 |
Cel mai recent roman al lui Ian McEwan, Mașinării ca mine, se înscrie în seria lungă de subiecte pe care autorul le tratează dintr-o perspectivă nonconformistă, fără menajamente. Scriitura lui fluidă, faptul că abordează mereu teme de actualitate, uneori tabu (eutanasia din Amsterdam, Hamlet intrauterin din Coajă de nucă, problema schimbărilor climatice din Solar), pe care le „dezghioacă” din perspectivă psihologică, emoțională și morală fac din el un autor foarte popular, ale cărui cărți sunt așteptate cu nerăbdare și citite cu aviditate.
De această dată, problema pe care o ridică McEwan este cea a inteligenței artificiale, a modurilor în care aceasta devine parte a vieții noastre și a problemelor moral-etice și emoționale pe care aceasta o ridică. Este într-adevăr aceasta „împlinirea năzuințelor noastre religioase”, care ne-ar permite „să ne descotorosim de condiția noastră de muritori”? Va reprezenta inteligența artificială „triumful umanismului” sau „îngerul morții sale”?
Romanul a avut o primire amestecată: unii i-au reproșat autorului neglijența articulării conflictului, lipsa de consistență a personajelor, inutilitatea artificiului istoriei contrafactuale[1], acumularea și tratarea neglijentă a temelor sociale la modă; unii au subliniat importanța mesajului social al cărții; alții, în sfârșit, au insistat asupra preciziei scriiturii, asupra forței detaliului, asupra relevanței și actualității remarcabile a temei propuse[2].
UN PRETINS ROMAN SCIENCE-FICTION SAU CUM SE TRAGE PREȘUL DE SUB PICIOARELE CITITORULUI.
Este adevărat că cititorul care, judecând după tema anunțată în titlu și pe pagina de gardă, se așteaptă la un roman SF, va fi înșelat în așteptările sale[3]: ceea ce oferă McEwan este mai degrabă dramă socială și analiză psihologică. Evoluția tehnologică nu este tratată ca fenomen relevant în sine și pentru sine, ci drept hârtie de turnesol pentru descifrarea „mecanismelor de funcționare” ale existenței umane.
„Scena” romanului, un trecut contrafactual al Londrei unor ani 80 care beneficiază de tehnologia anului 2019 și ceva în plus, nu are multe în comun cu universurile ficționale ale literaturii SF clasice. Pe tema limitelor inteligenței și moralității robotice, dezvoltată și rafinată de Isaac Asimov, romanul nu are mare lucru de adăugat. (In)compatibilitatea roboți-oameni, capcanele independenței cognitive și, la limită, emoționale ale ființelor umanoide artificiale sunt teme cunoscute din ciclurile Robotului și Fundației, de la robotul-profet QT la Stephen Byerley, primul robot care ajunge să guverneze destine umane și la fascinanta figură a lui R. Daneel Olivaw. McEwan face o scurtă reverență marelui clasic, invocând cele Trei Legi ale Roboticii, dar apoi se desparte net și neceremonios de el, preferând compania unui Alan Turing „salvat” de la sinucidere pentru dezvoltarea științei roboticii, care îi permită să repună în valoare clasicul conflict între rațiune și emoție.
SPARRING PARTNERS: „OMUL FĂRĂ TRĂSĂTURI” VERSUS OMUL ARTIFICIAL
Povestea în sine este remarcabilă prin caracterul ei „mărunt”, prin personajele sale nesemnificative. Charlie Friend, 32 de ani, este un adevărat „om fără trăsături și fără aspirații” se îndrăgostește de vecina sa Miranda, o fiică de scriitor cu aspirații intelectuale. Totul se petrece în Londra unor contrafactuali ani ’80 marcați de războiul din Insulele Falkland (pierdut, în carte, de Marea Britanie) și de diviziuni sociale tot mai grave. Charlie îl cumpără, din curiozitate și, poate, din spiritul unui consumism neasumat, pe Adam, una dintre primele 25 ființe umane artificiale. Adam, tratat ambiguu ca servitor, dar și ca ființă independentă, încearcă să își dezvolte propria filosofie de viață, în timp ce personajele umane sunt tot mai prinse în istoria lor emoțională personală. Violul „răzbunat” în trecut de Miranda și apariția copilului Mark, dintr-o familie abuzivă, ca potențial fiu adoptiv al noii familii permit înaintarea acțiunii. După o vreme, Adam este prins, ca și „frații și surorile” sale, ceilalți „Adami și Eve”, spectre ale unei noi umanități, în contradicțiile inerente comportamentului uman. Charlie este cel care tranșează, într-o scenă quasi-dostoievskiană, soarta androidului, dar consecințele faptelor lui Adam marchează inevitabil destinul celor doi.
Romanul lui McEwan este articulat pe mai multe planuri care se întrepătrund, cu ițe deliberat încurcate. Astfel, fresca socială pe care autorul se străduiește să o țeasă nu pare să aibă sens în poveste, lucru pe care unii cititori i l-au și reproșat: ce nevoie era să plaseze acțiunea în niște ani 80 care amestecă elemente istorice cu datele tehnologice și politice ale anului 2019? De ce era nevoie de o reinventare a istoriei „mari” pentru a spune o poveste a unor oameni atât de mărunți și nesemnificativi? Pentru ce acest „joc de-a timpul”? În parte, explicația o găsim în însuși caracterul contradictoriu al cărții: scopul istoriei contrafactuale este destabilizarea cititorului. „Am putea deveni sclavii timpului fără un țel precis”, avertizează autorul, prin vocea personajului principal, iar „prezentul este cel mai fragil dintre constructele improbabile”. McEwan propune așadar o demantelare a constrângerilor timpului, în măsura în care acesta funcționează ca barieră a gândirii și a înțelegerii existenței umane. Aceste „efecte de fum” – pierderea războiului din Falklands, ascensiunea lui Tony Benn, mișcările sociale ale anilor 80 combinate cu tema Brexitului, resurgența violenței politice – ajută la construirea unei povești eminamente britanice. Problema insularității, a „mândriei naționale”, a flagrantelor și tot mai profundelor inegalități sociale, diviziunile politice tot mai acute care marchează țara nu sunt, amintește McEwan, caracteristice doar perioadei prezente, ci însoțesc demult istoria britanică. Theresa May nu este Margaret Thatcher și Jeremy Corbyn seamănă doar vag cu Tony Benn (un avatar mai de stânga al lui Tony Blair?), dar conflictele lăuntrice care macină țara rămân aceleași, se agravează, se modulează de la o perioadă la alta. Istoria contrafactuală a lui McEwan reușește performanța de a le sublinia și de a le relativiza simultan: istoria mare continuă, viața politică continuă, Marea Britanie merge mai departe. Destinele oamenilor mărunți se croiesc pe această pânză și se împletesc aproape insesizabil cu destinul țării.
Adam Turing, matematicianul genial care a descifrat codul Enigmei în timpul celui de-al doilea Război Mondial, condamnat pentru comportament homosexual și mort prin sinucidere în anii 1954, care a făcut însă în ultimii obiectul unei reabilitări și recunoașteri publice, prin biografiile și filmul care i-au fost dedicate și, recent, prin decizia de a așeza chipul său pe una dintre bancnotele britanice, este „reînviat” și „reinventat” aici ca părinte al roboticii. El preia în fond în carte rolul lui Susan Calvin din seria Robotului lui Asimov: inventator, promotor și „psiholog” ad-hoc al inteligenței artificiale, el este cel care oferă perspectiva cea mai „empatică” și mai explicită asupra androizilor: „Proiectată pe coordonate în general raționale, receptivă la ceilalți, o astfel de minte se va regăsi rapid prinsă într-un uragan de contradicții. Noi am trăit cu ele și suntem sătui de ele. […] Mințile artificiale nu sunt așa de bine apărate”.
Personajele principale ale cărții sunt, de altfel, cu excepția androidului, surprinzător de banale. Charlie, personajul reflector, nu are contururi clare, nu are aspirații clare, alunecă prin viață fără un scop precis și se epuizează în detaliile vieții cotidiene – mâncare, sex, preocupări casnice, interese politice ocazionale, dar fără angajamente profunde, interese științifico-tehnologice neurmărite până la capăt. Personajul însuși își (re)cunoaște propria mediocritate – „nu făceam nimic, nu inventasem nimic, nu ofeream vreun serviciu, nu participam cu nimic la binele comun”, recunoaște el. Divagațiile sale, speculațiile sale „științifice”, anecdotica vieții personale creează în jurul lui o atmosferă stătută, astfel încât pe la jumătatea romanului cititorul se confruntă cu un ucigător dezinteres pentru un personaj atât de mărunt și de plictisitor.
Firul care îl leagă pe cititor de Miranda este și el relativ subțire. Fire deopotrivă intelectuală și emoțională, aceasta este, până la un punct, captivă în trecutul care nu trece. Pentru Charlie, femeia iubită este – ca și androidul, în fond – „un nou tip de ființă”, transfigurată, prozaic, prin iubire. Personajul capătă contururi tot mai clare pe măsură ce înaintează acțiunea, dar fascinația pe care o exercită asupra cititorului derivă mai degrabă din gestul ei justițiar decât din celelalte fațete ale personalității ei, altminteri puțin interesante: fiică devotată, studentă corectă, iubită fără semnalmente, cu mărunte fantezii sexuale, în căutarea unei familii stabile.
Această aspirație măruntă, în contrast cu dramele politice ale „timpului suspendat”, cu marile teme de interes public, pune în valoare însă, paradoxal, demnitatea experienței omului obișnuit. Fericirea personală devine, prozaic dar foarte real, „micul meu ostrov de speranță… înconjurat de un ocean de suferință națională”. În aceasta stă, mai mult decât oricât, forța romanului: el își asumă ca importante, ca vrednice de povestit destinele oamenilor obișnuiți. Acestea sunt cu atât mai importante cu cât ele ilustrează, simultan, și problemele societății: dezagregarea familiei, destinele „pierdute”, dificultățile sistemului social și educațional. În acest context, rearticularea chinuită, din fragmente disparate, a unei fericiri aparent mărunte, cum este cea a căminului, apare ca salvatoare.
Trebuie spus că autorului i s-a reproșat modul în care tratează destinul Mirandei și mai ales problema violului[4]. Apelând la tema violenței sexuale, care rezonează atât de puternic în contextul campaniei #metoo, autorul își suprimă deliberat empatia și descrie cu precizie mecanismul emoțional al femeii violate, al violatorului și al celei care încearcă să facă justiție victimei violului substituindu-se, prin înșelăciune, acesteia. Lipsa de apărare a victimei în plan emoțional și cultural, care o duce la sinucidere, nu este însă complet compensată de personajul răzbunător, Miranda, care nu știe să se absolve de „vina” de a nu fi acționat la timp pentru a preveni gestul final. Violatorul pocăit rămâne un personaj nesatisfăcător. Prin caracterul său șters, el reușește să pună în valoare „banalitatea răului” violenței sexuale la adresa femeilor – or, tocmai acesta era mesajul-cheie al campaniei #metoo.
SEDUCȚIA ȘI MELANCOLIA ANDROIZILOR SAU UMANIZAREA PRIN VULNERABILITATE
Androidul Adam este, fără îndoială, personajul cel mai interesant al cărții și totodată cel mai dinamic. Povestea lui este cea a introducerii inteligenței artificiale în viața de zi cu zi. Om artificial pe bază de baterii (care nu durează mai mult decât bateria unui smartphone de calitate) care trebuie ferit de ploaie și umezeală, acesta este capabil de o remarcabilă complexitate. El se transformă dintr-o entitate neformată într-o ființă cu personalitate proprie, quasi-, dar nu chiar umană, care dezvoltă treptat înțelegerea contradicțiilor propriei sale condiții. Vedem acest lucru și în modul în care Charlie se raportează la el, în cheie emoțional-umană: îl privește ca pe un fiu, ca pe un servitor, ca pe un prieten, ca pe un rival și în cele din urmă ca pe un dușman – niciodată ca pe o simplă mașinărie. Adam încearcă treptat să se poziționeze în lumea umană, împrumutând diferite roluri – jucărie sexuală, îndrăgostit scriitor de haiku-uri, partener de dialog intelectual și spiritual pentru vânzătorul de legume de la magazinul din colț, ca și pentru tatăl Mirandei. Înțelegându-și propria superioritate intelectuală, acesta încearcă, aproape condescendent, să își „ajute” proprietarii umani atât în plan material, cât și intelectual, dar Adam este în fond incapabil să înțeleagă umanitatea. „Intuițiile lui Adam”, observă Charlie, „chiar și atunci când erau valide, erau inepte pe plan social”. Iar unele dintre aceste intuiții – „singura soluție pentru suferință ar fi extincția completă a omenirii” – sunt profund tulburătoare. Rivalitatea dintre om și mașina gânditoare este ilustrată pregnant prin fanteziile distructive ale lui Charlie, care intuiește, în fond, în presupusa „superioritate morală” a lui Adam primejdia apariției unei forme de „viață” aflate în competiție directă cu omul. O spune și androidul, explicit: „nu vă puteți permite să fiți lăsați în urmă. Ca specie, sunteți mult prea competitivi”.
Riscul este cu atât mai mare cu cât condiționarea lui Adam nu este, ca la Asimov, marcată decisiv de Cele Trei Legi ale roboticii: Adam este capabil de violență fizică la adresa proprietarului său, ca și a altor ființe umane, și își utilizează intelectul în moduri care pot face rău unor ființe umane, cercetându-le – și într-un final sabotându-le – istoria personală. El este capabil de autonomie intelectuală și personală, după cum o dovedește la final, atunci când se desparte definitiv de aspirațiile proprietarilor săi, preferând „simetria” impersonală a justiției „dreptății” emoționale a alegerii Mirandei. Ultimele sale cuvinte anunță revanșa: „vă vom depăși… vă vom supraviețui… chiar dacă vă iubim.” Problema destinului lui Adam rămâne însă una deschisă: capătă oare și el tendințele suicidare dezvoltate de confrații săi incapabili de a rezolva contradicțiile comportamentului uman? Sau nu cumva tocmai faptul că își păstrează stabilitatea îl face să devină o țintă a violenței umane?
Motivul androizilor suicidari este poate unul dintre cele mai profunde și mai tulburătoare ale cărții, atingând simultan mai multe puncte dureroase: caracterul imprevizibil, haotic al existenței și deciziei umane; limitele necesare ale inteligenței robotice; factorul incalculabil al „umanizării” mașinilor – apariția mașinilor capabile de emoții, paradoxal fragilizate până la debilitarea completă tocmai de acest element constitutiv al experienței umane. Superioritatea cognitivă a mașinilor este astfel tragic compensată și transformată în inferioritate la chiar apogeul umanizării lor, prin vulnerabilitatea și instabilitatea induse de emoții. „Nu există nimic în tot codul acesta minunat al care să îi poată pregăti […] pentru Auschwitz”, semnalizează autorul, prin glasul lui Turing. Alienarea, autosabotajul androizilor sunt, la rândul lor, ecouri ale aceleiași societăți captive în propria anomie, în propria lipsă de sens existențial.
UN ROMAN NĂRĂVAȘ PENTRU CITITORUL RĂBDĂTOR
Brutalitatea descrierilor și atmosfera stagnantă sunt ponderate de umorul britanic difuz, de permanentul „understatement” al personajelor – inclusiv cel dus până aproape de ridicol al androidului, de ironiile și autoironiile încrucișate pe care autorul le mânuiește cu dexteritate. Aceasta, ca și strânsa legare a poveștii „mărunte” de fresca socială și zecile de detalii geografice fac din roman o poveste prin excelență britanică, așadar o formă de reflecție asupra propriei societăți.
Pledoaria finală a lui McEwan rămâne una ambiguă. Pe de o parte, el articulează o formă de pozitivă empatie față de inteligența artificială și potențialul pozitiv al acesteia, cu predilecție prin glasul lui Adam Turing. Pe de altă parte, pare să postuleze, prin povestea lui Charlie, autosuficiența ființei umane, care nu are nevoie, în fond, de tehnologie pentru a da sens propriei vieți.
În acest roman nărăvaș, care își silește cititorul să bată cărări uneori greoaie, alteori profund tulburătoare, autorul reușește performanța de a țese numeroasele angoase – personale și sociale – ale societății britanice contemporane, atingând, rând pe rând, nervii cei mai sensibili. Cititorul nerăbdător sau mai slab de înger riscă să se piardă pe parcurs, derutat de prea multe locuri comune sau cel puțin familiare, dar cel care acceptă pariul cărții va fi răsplătit într-un final nu atât cu răspunsuri, cât cu o copioasă serie de întrebări lăsate deliberat nerezolvate. Rolul romanului se dovedește a fi, ca de multe ori în cazul lui McEwan, unul terapeutic, unde descifrarea diagnosticului devine primul pas spre vindecare.
Note:
Note:
[1] După cum observă Jeff Giles în recenzia sa din The New York Times (1 mai 2019), https://www.nytimes.com/2019/05/01/books/review/ian-mcewan-machines-like-me.html
[2] A se vedea recenzia relativ rezervată a lui Marcel Theroux din The Guardian (11 aprilie 2019) https://www.theguardian.com/books/2019/apr/11/machines-like-me-by-ian-mcewan-review, cea entuziastă a lui lui Alex Preston din același cotidian (22 aprilie 2019) https://www.theguardian.com/books/2019/apr/22/machines-like-us-ian-mcewan-review, respectiv analiza-interviu propusă de Tim Adams (14 aprilie 2019), https://www.theguardian.com/books/2019/apr/14/ian-mcewan-interview-machines-like-me-artificial-intelligence.
[3] A se vedea cronica severă a lui Constance Grady pentru Vox (23 aprilie 2019), https://www.vox.com/culture/2019/4/23/18512642/machines-like-me-review-ian-mcewan care, limitându-se la a trata această dimensiune a cărții, o găsește „dezamăgitoare”, sau cea propusă de Rabeea Salem pentru The Irish Times (20 aprilie 2019), https://www.irishtimes.com/culture/books/machines-like-me-by-ian-mcewan-review-a-baggy-and-jumbled-narrative-1.3849775.
[4] Helen Mcalpin, pentru NPR (23 aprilie 2019) https://www.npr.org/2019/04/23/714887136/in-mcewans-latest-the-machine-is-too-much-like-you?t=1564426666063 numește aceste intrigi secundare „foarte dubioase” (highly questionable), cu o expresie foarte rezervată față de cea folosită de cititorii obișnuiți, de exemplu în comentariile acestora pe portalul Amazon https://www.amazon.com/Machines-Like-Me-Ian-McEwan/dp/0385545118.
Ian McEwan, „Mașinării ca mine”, Editura Polirom, Iași, 2019, 320 pagini, traducere din limba engleză și note de Dan Croitoru.
 |
| Iuliana Conovici - Filolog; critic literar |
Articol în exclusivitate