2019) https://www.npr.org/2019/04/23/714887136/in-mcewans-latest-the-machine-is-too-much-like-you?t=1564426666063 numește aceste intrigi secundare „foarte dubioase” (highly questionable), cu o expresie foarte rezervată față de cea folosită de cititorii obișnuiți, de exemplu în comentariile acestora pe portalul Amazon https://www.amazon.com/Machines-Like-Me-Ian-McEwan/dp/0385545118.

Ian McEwan, „Mașinării ca mine”, Editura Polirom, Iași, 2019, 320 pagini, traducere din limba engleză și note de Dan Croitoru.

Iuliana Conovici 
- Filolog; critic literar

Articol în exclusivitate

Jocul uitării şi rememorării în „Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa”

Ceea ce atrage atenția încă de la primele rânduri ale romanului lui António Lobo Antunes nu este relatarea propriu-zisă a istoriei unei familii legate prin unii dintre membrii ei de Războiul Colonial din Angola, ci firele relaționale care îi unesc și îi dezbină pe protagoniști, în funcție de percepțiile fiecăruia dintre ei, de trăirile lor emoționale raportate la același eveniment.

Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa este un roman polifonic, construit în jurul unor voci narative multiple care fie populează prezentul diegetic, fie apar din trecut, intersectându-se pentru câteva clipe, pentru ca ulterior să-și continue parcursul solitar. 

***

Opera lui António Lobo Antunes constituie o piesă fundamentală în ansamblul prozei testimoniale referitoare la prezența portugheză în Africa.

Narațiunea din romanul Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa este construită în jurul unui eveniment – ritual, tăierea porcului, care îi reunește an de an, într-un sat din apropierea Lisabonei, pe cei câțiva membrii încă în viață ai unei familii aparent unită dar care, odată cu progresia diegetică ni se va descoperi ca fiind destul de dispersată psihologic, emoțional și relațional. Preambulul are o funcție proleptică, rezumând întreaga poveste cu deznodământul său tragic. Este vorba despre un militar în rezervă, sublocotenent în armata portugheză, participant la Războiul Colonial din Angola, care, la întoarcere, aduce cu el un copil negru, orfan, ai cărui părinți fuseseră uciși într-un masacru ordonat de subofițerul însuși asupra unui mic sat din mijlocul junglei africane.

Părinții adoptivi se ocupă de educația lui, îl dau la școală, fiind preocupați ca atunci când va deveni adult să îi asigure o bună integrare în societatea portugheză. La câțiva ani după revenirea din Africa, cuplul va avea propriul copil, o fată, cu serioase probleme de adaptare atât la nivel familial, cât și social, necomunicativă, solitară, înstrăinată de toți și de toate. Povestirea se încheie cu finalul deja anunțat în primele pagini, ceea ce nu îl face să fie mai puțin șocant, al multiplului carnagiu, respectiv tăierea porcului, uciderea tatălui adoptiv de către băiatul african și uciderea negrului de către bărbații din sat, prezenți la sângeroasa scenă.

Proza narativă a lui Lobo Antunes se apropie de un expresionism literar, ale cărui trăsături marcante sunt reprezentarea unei realități crude, șocante, dezgolită de artificii paleative, forța combativă a sarcasmului și a exagerării fiind îndreptate contra valorilor stabilite, gustul pentru paroxism și distorsiune, pentru formulări hiperbolizante și o estetică a strigătului:

„… în anumite momente chiar senzația că tatăl meu
– Un negru
și Africa toată revenindu-i în minte, sublocotenentul parașutist, celălalt sub camion plângând, inspectorul poliției politice către tatăl meu
– Chiar aveți de gând să-l luați?
și tatăl meu nu răspundea fiind ocupat să taie mâini, să taie urechi, lăsându-mă singur deși sunt momente când omul are nevoie de companie fie și de a unui negru oarecare…” (pp.174-175)

Începând cu anii 90, António Lobo Antunes a devenit un caz singular în literatura lusitană (și universală), îmbinând realismul cel mai direct și imediat cu o admirabilă lucrare asupra limbajului cotidian, resuscitând importanța estetică a formei sau a structurii romanești.

Cărțile sale marchează o cotitură a limbii portugheze, un orizont estetic novator al acesteia, o nouă modalitate de combinare lexicală. Ordinea sintactică și morfologică clasică este frecvent schimbată și relațiile dintre cuvinte deschid noi câmpuri semantice, generând o nouă configurare a limbajului scris. Lobo Antunes oferă peisaje lingvistice noi, prin reflectarea unui timp fragmentar, de nesiguranță și teamă, fără o unitate mentală consistentă, lipsită de visuri și de viitor:

„… îmi aduc aminte de ulii și că îmi era frică de lumina tulbure a lunii prin fereastră atunci când mă lăsau singură în cameră și vocile de pe coridor o tonalitate diferită întrebându-se în șoaptă
– O luăm cu noi?
amestecate cu cea a cumnatei mele
– Nu mai locuiește nimeni aici în afară de voi
cu excepția țiganilor care treceau pe șosea, toți numai umbre negre și clopoței și o mână de bătrâni lângă zidul din piațetă, de câte ori vin în sat în afară de speranța că fratele meu o să-l omoare pe tata cu satârul nu mă mai interesează nimic altceva, nu le-am spus niciodată unde locuiesc, dacă locuiesc singură, unde lucrez, dacă lucrez, dacă am prieteni, la ce bun…” (p. 200)

În acest roman, ni se înfățișează mici universuri concentraționare (quimbo, satul negrilor măcelăriți) și demențiale, marcate de stigmatul mizeriei materiale peste care se suprapune mizeria morală a soldaților portughezi, mai bine zis a ofițerilor care se lasă pradă unei furii destructive și criminale. Trebuie să remarcăm locul pe care îl ocupă descrierea în aceste romane, uneori chiar în detrimentul progresiei narative:

„... dar știam că stă toată noaptea întins, nemișcat, cu o bucată de manioc la piept, privindu-mă pe întuneric, impasibil ca timpul atacului când am năvălit pe nepregătite, să incendiem satul, puțin înainte de a se crăpa de ziuă, pe malul celălalt al râului, urmați de elicopterul cu mitralieră al sud-africanilor și cu trăgătorul care nu vorbea cu nimeni, nici măcar cu camarazii lui, viza metodic pe lângă gard cu mâinile în buzunare și cu un fel de pălărie cu boruri largi pe cap, aproape lipit de pilot, aproape cu picioarele afară, alegând țintele una câte una, bărbatul ăsta, acela și copilul fără să-l ferească, liniștit, cu părul decolorat din cauza mâncării pe care nu o avea și cu burta umflată de foame, cu buricul ieșit în afară, oprit între două colibe fără să-i pese de flăcări, de behăituri, de urlete, văzând-o pe mama sa cum se târăște pe burtă spre el, scuturată de gloanțe, fără să reușească să ajungă până la el, tatăl care încerca să se apere cu o pușcă ruptă, pe un bătrân aproape orb, cu jumătatea stângă a obrazului mai lungă decât cea dreaptă și cu gingiile enorme, care l-a prins de gleznă, după care a adormit cu palma deschisă, în cele din urmă l-a uitat și probabil că încă mai este acolo dacă a fost cruțat de hiene și de câinii sălbatici mai tentați să sfâșie caprele, copilul care până în ziua de azi, bărbat în toată firea, nu a încetat să mă privească fără nici o curiozitate nici ură nici căutând să înțeleagă…” (p.183)

Prin intermediul eliziunilor, al antitezelor, paralelismelor, sinesteziilor, reiterațiilor recurente, uneori succesive, al metonimiilor frecvente, al analogiilor neașteptate, obținute prin intersectarea ideilor sau a frazelor, al asindetului și al altor tehnici stilistice, scriitura lui Lobo Antunes creează, potrivit criticului literar Maria Alzira Seixo, o cadență muzicală incantatorie care-l uimește pe cititor, un zumzet hipnotizant care-l dezorientează și nu rareori îi produce o stare de confuzie.

Remarcăm în acest roman o polifonie atent realizată, care alcătuiește poveștile prin retrimiteri succesive și printr-un perspectivism care ne impune o lectură activă și care orchestrează vocile după același principiu organizator, cel al repetiției micro-motivelor în cadrul unui continuum confesional.

„… tatăl meu cu un alt sublocotenent i-au împrăștiat pe soldați prin pădure în speranța că vor da peste insurgenții negri dacă aceștia se întorceau, telegrafistul doar mesaje de la alte batalioane, sud-africanii șușotind în limba lor, când nu voiau ca noi să-i înțelegem o foloseau în prezența portughezilor, eu îmi folosesc la fel de bine tăcerea ca să nu fiu înțeleasă, nu-i salut pe oameni în lift și nici pe palier, sigur că mă cunosc din vedere dar continui să mă prefac că am venit în vizită sau ceva în genul acesta, cred că nu-mi place absolut nimeni, ce fel de oameni ar putea să-mi placă și la ce bun să-mi placă, ce faci cu plăcutul, ce câștigi dacă îți place cineva, telegrafistul a anunțat că erau pe drum două plutoane, în afară de cavoul familiei mele, pe care-l îngrijește verișoara noastră, îi acoperă pe răposați cu șervete, pe care pune ghivece cu micsandre, mătură frunzele de plop cu o măturică, aproape numai oameni străini în cimitir, mai bătrâni ca cei din războiul din Africa îngropați aceștia habar n-am unde…” (p. 200)

Ceea ce atrage atenția încă de la primele rânduri ale romanului, nu este relatarea propriu-zisă a istoriei unei familii legate prin unii dintre membrii ei de Războiul Colonial, ci firele relaționale care îi unesc și îi dezbină pe protagoniști, în funcție de percepțiile specifice ale fiecăruia dintre ei, de trăirile lor emoționale raportate la același eveniment.

Avem de-a face cu un roman polifonic, construit în jurul unor voci narative multiple care fie populează prezentul diegetic, fie apar din trecut, intersectându-se pentru câteva clipe, pentru ca ulterior să-și continue parcursul solitar:

„… fiul meu care după părerea ei ar fi trebuit să stea în colibele dimprejurul gardului de sârmă ghimpată întinzând spre noi cutii de tablă ruginită așteptând un rest de supă și o bucată de pește sărat în loc să stea la masă cu noi, să doarmă în paturile noastre, să ocupe același spațiu ca și noi, căpitanul a murit într-o ambuscadă cu două sau trei săptămâni înainte de a ne transfera în nord, mitraliera insurgenților negri l-a umplut de gloațe, a căzut din mercedes cu una din orbitele ochilor goală, a venit elicopterul după el, l-au avansat pe unul din sublocotenenți, i-au dat galoanele după care l-am uitat, au mai sosit două sau trei avionete de poștă cu scrisori de la familie, apoi nicio scrisoare, apoi un alt căpitan care nu vorbea cu nimeni, mereu în birou dând ordine sergentului, niciun cuvânt doar într-o noapte
– Nu sunt de acord cu războiul ăsta
și noi mâncam în tăcere, poliția politică a sosit cu un elicopter fără însemne cu un individ în civil, cu revolver și cătușe la brăcinar, un inspector sau așa ceva, l-au poftit să-și facă bagajul, căpitanul către ei
– Nu am nevoie de valiză
și a plecat îmbrâncit de individ
– Nu înțelegi ce exemplu dai?
căpitanul fără să se uite la el
– Sper că da
pilotul o grimasă și degetele în formă de coarne în timp ce aparatul își lua zborul, înclinat ca întotdeauna, dispărând înspre nord, ce ți s-a întâmplat căpitane, câți ani
– Comunistule comunistule
lagărul de la S. Nicolau, de la Închisoarea din Caxias poate, un șef de brigadă
– Acum nu mai ești ofițer băiete putem vorbi liber
și doi indivizi în spatele lui respirându-i în ceafă, nora mea către mine
– E adevărat domnule?
și deși fiica mea afară la marginea grădinii de zarzavat nebăgându-ne în seamă expresia ei
– Tăceți din gură
vântul care adia dinspre munte aducea cu el morții împreună cu mimozele, cu stejarii, cu cedrii, soacra mea a rămas să locuiască cu noi după ce a rămas văduvă, cu hainele în geamantanul de sub pat pentru că dacă o încuia cu cheia nimeni nu i-o putea fura…” (pp.164-165)

Narațiunea avansează lent, pe un drum lung și complicat, aducând la suprafață fapte și întâmplări din trecut, care au marcat iremediabil destinul viitor al protagoniștilor, datorită atrocităților, cruzimii, al absurdului în definitiv care guvernează orice act gratuit și irațional.

De fapt, romanul este construit în jurul a două mecanisme psihologice, uitarea și rememorarea (aducerea aminte) care contribuie pe de-o parte la cunoașterea de sine și la recunoașterea Celuilalt. Uitarea funcționează într-o primă instanță ca mecanism de autoapărare a psihicului aflat într-o situație de nesuportat, permițându-i astfel să-și ducă viața mai departe.

Numai că inconștientul va aduce la suprafață momente din trecut în mod fragmentar, dezordonat, într-un du-te-vino mental și emoțional continuu, profund perturbator pentru protagoniști:

„… sora mea nu a întrebat-o niciodată absolut nimic, nu venea la consultații, nu vorbea cu ea, tatăl meu la un moment dat
– Nu-ți pasă de mama ta?
iar sora mea tăcută, uneori noaptea o simțeam pe întuneric, ducându-se în grădina de zarzavat, străduindu-se să nu calce legumele, din ce motiv a venit cu noi la țară să asiste la tăierea porcului, sosea după noi și nu ne saluta, uneori făcea un semn din bărbie și dispărea, dacă tata o chema
– Fata mea
se făcea că nu aude sau rămânea nemișcată așteptând ca el să renunțe
– Nu este nimic
fără să aibă curajul să o privească, aproape fugind de ea, oare ce s-o fi petrecut între ei la Lisabona sau aici, când se întorcea în sat pentru tăierea porcului, în fiecare an un alt animal bineînțeles și animalul din fiecare an mâncând, mâncând, în primii ani țipetele mă înfricoșau, îmi venea și mie să strig dar nu eram în stare după cum nu eram în stare să strig nici în Africa când smulgeau urechi și tăiau mâini, după cum nu eram în stare nici să o protejez pe femeia care îmi băga în gură sânul secătuit nici pe bărbatul care nu s-a uitat niciodată la mine și care locuia cu ea, fumând tot timpul pipă cu tovarășii lui, ăsta un glonte în spate urmat
– Trădătorilor
de un glonte în ceafă, tatăl meu
– Eu nu am fost un om rău, știi?
și în realitate nu mi se adresa mie, i se adresa mamei mele și surorii mele, sora mea ca și cum nu ar fi auzit sau un
– Nu mai vorbi cu mine taci din gură
în adâncul tăcerii lui, medicul către tata
– Pe cuvântul meu că îmi pare rău că nu cred în miracole…” (p.171)

Fragmentarismul domină diegeza care se compune și se recompune în mod progresiv, potrivit noilor situații evocative care vor adăuga noi contururi corpusului memorialistic individual. Lectura romanului însoțește procesul complex de de-construcție și re-construcție evenimențială parcurs de protagoniști, în încercarea lor de a înțelege motivele care le-au determinat un anumit tip de comportament în trecut, pentru a se putea reabilita în primul rând în propriii lor ochi și apoi în ai celorlalți, în special în cei ai familiei. Această reabilitare trebuie considerată ca o recuperare a stimei de sine deja pierdută (chiar dacă în mod inconștient) și anulată de actele reprobabile din trecut.

Ne aflăm în fața unui tip de narațiune scalară, ramificată, care se întinde nu numai pe cei doi poli ai axei temporale, trecut-prezent, dar care acoperă și un evantai divers de relații interpersonale pe de o parte și de multiple perspective focalizatoare pe de altă parte, care reflectă punctele de vedere ale fiecărui protagonist referitoare la un anume eveniment, o anume situație, un alt actant participant la diegeză sau chiar referitoare la propriile sale acțiuni, sentimente și gânduri:

„– Trebuie să trăiești fără mine nu reușesc
fraza înlocuită cu ceea ce își imagina un zâmbet fără a fi în stare de un zâmbet, tatăl meu care nu mă iubea, mă folosea în speranța ca eu să-l iubesc, tatăl meu totodată el și porcul care mânca, mânca, porcul pe care-l va omorî mâine așa cum a omorât în Africa oameni și capre
– Arde arde
așa cum mi-a povestit că a asistat la uciderea prizonierilor de către poliția politică, cum poate că a ajutat la uciderea lor, cum mâine va împlânta cuțitul și va auzi zbieretele, gemetele, picăturile de lacrimi lente, cum o va abandona pe mama singură în spital în clipa morții, cum Excelența Sa se temea de el când îl simțea prin preajmă…” (p.172)

Potrivit criticului Maria Alzira Seixo, timpul constituie „dimensiunea fundamentală a scrisului lui Lobo Antunes. Ca orizont problematizant și ca temelie, scrierile sale înfățișează un soi de experiență a morții. Previziunea morții trasează contururile psihologice ale lecturii trecutului și prezentului. De altfel, scena finală, care preia de fapt relatarea din preambul, conferă un caracter circular narațiunii, construită pe acest motiv recurent al morții, cu întreaga ei panoplie de orori, de cruzime, de acte gratuite, de răzbunări, de obsesii, de răni sufletești, de tulburări psihice, totul subsumat unei traume ireparabile și generalizate; de aceea, înțelegem că gestul final al băiatului negru nu este unul spontan, ci pregătit cu minuțiozitate ani la rând, ca pe un act mai degrabă reparator decât vindicativ, de restabilire a unui echilibru emoțional grav perturbat, atât pentru victime, cât și pentru călăi, de reașezare a unei ordini unificatoare dincolo de timpuri și spații.

Acest joc temporal între trecut și prezent, între uitare și rememorare depășește simplele intenții evocatoare și recuperatoare într-o tentativă deopotrivă reconciliatoare, la nivel individual, odată ce la nivel colectiv versiunea oficială s-a străduit să găsească răspunsuri și explicații lămuritoare.

Participarea la Războiul Colonial și scrierea de romane se dovedesc a fi momente ale luptei pentru dobândirea demnității umane, primul reprezentând întâlnirea dintre oameni, în sensul pur, fără interese manipulatorii și fără superioritatea claselor sociale; în război rezidă egalitatea absolută a tuturor în fața morții, rezistența în fața suferinței, solidaritatea în momente extreme – uniți cu toții sub numele de camarazi; în scrierea unui roman rezidă memoria viitoare, fuga de timpul vorace, înfruntarea scurtimii vieții și a fragilității trupești, adică recuperarea timpului trecut în funcție de un timp viitor, altfel spus, unirea dintre trecut și viitor în eternitate.

António Lobo Antunes, „Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa”, Editura Humanitas Fiction, Colecția „Raftul Denisei”, 2019, 400 pagini, traducere și note de Dinu Flămând și Anca Milu Vaidesegan.

Anca Milu-Vaidesegan
- Traducătoare

Material în exclusivitate
__________

Anca MILU-VAIDESEGAN este cadru didactic la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine UniBuc. şi traducătoare.

Este bursieră a Institutului Camões (Faculdade de Letras, Universidade Lisboa), membră a Uniunii Scriitorilor din România – Secţia Traduceri şi Membră de Onoare Centro Internacional de Estudos Lusófonos da Galiza e Portugal. Membră ASIR (Asociația de Studii Ibero-Romanice).

Cărți de autor publicate: Stereotipurile lingvistice în demersul traductiv, EUB, 2017; O olhar através do espelho, EUB, 2017.

Traduceri din literatura portugheză: Helena Marques, Ultimul chei, 1994, Editura Univers, Vitório Kali, Cutremurul, 2004, Editura Dacia, Cluj-Napoca, Rui Zink, Banca de rezervă, Ed. Curtea Veche, 2009, Jose Eduardo Agualusa, Vânzătorul de trecuturi, Ed. Corint, 2010, António Lobo Antunes, Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa, Humanitas, 2019); din braziliană: Ilie Gilbert, Conviviologia, 1992, Editura Fundaţiei Culturale Române, Jorge Sarney, Jorge Amado, Tocaia Grande, 1998, Editura Univers, Saraminda, 1999, Bucureşti, Cristovam Buarque, Zeii subterani, 2006, Editura Albatros, Cristovam Buarque, Învierea Generalului Sanchez, 2006, Editura Albatros); din franceză: Simone de Beauvoir, Femeia sfâșiată, Editura Humanitas, 2014; din engleză: Adam Blake, Codul blestemat, Editura Trei, București, 2013.

Este autoare a diverse articole și studii științifice.