Arta compromisului – genealogie erudită și implicații practice

Se spune mereu, fără a cita sursa, care de altfel rămâne misterioasă, că „politica este arta compromisului”. Mai rare sunt însă comentariile cu privire la ceea ce înseamnă, în fapt, această „artă”, care sunt ambițiile și care sunt limitele ei. În orizontul ciclurilor succesive de alegeri care ne așteaptă, o carte despre rolul compromisului în politică apare drept cât se poate de oportună.

Lucrarea lui Alin Fumurescu, Compromisul – o istorie politică și filozofică, prezentată ca teză de doctorat la Indiana University (Bloomington) și publicată în original la Cambridge University Press în anul 2013, oferă o astfel de analiză în profunzime a apariție și dezvoltării conceptului politic de compromis îndeosebi de cele două părți ale Canalului Mânecii: în Anglia și în Franța. Conotat pozitiv în Anglia ca mijloc de soluționare a situațiilor dificile, compromisul are în Franța o proastă reputație, semnalând culpabile abdicări morale. De ce și cum se ajunge la aceste semnificații, ce acoperă și ce descoperă ele? Aceasta este miza cărții și pe aceasta se străduiește autorul să o „dezghioace” în aproape 500 de pagini.

Terenul teoriei politice este reputat ca fiind pe alocuri unul arid, pretinzând cititorului un ascetic devotament față de materialul uneori foarte abstract pe care îl tratează. Genealogia conceptuală la care face apel autorul în lucrarea sa, pe urmele lui Michel Foucault, îmbinând cercetare istorică, contextualizare și analiză filozofico-politică și mobilizând un volum impresionant de surse, oferă însă unele satisfacții. Alin Fumurescu se folosește pe deplin de oportunitățile oferite de această metodă pentru a scrie o istorie conceptuală a cărei lectură este o plăcere. Ajutat de traducerea fluidă, foarte aproape de text a lui Doru Căstăian, textul atrage cititorul „în largul” multisecularei dezbateri asupra semnificației și rolului politic al compromisului, fără a-l lăsa să se afunde complet în abstracțiunea dezbaterii.

ARBITRAJ, VIRTUTE, ALEGERE ȘI LUPTA DINTRE CELE DOUĂ FORURI. „CĂLĂTORIA CONCEPTULUI DE COMPROMIS DIN ANTICHITATE SPRE VREMURILE MODERNE

Pentru a ajunge la miezul acestor concepte, autorul mobilizează cele mai importante direcții de reflecție din filozofia și practica politică: problemele reprezentării, arbitrajului, dinamicii sferelor publică și privată, a suveranității și Suveranului și așa mai departe.

Compromisul își începe „cariera” în Antichitate, ca specie particulară a medierii, respectiv a arbitrajului: o dispută între două părți care nu pot ajunge singure la un acord poate fi rezolvată cu ajutorul unui mediator/arbitru (mesotes, respectiv în dreptul roman, compromissarius), întruchipare a virtuții și menit să definească, în contextul respectiv, dreptatea, asigurând astfel perpetuarea virtuții în relațiile dintre părți și în cetate.

Pentru moderni, în schimb, compromisul își transformă treptat sensurile. În societatea creștină care succedă celei antice, medierea, arbitrajul se fac în prezența și prin raportare la instanța supremă care este Divinitatea, și prin ea la legea și morala definite de Aceasta. Acest tertium implicit rămâne până târziu în ecuație, când termenul se secularizează treptat, îndeosebi sub imperiul utilitarismului și al teoriei contractualiste.

Compromisul, descoperim în scrierile gânditorilor politici de secol XVII, este o tehnică necesară și o virtute politică: capacitatea de a găsi o cale intermediară, o soluție de armonizare a diferitelor interese aflate în joc este necesară pentru identificarea celor mai bune soluții de guvernare, ca și în relațiile internaționale. Noțiunea își pierde treptat conotația antică (căutarea soluției virtuoase, a dreptății) în favoarea unei abordări tranzacționale. Această dimensiune a compromisului este însă considerată specifică sferei publice, devenind nocivă atunci când este extinsă la sfera conștiinței individuale și a convingerilor care o guvernează. Dinamica celor două foruri, forum internum și forum externum este pivotul pe care se construiește, în moduri în fond opuse, viziunea asupra compromisului de cele două părți ale Canalului Mânecii. Forum internum este refractar la compromis, soluțiile de mediere sau tranzacționale neavându-și locul în sfera principiilor și valorilor fundamentale, de la care orice abatere înseamnă o cedare culpabilă. În schimb, în forum externum, și în special în raporturile publice ale diferitelor corpuri politice, compromisul este însă o formă legitimă a reprezentării.

COMPROMIS ȘI REPREZENTARE: EVOLUȚII ȘI CONTRADICȚII ÎN ANGLIA ȘI FRANȚA

Astfel, conceptul politic cel mai strâns legat de cel al compromisului, este cel al reprezentării, care ajută și el, la structurarea dezbaterii cu privire la compromis. În Evul Mediu, argumentează autorul, noțiunea de compromis este nu doar o formă a arbitrajului, ci stă și la baza principiului reprezentării. Delegarea către o persoană sau un număr mic de persoane a rezolvării unor probleme se face, în această perioadă, fie prin alegere, fie prin numire, fie prin compromissum ca înțelegere între cei implicați. În orice caz, acești delegați sunt meniți să apere, în funcție de rolul care le este atribuit, dreptatea obiectivă și/sau interesele corpurilor sociale (universitates) pe care le reprezintă. Regii înșiși, speculează unii autori în secolul al XVI-lea, sunt rezultatul unor alegeri printr-o formă de compromissum tacit. Până în secolul al XVI-lea, mai ales în Anglia, reprezentarea este percepută ca una eminamente descendentă: reprezentanții își derivă autoritatea de la cei pe care îi reprezintă; mai simplu supus, „puteai reprezenta doar pe cineva cu un statut egal sau superior, niciodată un inferior” (p. 200). Legitimitatea incontestabilă nu este însă dată de simplul procedeu al alegerii. Autoritatea divină și mai târziu legea naturală, apoi (din ce în ce mai exclusiv) rațiunea sunt cel de-al treilea element care guvernează atât sfera publică, cât și pe cea a conștiinței și care conferă autorității desemnate (fie și prin compromissum) o formă suplimentară de legitimitate.

COMPROMIS ȘI COMPROMITERE: CELE DOUĂ SENSURI ALE INDIVIDUALISMULUI

Cu toate acestea, încă din secolul al XVII-lea în Franța începe să se instaleze o suspiciune fundamentală față de principiul compromisului, declinat ca încălcare a onoarei/principiilor pe care se construiește conștiința, în timp ce în Anglia termenul își păstrează conotația pozitivă, de principiu regulator al vieții publice, bazat pe egalitatea implicită a părților implicate, devenind și o formă a angajamentului de a respecta termenii unei înțelegeri între părți, un angajament, în fond, contractual.

În Franța, argumentează Alin Fumurescu, absolutismul francez, reacție la războaiele civile (rezultat al încercărilor de concentrare a puterii în mâinile regelui) și religioase (consecințe ale Reformei) duc la nașterea unui individualism centripet, mefient față de implicarea civică (pp. 211 și urm.) și față de puterea politică în general, inclusiv față de variile forme de reprezentare, care continuă, în această perioadă, să nu corespundă așteptărilor. Absolutizarea puterii monarhului și principiul dreptului divin al prinților nu reușesc să facă uitat caracterul limitat al puterii, nici drepturile forului interior, iar încercarea de a suprima corpurile reprezentative duce la revolte succesive și în cele din urmă la răsturnarea violentă a regalității. Forul intern își afirmă autonomia față de cel extern, și principiul compromis (căci neonorat, v. cazul Edictului de la Nantes) al compromisului își pierde credibilitatea și legitimitatea ca principiu politic.

În Anglia, în schimb, asistăm la un proces de sens contrar. Spre a doua jumătate a secolului al XVI-lea, afirmă autorul, forul interior se „colmatează”, se prăbușește și se dizolvă complet în forul exterior. Nu întâmplător, nașterea teoriilor contractualiste apare într-o societate articulată pe baza common law, guvernată de charte, contracte, precedente și de principiul egalității cetățenilor (aflat la baza reprezentării în Parlament) – o „comunitate de indivizi” (p.278).

Autorul nu discută, din păcate, rolul jucat de Reforma engleză și respectiv al Tudorilor în prăbușirea acestor distincții, deși asumarea de către Henric al VIII-lea a rolului de cap al Bisericii Angliei este un punct de cotitură în cadrul acestui proces. Asimilând Biserica în corpul politic și distrugându-și fizic oponenții, impunând constrângătorul „Oath of Supremacy” (obligația fiecărui cetățean de a recunoaște supremația Regelui asupra Bisericii) Henric anihila distincția între forul intern și cel extern și orice posibil refugiu al conștiinței individuale în fața autorității Suveranului.

Alin Fumurescu trece peste acest episod, preferând să se concentreze asupra modului în care „prăbușirea” forului intern în cel extern este reflectată în scrierile diferitor gânditori politici, ajungând direct la Iacob I (al cărui nume, nu știm de ce, rămâne netradus, în ciuda practicii generalizate și în această carte, a apelului la forme românești consacrate). Revolta împotriva tendințelor absolutiste ale monarhiei engleze duce la afirmarea din ce în ce mai puternică a Parlamentului ca instanță prin excelență de reprezentare activă a poporului: căci „Parlamentul englez nu a fost niciodată o persona ficta sau o persona repraesentata, ci, întotdeauna, un corpus repraesentans foarte real”, observă autorul, citându-l pe Ernst Kantorowicz. Contractualiștii preiau această tradiție a „minoratului” lui forum internum, văzut de Hobbes ca propriu doar stării de natură, relațiile interumane în societate, guvernate de voința individuală, fiind deja proprii forului extern. Rațiunea devine principiul guvernant al societății, ca și al conștiinței individului aflat în societate, iar compromisul ajunge să fie doar o specie a contractului (v. concluziile de la p. 291). Treptat, și principiul reprezentării suferă modificări. Aceasta devine ascendentă: reprezentanții, prin autoritatea cu care sunt învestiți și întrucât reprezintă interesele superioare ale comunității, sunt situați deasupra celor reprezentați. Glorioasa Revoluție, care introduce schimbarea dinastică (prin instalarea pe tron a lui Wilhelm de Orania și a Mariei), și instaurează, de facto, un contract între Rege și popor, reprezintă punctul culminant al acestei evoluții și triumful politic al principiului compromisului în Anglia.

COMPROMISURILE CONTRACTUALISMULUI

În continuare, făcând apel la o vastă paletă de autori din spațiile britanic, francez și german, trecând, firește, printr-o detaliată analiză a perspectivelor propuse de Thomas Hobbes și John Locke, autorul schițează, din perspectiva teoriei compromisului, o evoluție a teoriilor contractualiste și a rolului Suveranului: el identifică trecerea treptată de la reprezentare ca substitutio (Stările generale franceze nu „reprezintă”, ci „sunt” poporul) la reprezentare ca repraesentatio, reprezentarea specifică a unor interese ale comunităților, respectiv de la înțelegerea poporului drept corp unitar (universitas) la recunoașterea acestuia drept o comunitate de indivizi. Distincția dintre contractualismul francez și cel engleză se păstrează la nivelul reprezentării, argumentând că, dacă pentru cei din urmă aceasta își schimbă sensul devenind ascendentă, pentru francezi, ea continuă să fie privită drept descendentă (p. 404 și urm.)

SUPRAVIEȚUIREA CELOR DOUĂ FORURI: LECȚII PENTRU ZIUA DE AZI

Societatea modernă nu a reușit să rezolve tensiunea dintre „omul bidimensional” tradițional, care caută să își protejeze forul interior și „omul unidimensional”, în care acestea au fuzionat. Observăm, argumentează Alin Fumurescu, cum compromisul (fie el tranzacțional sau de arbitraj) funcționează în unele situații, dar nu și în cazul altora: în războaiele cu o componentă identitară, de pildă (autorul oferă exemplele conflictelor arabo-israelian și ale războiului din Bosnia), acesta se dovedește, în ciuda încercărilor, ineficace, inoperant pe termen lung. Căci „compromisul presupune recunoașterea celuilalt ca entitate care este îndreptățită la propriile pretenții” și „conferă legitimitate” (p. 473), în timp ce astfel de conflicte sunt trăite ca amenințări existențiale, afectând „unicitatea” identitară a participanților. În cele din urmă, autorul pledează în favoarea recunoașterii valorii relative a compromisului (aplicabil în chestiuni care nu afectează forul interior) și a permanenței „omului bidimensional”, ignorarea distincției între cele două foruri putând avea consecințe dramatice (p. 478). El atrage însă atenția și asupra transformării fundamentale pe care a suferit-o forul intern în epoca internetului, devenind un agregat nu întotdeauna coerent de „apartenențe” la grupuri dintre cele mai diverse, de cele mai multe ori fără o ancorare teritorială.

Fascinanta „călătorie” prin genealogia politico-filosofică occidentală a compromisului pe care ne-o propune Alin Fumurescu în acest volum este prefațată de o investigație mai degrabă jurnalistică a modului în care această noțiune este percepută astăzi de unii intelectuali și oameni politici români. Dincolo de criticile care se pot aduce acestei abordări, în contrast cu rigoarea metodologică a corpului tezei (aș numi aici tratarea expeditivă și mai degrabă neglijentă a tradiției politico-filosofice bizantine și post-bizantine), autorul face o observație deosebit de pertinentă: singurul element care întrunește consensul societății românești, inclusiv în perioada postcomunistă este ideea unității naționale. Polarizarea actuală a societății românești și „capcanele” pe care noțiunea de compromis le pune astăzi celor interesați de viața publică, ca urmare a unei istorii încărcate de compromisuri moral compromițătoare nu trebuie să ne ducă însă, sugerează autorul, la o abandonare a compromisului ca instrument politic. În acest scop, propune (pp. 29-30) câteva criterii privind utilizarea acestuia în viața publică și pe care le reproducem integral:

„(1) Compromisul în politică e bun atât timp cât este în beneficiul comunității. (2). O comunitate, orice comunitate – de la familie la popor – se formează, precum compromisul, cu o componentă „comercială”, de tranzacție și una afectivă, de sacrificiu mutual; (3) Dacă una dintre componente lipsește, mai bine te lipsești de compromis”.

Recomandări foarte practice și foarte utile atât alegătorilor, cât și oamenilor politici care se pregătesc acum de alegeri.

Alin Fumurescu, „Compromisul – o istorie politică și filozofică”, Editura Humanitas, 2019, 496 p., traducere de Doru Căstăian.

Iuliana Conovici
- Filolog; critic literar

Articol în exclusivitate

„Mașinării ca mine” sau despre melancolia androizilor

Cel mai recent roman al lui Ian McEwan, Mașinării ca mine, se înscrie în seria lungă de subiecte pe care autorul le tratează dintr-o perspectivă nonconformistă, fără menajamente. Scriitura lui fluidă, faptul că abordează mereu teme de actualitate, uneori tabu (eutanasia din Amsterdam, Hamlet intrauterin din Coajă de nucă, problema schimbărilor climatice din Solar), pe care le „dezghioacă” din perspectivă psihologică, emoțională și morală fac din el un autor foarte popular, ale cărui cărți sunt așteptate cu nerăbdare și citite cu aviditate.

De această dată, problema pe care o ridică McEwan este cea a inteligenței artificiale, a modurilor în care aceasta devine parte a vieții noastre și a problemelor moral-etice și emoționale pe care aceasta o ridică. Este într-adevăr aceasta „împlinirea năzuințelor noastre religioase”, care ne-ar permite „să ne descotorosim de condiția noastră de muritori”? Va reprezenta inteligența artificială „triumful umanismului” sau „îngerul morții sale”?

Romanul a avut o primire amestecată: unii i-au reproșat autorului neglijența articulării conflictului, lipsa de consistență a personajelor, inutilitatea artificiului istoriei contrafactuale^[1], acumularea și tratarea neglijentă a temelor sociale la modă; unii au subliniat importanța mesajului social al cărții; alții, în sfârșit, au insistat asupra preciziei scriiturii, asupra forței detaliului, asupra relevanței și actualității remarcabile a temei propuse^[2].

UN PRETINS ROMAN SCIENCE-FICTION SAU CUM SE TRAGE PREȘUL DE SUB PICIOARELE CITITORULUI.

Este adevărat că cititorul care, judecând după tema anunțată în titlu și pe pagina de gardă, se așteaptă la un roman SF, va fi înșelat în așteptările sale^[3]: ceea ce oferă McEwan este mai degrabă dramă socială și analiză psihologică. Evoluția tehnologică nu este tratată ca fenomen relevant în sine și pentru sine, ci drept hârtie de turnesol pentru descifrarea „mecanismelor de funcționare” ale existenței umane.

„Scena” romanului, un trecut contrafactual al Londrei unor ani 80 care beneficiază de tehnologia anului 2019 și ceva în plus, nu are multe în comun cu universurile ficționale ale literaturii SF clasice. Pe tema limitelor inteligenței și moralității robotice, dezvoltată și rafinată de Isaac Asimov, romanul nu are mare lucru de adăugat. (In)compatibilitatea roboți-oameni, capcanele independenței cognitive și, la limită, emoționale ale ființelor umanoide artificiale sunt teme cunoscute din ciclurile Robotului și Fundației, de la robotul-profet QT la Stephen Byerley, primul robot care ajunge să guverneze destine umane și la fascinanta figură a lui R. Daneel Olivaw. McEwan face o scurtă reverență marelui clasic, invocând cele Trei Legi ale Roboticii, dar apoi se desparte net și neceremonios de el, preferând compania unui Alan Turing „salvat” de la sinucidere pentru dezvoltarea științei roboticii, care îi permită să repună în valoare clasicul conflict între rațiune și emoție.

SPARRING PARTNERS: „OMUL FĂRĂ TRĂSĂTURI” VERSUS OMUL ARTIFICIAL

Povestea în sine este remarcabilă prin caracterul ei „mărunt”, prin personajele sale nesemnificative. Charlie Friend, 32 de ani, este un adevărat „om fără trăsături și fără aspirații” se îndrăgostește de vecina sa Miranda, o fiică de scriitor cu aspirații intelectuale. Totul se petrece în Londra unor contrafactuali ani ’80 marcați de războiul din Insulele Falkland (pierdut, în carte, de Marea Britanie) și de diviziuni sociale tot mai grave. Charlie îl cumpără, din curiozitate și, poate, din spiritul unui consumism neasumat, pe Adam, una dintre primele 25 ființe umane artificiale. Adam, tratat ambiguu ca servitor, dar și ca ființă independentă, încearcă să își dezvolte propria filosofie de viață, în timp ce personajele umane sunt tot mai prinse în istoria lor emoțională personală. Violul „răzbunat” în trecut de Miranda și apariția copilului Mark, dintr-o familie abuzivă, ca potențial fiu adoptiv al noii familii permit înaintarea acțiunii. După o vreme, Adam este prins, ca și „frații și surorile” sale, ceilalți „Adami și Eve”, spectre ale unei noi umanități, în contradicțiile inerente comportamentului uman. Charlie este cel care tranșează, într-o scenă quasi-dostoievskiană, soarta androidului, dar consecințele faptelor lui Adam marchează inevitabil destinul celor doi.

Romanul lui McEwan este articulat pe mai multe planuri care se întrepătrund, cu ițe deliberat încurcate. Astfel, fresca socială pe care autorul se străduiește să o țeasă nu pare să aibă sens în poveste, lucru pe care unii cititori i l-au și reproșat: ce nevoie era să plaseze acțiunea în niște ani 80 care amestecă elemente istorice cu datele tehnologice și politice ale anului 2019? De ce era nevoie de o reinventare a istoriei „mari” pentru a spune o poveste a unor oameni atât de mărunți și nesemnificativi? Pentru ce acest „joc de-a timpul”? În parte, explicația o găsim în însuși caracterul contradictoriu al cărții: scopul istoriei contrafactuale este destabilizarea cititorului. „Am putea deveni sclavii timpului fără un țel precis”, avertizează autorul, prin vocea personajului principal, iar „prezentul este cel mai fragil dintre constructele improbabile”. McEwan propune așadar o demantelare a constrângerilor timpului, în măsura în care acesta funcționează ca barieră a gândirii și a înțelegerii existenței umane. Aceste „efecte de fum” – pierderea războiului din Falklands, ascensiunea lui Tony Benn, mișcările sociale ale anilor 80 combinate cu tema Brexitului, resurgența violenței politice – ajută la construirea unei povești eminamente britanice. Problema insularității, a „mândriei naționale”, a flagrantelor și tot mai profundelor inegalități sociale, diviziunile politice tot mai acute care marchează țara nu sunt, amintește McEwan, caracteristice doar perioadei prezente, ci însoțesc demult istoria britanică. Theresa May nu este Margaret Thatcher și Jeremy Corbyn seamănă doar vag cu Tony Benn (un avatar mai de stânga al lui Tony Blair?), dar conflictele lăuntrice care macină țara rămân aceleași, se agravează, se modulează de la o perioadă la alta. Istoria contrafactuală a lui McEwan reușește performanța de a le sublinia și de a le relativiza simultan: istoria mare continuă, viața politică continuă, Marea Britanie merge mai departe. Destinele oamenilor mărunți se croiesc pe această pânză și se împletesc aproape insesizabil cu destinul țării.

Adam Turing, matematicianul genial care a descifrat codul Enigmei în timpul celui de-al doilea Război Mondial, condamnat pentru comportament homosexual și mort prin sinucidere în anii 1954, care a făcut însă în ultimii obiectul unei reabilitări și recunoașteri publice, prin biografiile și filmul care i-au fost dedicate și, recent, prin decizia de a așeza chipul său pe una dintre bancnotele britanice, este „reînviat” și „reinventat” aici ca părinte al roboticii. El preia în fond în carte rolul lui Susan Calvin din seria Robotului lui Asimov: inventator, promotor și „psiholog” ad-hoc al inteligenței artificiale, el este cel care oferă perspectiva cea mai „empatică” și mai explicită asupra androizilor: „Proiectată pe coordonate în general raționale, receptivă la ceilalți, o astfel de minte se va regăsi rapid prinsă într-un uragan de contradicții. Noi am trăit cu ele și suntem sătui de ele. […] Mințile artificiale nu sunt așa de bine apărate”.

Personajele principale ale cărții sunt, de altfel, cu excepția androidului, surprinzător de banale. Charlie, personajul reflector, nu are contururi clare, nu are aspirații clare, alunecă prin viață fără un scop precis și se epuizează în detaliile vieții cotidiene – mâncare, sex, preocupări casnice, interese politice ocazionale, dar fără angajamente profunde, interese științifico-tehnologice neurmărite până la capăt. Personajul însuși își (re)cunoaște propria mediocritate – „nu făceam nimic, nu inventasem nimic, nu ofeream vreun serviciu, nu participam cu nimic la binele comun”, recunoaște el. Divagațiile sale, speculațiile sale „științifice”, anecdotica vieții personale creează în jurul lui o atmosferă stătută, astfel încât pe la jumătatea romanului cititorul se confruntă cu un ucigător dezinteres pentru un personaj atât de mărunt și de plictisitor.

Firul care îl leagă pe cititor de Miranda este și el relativ subțire. Fire deopotrivă intelectuală și emoțională, aceasta este, până la un punct, captivă în trecutul care nu trece. Pentru Charlie, femeia iubită este – ca și androidul, în fond – „un nou tip de ființă”, transfigurată, prozaic, prin iubire. Personajul capătă contururi tot mai clare pe măsură ce înaintează acțiunea, dar fascinația pe care o exercită asupra cititorului derivă mai degrabă din gestul ei justițiar decât din celelalte fațete ale personalității ei, altminteri puțin interesante: fiică devotată, studentă corectă, iubită fără semnalmente, cu mărunte fantezii sexuale, în căutarea unei familii stabile.

Această aspirație măruntă, în contrast cu dramele politice ale „timpului suspendat”, cu marile teme de interes public, pune în valoare însă, paradoxal, demnitatea experienței omului obișnuit. Fericirea personală devine, prozaic dar foarte real, „micul meu ostrov de speranță… înconjurat de un ocean de suferință națională”. În aceasta stă, mai mult decât oricât, forța romanului: el își asumă ca importante, ca vrednice de povestit destinele oamenilor obișnuiți. Acestea sunt cu atât mai importante cu cât ele ilustrează, simultan, și problemele societății: dezagregarea familiei, destinele „pierdute”, dificultățile sistemului social și educațional. În acest context, rearticularea chinuită, din fragmente disparate, a unei fericiri aparent mărunte, cum este cea a căminului, apare ca salvatoare.

Trebuie spus că autorului i s-a reproșat modul în care tratează destinul Mirandei și mai ales problema violului^[4]. Apelând la tema violenței sexuale, care rezonează atât de puternic în contextul campaniei #metoo, autorul își suprimă deliberat empatia și descrie cu precizie mecanismul emoțional al femeii violate, al violatorului și al celei care încearcă să facă justiție victimei violului substituindu-se, prin înșelăciune, acesteia. Lipsa de apărare a victimei în plan emoțional și cultural, care o duce la sinucidere, nu este însă complet compensată de personajul răzbunător, Miranda, care nu știe să se absolve de „vina” de a nu fi acționat la timp pentru a preveni gestul final. Violatorul pocăit rămâne un personaj nesatisfăcător. Prin caracterul său șters, el reușește să pună în valoare „banalitatea răului” violenței sexuale la adresa femeilor – or, tocmai acesta era mesajul-cheie al campaniei #metoo.

SEDUCȚIA ȘI MELANCOLIA ANDROIZILOR SAU UMANIZAREA PRIN VULNERABILITATE

Androidul Adam este, fără îndoială, personajul cel mai interesant al cărții și totodată cel mai dinamic. Povestea lui este cea a introducerii inteligenței artificiale în viața de zi cu zi. Om artificial pe bază de baterii (care nu durează mai mult decât bateria unui smartphone de calitate) care trebuie ferit de ploaie și umezeală, acesta este capabil de o remarcabilă complexitate. El se transformă dintr-o entitate neformată într-o ființă cu personalitate proprie, quasi-, dar nu chiar umană, care dezvoltă treptat înțelegerea contradicțiilor propriei sale condiții. Vedem acest lucru și în modul în care Charlie se raportează la el, în cheie emoțional-umană: îl privește ca pe un fiu, ca pe un servitor, ca pe un prieten, ca pe un rival și în cele din urmă ca pe un dușman – niciodată ca pe o simplă mașinărie. Adam încearcă treptat să se poziționeze în lumea umană, împrumutând diferite roluri – jucărie sexuală, îndrăgostit scriitor de haiku-uri, partener de dialog intelectual și spiritual pentru vânzătorul de legume de la magazinul din colț, ca și pentru tatăl Mirandei. Înțelegându-și propria superioritate intelectuală, acesta încearcă, aproape condescendent, să își „ajute” proprietarii umani atât în plan material, cât și intelectual, dar Adam este în fond incapabil să înțeleagă umanitatea. „Intuițiile lui Adam”, observă Charlie, „chiar și atunci când erau valide, erau inepte pe plan social”. Iar unele dintre aceste intuiții – „singura soluție pentru suferință ar fi extincția completă a omenirii” – sunt profund tulburătoare. Rivalitatea dintre om și mașina gânditoare este ilustrată pregnant prin fanteziile distructive ale lui Charlie, care intuiește, în fond, în presupusa „superioritate morală” a lui Adam primejdia apariției unei forme de „viață” aflate în competiție directă cu omul. O spune și androidul, explicit: „nu vă puteți permite să fiți lăsați în urmă. Ca specie, sunteți mult prea competitivi”.

Riscul este cu atât mai mare cu cât condiționarea lui Adam nu este, ca la Asimov, marcată decisiv de Cele Trei Legi ale roboticii: Adam este capabil de violență fizică la adresa proprietarului său, ca și a altor ființe umane, și își utilizează intelectul în moduri care pot face rău unor ființe umane, cercetându-le – și într-un final sabotându-le – istoria personală. El este capabil de autonomie intelectuală și personală, după cum o dovedește la final, atunci când se desparte definitiv de aspirațiile proprietarilor săi, preferând „simetria” impersonală a justiției „dreptății” emoționale a alegerii Mirandei. Ultimele sale cuvinte anunță revanșa: „vă vom depăși… vă vom supraviețui… chiar dacă vă iubim.” Problema destinului lui Adam rămâne însă una deschisă: capătă oare și el tendințele suicidare dezvoltate de confrații săi incapabili de a rezolva contradicțiile comportamentului uman? Sau nu cumva tocmai faptul că își păstrează stabilitatea îl face să devină o țintă a violenței umane?

Motivul androizilor suicidari este poate unul dintre cele mai profunde și mai tulburătoare ale cărții, atingând simultan mai multe puncte dureroase: caracterul imprevizibil, haotic al existenței și deciziei umane; limitele necesare ale inteligenței robotice; factorul incalculabil al „umanizării” mașinilor – apariția mașinilor capabile de emoții, paradoxal fragilizate până la debilitarea completă tocmai de acest element constitutiv al experienței umane. Superioritatea cognitivă a mașinilor este astfel tragic compensată și transformată în inferioritate la chiar apogeul umanizării lor, prin vulnerabilitatea și instabilitatea induse de emoții. „Nu există nimic în tot codul acesta minunat al care să îi poată pregăti […] pentru Auschwitz”, semnalizează autorul, prin glasul lui Turing. Alienarea, autosabotajul androizilor sunt, la rândul lor, ecouri ale aceleiași societăți captive în propria anomie, în propria lipsă de sens existențial.

UN ROMAN NĂRĂVAȘ PENTRU CITITORUL RĂBDĂTOR

Brutalitatea descrierilor și atmosfera stagnantă sunt ponderate de umorul britanic difuz, de permanentul „understatement” al personajelor – inclusiv cel dus până aproape de ridicol al androidului, de ironiile și autoironiile încrucișate pe care autorul le mânuiește cu dexteritate. Aceasta, ca și strânsa legare a poveștii „mărunte” de fresca socială și zecile de detalii geografice fac din roman o poveste prin excelență britanică, așadar o formă de reflecție asupra propriei societăți.

Pledoaria finală a lui McEwan rămâne una ambiguă. Pe de o parte, el articulează o formă de pozitivă empatie față de inteligența artificială și potențialul pozitiv al acesteia, cu predilecție prin glasul lui Adam Turing. Pe de altă parte, pare să postuleze, prin povestea lui Charlie, autosuficiența ființei umane, care nu are nevoie, în fond, de tehnologie pentru a da sens propriei vieți.

În acest roman nărăvaș, care își silește cititorul să bată cărări uneori greoaie, alteori profund tulburătoare, autorul reușește performanța de a țese numeroasele angoase – personale și sociale – ale societății britanice contemporane, atingând, rând pe rând, nervii cei mai sensibili. Cititorul nerăbdător sau mai slab de înger riscă să se piardă pe parcurs, derutat de prea multe locuri comune sau cel puțin familiare, dar cel care acceptă pariul cărții va fi răsplătit într-un final nu atât cu răspunsuri, cât cu o copioasă serie de întrebări lăsate deliberat nerezolvate. Rolul romanului se dovedește a fi, ca de multe ori în cazul lui McEwan, unul terapeutic, unde descifrarea diagnosticului devine primul pas spre vindecare.

Note:

^[1] După cum observă Jeff Giles în recenzia sa din The New York Times (1 mai 2019), https://www.nytimes.com/2019/05/01/books/review/ian-mcewan-machines-like-me.html

^[2] A se vedea recenzia relativ rezervată a lui Marcel Theroux din The Guardian (11 aprilie 2019) https://www.theguardian.com/books/2019/apr/11/machines-like-me-by-ian-mcewan-review, cea entuziastă a lui lui Alex Preston din același cotidian (22 aprilie 2019) https://www.theguardian.com/books/2019/apr/22/machines-like-us-ian-mcewan-review, respectiv analiza-interviu propusă de Tim Adams (14 aprilie 2019), https://www.theguardian.com/books/2019/apr/14/ian-mcewan-interview-machines-like-me-artificial-intelligence.

^[3] A se vedea cronica severă a lui Constance Grady pentru Vox (23 aprilie 2019), https://www.vox.com/culture/2019/4/23/18512642/machines-like-me-review-ian-mcewan care, limitându-se la a trata această dimensiune a cărții, o găsește „dezamăgitoare”, sau cea propusă de Rabeea Salem pentru The Irish Times (20 aprilie 2019), https://www.irishtimes.com/culture/books/machines-like-me-by-ian-mcewan-review-a-baggy-and-jumbled-narrative-1.3849775.

^[4] Helen Mcalpin, pentru NPR (23 aprilie 2019) https://www.npr.org/2019/04/23/714887136/in-mcewans-latest-the-machine-is-too-much-like-you?t=1564426666063 numește aceste intrigi secundare „foarte dubioase” (highly questionable), cu o expresie foarte rezervată față de cea folosită de cititorii obișnuiți, de exemplu în comentariile acestora pe portalul Amazon https://www.amazon.com/Machines-Like-Me-Ian-McEwan/dp/0385545118.

Ian McEwan, „Mașinării ca mine”, Editura Polirom, Iași, 2019, 320 pagini, traducere din limba engleză și note de Dan Croitoru.

Iuliana Conovici 
- Filolog; critic literar

Articol în exclusivitate