Liliana Corobca: Poveştile erau aproape o necesitate fiziologică pentru cei deportaţi

Romanul Capătul drumului, lansat în luna martie a acestui an, relatează povestea dramatică a deportării unor familii de români bucovineni în stepele Kazahstanului, constituindu-se într-o pledoarie pentru cunoaşterea trecutului românilor.

Forţa imaginativă, dublată de acribia cercetării şi îndulcită pe alocuri cu un umor duios, fac din ficţiunea Lilianei Corobca un memorial emoţionant (deseori până la lacrimi), menit nu doar să aducă în atenţia cotemporanilor un episod dureros din istoria bucovinenilor, ci să îndemne şi la găsirea „măsurii adevărate a vieţii”.

În Capătul drumului … nu există, de fapt, un sfârşit, pentru că poveştile sunt un mod de a alunga sau măcar de a amâna însăşi moartea celor surghiuniţi „la capătul lumii”, după cum a explicat autoarea în interviul acordat revistei online Paragraf.

***

Cum ai trecut de la exil şi cenzură (preocupările tale anterioare) la tema deportării? Şi cum de o scriitoare din Republica Moldova abordează deportarea unei familii din Bucovina?

Liliana Corobca: Sunt legate oarecum şi inițial a ţinut de proiectul la care lucram la Institutul „George Călinescu”, în cadrul căruia trebuia să scriu o serie specială de articole despre reviste. Am descoperit tema deportaţilor în 2006 – 2007, cam în acelaşi timp cu tema cenzurii, dar prima dintre acestea s-a conturat odată cu un articol de dicţionar pe care trebuia să-l refac, pentru că fusese redactat anterior foarte superficial. „Țara Fagilor” este un almanah bucovinean, unde am găsit primele mărturii ale deportaţilor din acea zonă. M-am dus la Biblioteca Academiei, dar nu am găsit revista și nu puteam să mă documentez. Aveam nevoie de multe informaţii – care sunt punctele forte ale publicaţiei, care sunt cele mai importante contribuţii tematice, pe istorie şi literatură, cine sunt colaboratorii, dacă există controverse şi polemici etc.

Fusesem în Bucovina în 2001, într-o tabără de vară organizată de românii din Bucovina, rămăsesem cu multe contacte, mă împrietenisem chiar cu mulți participanți veniţi în tabără. M-am adresat lor, le-am cerut revista şi mi-au pus la dispoziţie toate numerele până la acea dată, din 1995 până în 2005.

Am descoperit mărturiile deportaţilor în cele 20 de numere ale reviste – disparate, împrăştiate… Atunci am simţit importanţa subiectului, despre deportarea bucovinenilor nu scrisese mai nimeni, în afară de Aniţa Nandriş-Cudla, care, de fapt, a povestit o experienţă unică, doar a ei. În „Țara Fagilor” am găsit însă o mulţime de informaţii şi despre alte tipuri de deportări – despre deportări religioase, şi după ’41, pentru că deportări s-au făcut până târziu, despre valul din anii 1950. Şi atunci mi-a venit ideea ca aceste mărturii să fie editate separat, într-un volum autonom. Am vorbit şi cu Dumitru Covalciuc, redactorul-şef al revistei, şi cu alt bucovinean, Ştefan Hostiuc, le-am propus să scoată un volum cu aceste mărturii, dar n-au făcut asta. Şi atunci m-am ocupat eu, mi-a venit greu, pentru că nu mi-au pus la dispoziţie textele în format electronic, a trebuit să scriu toate mărturiile de mână. Aşa a apărut Golgota românească. Mărturiile bucovinenilor deportați în Siberia, în 2009. Iniţial mă gândisem la un film-documentar, dar era un domeniu diferit, trebuia să filmez în Kazahstan, iar nişte prieteni mi-au sugerat atunci că mai nimerit ar fi un roman, dacă tot sunt scriitoare.

La ora aceea îmi venea greu să scriu o ficţiune… Citeam mărturiile şi mi se păreau atât de perfecte, încât tot ce trebuia să fac era doar să le editez. Ca să scriu un roman aveam nevoie însă de povestea mea. Mărturiile îmi puteau folosi ca fundal.

Cine culesese mărturiile supravieţuitorilor?

Liliana Corobca: Mărturii ale surghiunului mai apar şi astăzi în revistă, am primit numere mai recente şi am descoperit acest lucru. O rubrică din publicaţie se numea chiar Golgota neamului românesc, de aici a venit şi titlul ediției mele.

Mărturiile n-au fost culese de un singur om. Începând cu ’95, s-au ocupat de asta studenţi, redactori ai revistei, rude mai tinere ale deportaţilor, voluntari în principiu. În momentul în care a apărut volumul editat de mine (Golgota… – n.red.), Dumitru Covalciuc m-a anunţat că aproape niciunul dintre supravieţuitorii surghiunului nu mai este în viaţă. Erau sute de mărturii.

Când am găsit editura care să publice cartea, mi-a cerut un anumit număr de pagini, aşa că am fost nevoită să fac o selecţie a mărturiilor, nu le-am pus pe toate, le-am ales în funcţie de valoarea lor documentară, şi am urmărit ca traseul deportării să nu se repete – în cazul în care erau trei deportaţi cu soartă asemănătoare, am ales unul singur.

„Când femeia gravidă a simţit că e pe moarte, a început să povestească. Nu ştiam dacă‑i părea rău, dar cu povestea încerca să îndepărteze moartea. Cum comu­nistul din sat, stribocul acela, i‑a promis c‑o ia de nevastă, s‑a culcat cu el, i‑a făcut de mâncare. Mama ei zicea că e mare păcat, că nu trebuie să trăiască împreună, dacă nu s‑au cununat. Că dacă‑i om cum­secade şi iubitor, de ce n‑o ia de nevastă ? Mamei nu‑i plăcea deloc de comunist. Cui îi plăcea ? Apoi el a pus‑o să facă listele cu «duşmani», dar nu i‑a zis că vor fi deportaţi, ci doar să facă aceste liste.
 

M‑a întrebat : cine sunt duşmanii regimului nostru ? N‑avem duşmani în sat, numai oameni paşnici, i‑am zis eu. Atunci el : cine nu‑i iubeşte pe comunişti ? Eu ce să‑i zic, că tot satul ? Nu ştiu, am răspuns. Cine a făcut parte din alte partide decât cel comunist, cine a exploatat munca altora şi a luat argaţi la lucru, cine a fugit peste hotare, cine‑i mare boier cu mult pământ, cine vorbeşte urât de comunişti şi nu se bucură destul de noul regim. Mi‑a zis că are nevoie de un număr oarecare de oameni şi atâţia să pun pe liste. ” (pp. 59 – 60)

Spuneai că ai ajuns în Bucovina în 2001. A fost singura ta vizită acolo?

Liliana Corobca: Da, s-a întâmplat cu ocazia unei şcoli de vară de două săptămâni. Dar a fost totul foarte bine organizat, am vizitat obiectivele româneşti – orașul Cernăuți, sate din jur cu tradiţii româneşti. A fost însă un prim contact, care putea să nu se transforme în nimic. Mi-a folosit, pentru că i-am cunoscut pe bucovineni, am văzut că civilizaţia românească e pe cale de dispariție acolo, nu poţi să-i dai prea multe şanse.

În Cernăuţi nimeni nu mai vorbea româneşte… Am mai spus asta și la un post de radio, am fost la casa lui Aron Pumnul, care e casa unor particulari acum, şi am văzut acolo o femeie care spălase rufe şi le întindea, mai că legase sfoara de gâtul statuii lui Eminescu… Iar locul era în paragină, plin de buruieni. Mi-a folosit şi asta, personajul meu din carte spune: „Bucovina mea nu mai e acum cum fuse…”

Bucovina este foarte vie în romanul tău, ca şi cum ai fi copilărit în locurile acelea…

Liliana Corobca: Am vrut să apropii cititorul de Bucovina şi, când m-am hotărât să scriu cartea, am făcut o documentare intensă. Am citit mult, am strâns reviste, cărți de acolo, am căutat şi folclor, am cules ghicitori, poveşti mai puţin cunoscute…

Înainte să ne adâncim în discuţia propriu-zisă despre cartea ta, ai putea să explici ce înseamnă deportarea bucovinenilor în cifre? Câte persoane au fost deportate din Bucovina şi spre ce destinaţii? Câţi au supravieţuit, câţi s-au întors acasă? Există astfel de statistici?

Liliana Corobca: Am discutat şi cu istorici care mi-au spus că nu se cunosc asemenea cifre nici la această oră… Eu am lucrat cu liste publicate de supraviețuitori, iar numele bucovinenilor care apar în roman, nume foarte rare (precum Sancira), sunt nume de persoane reale, alese din acele liste.

Dar liste fuseseră făcute în sate și de autorităţile locale de atunci – şi nici cei care le-au întocmit nu ar putea pretinde că ştiu exact numărul deportaţilor. Ar trebui mers undeva mai sus. Persoanele trimise în surghiun erau înregistrate undeva, dar nu toate listele sunt sută la sută corecte, unii deportaţi mai fugeau, alţii îşi ascundeau copiii pe unde puteau…

Apoi mulţi nu s-au mai întors. Au murit. Sau n-au mai avut la ce se întoarce – a fost foametea mare (din nordul Bucovinei, 1946-1947 – n.red.). Alţii, care erau copii pe atunci, au rămas în pribegie, şi-au făcut studiile pe acolo, unele fete s-au căsătorit care pe unde… Unii s-au întors, dar nu chiar la locul de baştină, pentru că n-aveau dreptul să se întoarcă acolo (zona de hotar trebuia depopulată de români şi populată cu popoare „prietene”), au revenit în Ucraina, în zone din apropierea Bucovinei.

Personajul principal se întoarce, de pildă, în Moldova – sunt mulţi bucovineni care, reveniţi din surghiun, s-au stabilit în Republica Moldova. Am citit mărturii şi mi-am dat seama că o asemenea întoarcere este plauzibilă. Bucovinenii şi basarabenii se întâlneau acolo, în Siberia, în Kazahstan şi se apropiau, vorbind aceeaşi limbă, având mai mult sau mai puţin aceeaşi istorie.

Într-o paranteză, basarabenii erau după o sută de ani de imperiu rusesc, iar bucovinenii simţeau asta, îi simţeau pe basarabeni mai aproape de ruşi. Bucovinenii se considerau mult mai „români”. La mulți basarabeni, românismul putea fi deja afectat.

În roman, atragi atenţia că personajul principal, fetiţa Ana Bojescu, nu ştia ruseşte.

Liliana Corobca: Nimeni nu ştia ruseşte în Bucovina, cu excepţia ucrainenilor. Bucovinenii fuseseră în Imperiul Habsburgic, sub ocupaţie austro-ungară, ştiau germană. De ce ar fi trebuit să înveţe ruseşte?

Cât ai lucrat la Capătul drumului?

Liliana Corobca: Cam un an. Am făcut şi documentare în acest timp. La un moment dat, nu mi-am mai permis ieşiri (de societate), întâlniri cu oamenii, trebuia să intru în atmosferă, şi atunci a început să meargă mai repede. Scriam în fiecare zi, nu foarte mult, dar legat.

Cât am descris călătoria cu trenul, am încercat să duc o viaţă simplă, austeră, mâncam te miri ce, gândindu-mă cum deportaţii mureau de foame până să găsească câte o coajă de cartof… Încercam să redescopăr nişte valori care chiar au greutate, să evit lucrurile superficiale de azi.

Strânseseşi o mulţime de documente, aveai multe informaţii, dar care a fost „scânteia” propriu-zisă a romanului?

Liliana Corobca: Cred că am mai povestit asta – aveam un prieten, cu o mamă săsoaică, bolnavă, plecată în Germania, dar nefericită acolo. Femeia de 90 și ceva de ani începuse să-şi rememoreze întâmplări din satul ei natal. Se credea în satul ei din România.

Eu aveam fundalul romanului, vedeam scene în minte, dar nu aveam personajul central. Şi tot gândindu-mă cum să pornesc scrierea, mi-am spus că personajul trebuie să fie în vârstă şi să-şi retrăiască tinereţea din timpul deportării.

Apoi, abia după ce scrisesem jumătate de carte, am început să recitesc mărturiile, să le selectez. Evitasem ca mărturiile să-mi sufoce atmosfera, personajul, povestea proprie. Ca scriitor, nu iau prea mult din realitate, am nevoie de lumea mea ficţională.

Ce spui se leagă cu următoare întrebare: cât este documentare în arhive, cât este memoria celor apropiaţi şi cât este proiecţie ficţională în creuzetul romanului tău?

Liliana Corobca: N-aş putea să răspund cu precizie. Mărturiile cu care am lucrat aveau fiecare cam câte o pagină. Iar o pagină, pentru traseul deportaţilor, însemna foarte puţin.

Uneori am luat doar o frază dintr-o mărturie şi am transformat-o în pagini întregi de poveste. Apoi au fost şi întâmplări din care am preluat mai mult şi am schimbat contextul (sau detaliile). De exemplu, îmi aduc aminte de povestea cu cartofii, copiii se duc pe câmp să culeagă şi n-aveau voie să se atingă de cartofi, iar profesoara le dă voie să mănânce un cartof, vine brigadierul şi îi prinde. Nu este invenţia mea. În mărturia din original nu era o profesoară, ci o bucovineancă deportată, care era şchioapă, pentru că participând la nişte munci agricole fusese călcată de un tractor, nu mai putea lucra cu toată forţa şi atunci o trimeau la munci uşoare, cu copiii, la strâns cartofi. Femeia aceasta povestea în mărturia ei cum brigadierul a biciuit-o pentru că a lăsat copiii să ia câte un cartof. Am refăcut și am adaptat scena asta.

Alte secvenţe, foarte plauzibile, sunt pure invenţii de-ale mele – de pildă, povestea cu oaia moartă pe câmp. Citisem însă că deportaţii mâncau pierituri de pe câmp şi mureau.

Aveam atâtea idei, încât a mai trebuit să renunţ la unele dintre ele, aveam secţiunea cu poveşti, care îmi veneau în avalanşă, apoi crearea unei lumi bucovinene, voiam să creez un echilibru între toate.

Cititorii, în special cei din România, sunt obişnuiţi cu „îngheţata Siberie”, un loc comun când vine vorba despre deportări. De ce deportaţii din cartea ta se opresc în stepele Kazahstanului? De ce ai ales Kazahstanul ca punct terminus al călătoriei?

Liliana Corobca: În Siberia erau duşi mai mult bărbaţii, pentru că acolo erau munci grele de taiga, la tăiat pădurea, de pildă. În Kazahstan erau duse mai mult femeile cu copii. Cea mai mare parte a mărturiilor cu care am lucrat erau pentru Kazahstan.

Apoi, Aniţa Nandriş-Cudla scrisese despre drumul spre Siberia şi nu am vrut să repet acelaşi traseu. Până la urmă, îmi duc totuşi personajul principal şi spre Siberia, la pescuit, aveam de povestit scene foarte puternice şi era nevoie de o apă care în stepă lipsea…

Cum ai stabilit traseul?

Liliana Corobca: Mi-am scos harta la imprimantă şi am stat cu ea în faţă. Satul Ozek-Sairsai (Sărsăilă) este inventat, există o localitate cu o denumire asemănătoare, dar am schimbat-o. Apoi am hotărât ca Ana Bojescu să meargă în orașul Kant – Kant e în Kârgâzstan, în sud -, pe urmă să ajungă la Obi, în Siberia, apoi se întoarce iar în Kazahstan. Totul trebuia să fie plauzibil, am calculat câte zile îi lua spre o destinaţie sau alta. În plus, sunt şi alte personaje care îşi caută părinţii în diverse locuri…

Mie îmi trebuia stepă, iar Kazahstanul nu e doar stepă, are şi munţi – şi atunci a trebuit să delimitez şi să optez pentru anumite zone. Traseul pe care l-am prezentat în carte nu există în mărturiile reale, este o pură invenţie a mea. Dar îl consider perfect plauzibil. Potrivit mărturiilor, deportaţii erau duşi pe drumuri chiar mai întortocheate, de-a dreptul incredibile.

Ai refăcut fizic traseul „lotului” Ana (Bojescu) Blajinski?

Liliana Corobca: Nu. Şi nici n-am văzut niciodată stepa kazahă. Am vrut să fac un documentar, cum spuneam, iar asta însemna să fiu acolo. Poate că altfel ar fi ieşit cartea. Ştiu că aşa procedează scriitorii, că merg să vadă locurile pe care le descriu apoi, dar o vizită în stepă nu cred că m-ar fi ajutat neapărat. Eu trebuia să intru în poveste, să mă concentrez, să văd totul… cu ochii minţii.

Cum te-ai oprit la numele Blajinschi (Anica Blajînica)? Înseamnă ceva anume pentru tine?

Liliana Corobca: Numele ei de fată este Bojescu. Şi se căsătoreşte cu Anton Blajinschi. Bojescu are o rădăcină – „boje” – care înseamnă Dumnezeu (există deportați reali cu acest nume).

„Blajenîi”… înseamnă „sfânt” în rusă, dincolo de blândețea pe care o atribuim noi. În satul meu erau câteva familii Blajinschi; mi se părea cel mai frumos nume, visam să-l port şi eu. Iar personajul meu a trecut prin atâtea suferinţe, încât cred că şi-a meritat numele de sfânt, de Blajinschi.

Cartea ta începe poetic, cu o deschidere spre cer. Cerul este simbolul eliberării?

Liliana Corobca: Cerul este lumină. Tu poţi spune acum că e o poezie acolo, dar eu am stat alături de deportaţi în tren, o lună de zile, un tren fără geamuri, fără aer, şi primul lucru care m-a izbit în moalele capului când am ieşit din tren a fost lumina cerului. Pe care deportaţii, fiind credincioşi, au văzut-o ca pe un fel de lumină dumnezeiască. Cerul putea fi și un gol mare, pe care bucovinenii îl simţeau ca pe un plin, ca pe o binecuvântare la sfârşitul călătoriei lor. Nu este neapărat o eliberare, deportaţii nu se simt confortabil în acest spaţiu deschis, se simt copleşiţi, vinovați, umili.

„La capătul drumului se află cerul. Sus cer, jos cer, stânga, dreapta şi în toate părţile, cer, numai cer ! Trenul se îndepărta lin, se topea în zare, făcând cale întoarsă. Mai departe nu există cale ferată, aici s‑a terminat. Iar pe noi, după o călătorie lungă în trenul iadului cel blestemat, ne‑au abandonat, ne‑au lepădat, ne‑au arun­cat fix în cer. De parcă Dumnezeu a auzit rugăciunile noastre repetate şi după o lună de chinuri ne‑a îndrep­tat aici, în raiul acesta ceresc fără margini. Cerul înce­pea încă de la firul ierbii, scurtă, plăpândă şi rară, altceva nici nu era în jur cât puteai cuprinde cu ochii !” (p. 7)

O altă secvenţă simbolică, redată foarte filmic, este hora în care se încing deportaţii după coborârea din tren, o horă care, spui tu, „sparge ghinioanele”. Ce semnificaţie i-ai dat „jocului”?

Liliana Corobca: Hora este invenţia mea, sută la sută. Şi sugerează, cred, un fel de jubilaţie a supravieţuirii. E vorba despre nişte copilițe care, chiar dacă au suferit foarte mult, au dorinţa de a trăi. Fetiţa noastră şi ceilalţi copii au început să tropotească, mai întâi de frig, dar și pentru că bucovinenii au simţ artistic, tropotitul nu a rămas o simplă tropăială, ci s-a transformat în horă…

Întreaga naraţiune este împletită cu cântece, poezioare, cântece, poveşti. Poveşti cu tâlc, repetate, îmbogăţite sau chiar schimbate la nesfârşit – spuse ca să treacă mai plăcut timpul, ca un scut de protecţie împotriva greutăţilor, relelor, morţii. De unde pasiunea pe care le-o împrumuţi personajelor tale pentru poezii şi poveşti, scrise sau transmise prin viu grai?

Liliana Corobca: Nu era o pasiune, ci, iarăși, un mod de a supravieţui. Am găsit asta în mărturii. Deportaţii spuneau că atunci când copiilor le era sete sau foame, mamele le spuneau poveşti. Ce altceva să facă dacă nu aveau nimic să le dea de băut, de mâncare, nu aveau jucării ca astăzi? Oamenii mari povesteau aşa încât copiii să stea cu gura căscată şi să uite de toate. Povestea a fost aproape o necesitate fiziologică.

Dar supravieţuitorii nu-şi mai aminteau ce poveşti li se spuseseră în urmă cu 50 de ani. Şi atunci am cules folclor, am mers pe la bătrâni fără şcoală multă, dar cu har și înțelepciune, ca să-mi dau seama ce poveşti ştiu şi cum le ţin minte, transmise din vorbă în vorbă de la bunici, părinţi…

Pentru carte am ales și poveşti pe care mi-am dorit să le resuscitez, poveşti din cărţi vechi, nu Fata babei şi fata moşneagului, Cei trei purceluşi sau altele care circulau foarte mult. Apoi am mai inventat pe marginea lor, am mai adaptat…

Şi pentru că tot vorbim despre poveşti, cum te-ai oprit asupra cărţii luate de fetiţă în tren (Coşbuc)?

Liliana Corobca: Putea să fie orice altă carte, dar când m-am gândit ce cărţi se găseau în bibliotecile bucovinenilor în anii ’40 – ’41, a trebuit să mă asigur că ediţia aleasă a existat și a circulat. Coşbuc circula cu siguranță pe atunci, tatăl Anei era profesor, director de școală, deci avea cărţi. Apoi, poemele lui Coşbuc erau accesibile oricărui nivel de educaţie, trebuia să fie un poet cu care oamenii din tren să consoneze, nu puteam alege poeme filosofice de Lucian Blaga, de pildă. Mă mai gândisem şi la Creangă, dar aveam acoperită partea cu poveşti, era nevoie de poezie.

Ai o relatare foarte documentată despre obiceiurile de înmormântare…

Liliana Corobca: Am făcut practică folclorică, întocmisem un set de întrebări pe tema naşterii şi a morţii pe care le adresasem unor bătrâni din sat şi aveam un caiet plin de notiţe pentru fiecare etapă a obiceiului.

„Aşa ne îngropam noi morţii. Moviliţa din cuvinte creştea, acoperea, puneam şi crucea, cum se cade. Cineva din satul mortului îl vorbea de bine, ne spunea cine a fost, ce om gospodar, ce om bun, ce primar, ce director de şcoală, ce preot, ce mamă vrednică, ce soţie minunată. «Să-i fie ţă… a început cineva şi a tăcut, care ţărână? Dar tuşa Anghelina a continuat vajnic: Să-i fie ţărâna de cuvinte uşoară! Dumnezeu să-i ierte!». Am răsuflat cu toţii mai uşuraţi, că am îngropat mortul după toate datinile…” (p. 66)

Cât priveşte „ţărâna de cuvinte”, a venit mai întâi ideea de îngropare prin cuvinte, apoi a fost lipsa ţărânei şi aşa a apărut expresia – a fost o operaţiune inversă.

Călătoria cu trenul este o experienţă cruntă, marcată de foame, sete, dar şi de duhoarea pestilenţială…

Liliana Corobca: Pe baza mărturiilor deportaţilor supravieţuitori, am insistat şi eu asupra mirosurilor din tren. Nu puteau face abstracţie de cei morţi care stăteau printre ei, cu zilele… Sau de faptul că nu se spălaseră de o lună. Iar când se oprea trenul, supraviețuitorii se aruncau ca nişte sălbatici prin băltoace, pe urmă se îmbolnăveau şi aveau probleme. Imaginează-ţi cum e să stai o lună de zile în trenul închis, printre oameni cu diaree, printre morţi.

Poate am forţat puţin nota în Capătul drumului cu asemenea descrieri, dar nu caut cititori facili și nici nu puteam să-i menajez.

„Nu de foame se murea la noi în vagon. Apa primită era uneori bâhlită, stătută, ni se dădea voie să bem din băltoacele de pe marginea drumului. Tare ne mai învol­bura după asta prin burtă de la aşa apă, ni se făcea rău, doream la toaletă. Noi proveneam din familii de gospodari şi nu ne venea uşor să ne facem nevoile în văzul şi‑n auzul întregului vagon. Cel puţin o sută de perechi de ochi şi tot atâtea de urechi încercau să nu vadă şi să nu audă ceea ce unul din noi se chinuia să facă într‑o gaură din colţ, cu multă ruşine. Ne temeam şi să mâncăm de frica a ce ne aştepta. O mamă a agăţat o cuvertură ca să‑l acopere cât de cât pe acela care o avea drum la umblătoarea noastră improvizată. Dar erau fetişoare mari printre noi, foarte sfioase. Erau şi câţiva bătrânei, care la casa lor fuseseră taţi respec­ taţi şi mândria familiilor lor. Ei se duceau la umblătoare mai mult noaptea, încovoiaţi de umilinţă, când sperau că ceilalţi dorm. Copiii plângeau că vor la toaletă, dar nu aici, ci la toaleta lor de acasă. Cum aşa, în goana trenului şi în prezenţa tuturor ? Nici când stătea trenul şi era mai linişte nu era comod de dus, că te temeai să nu scoţi vreun zgomot mai fistichiu şi să te faci de râs. Câte un copil mai izbucnea într‑un chicot înăbuşit. Apoi s‑a subţiat ruşinea noastră şi s‑a îngroşat, în schimb, putoarea din tren. Când nu erau alături de mamele lor, copiii mici îşi pierdeau echilibrul, cădeau şi se murdă­ reau. Apă nu era nici de băut, de unde pentru spălat ? Cădeau şi cei mai mărişori, şi cei mai bătrânei. Cădea cine se nimerea acolo, când se izghea brusc trenul la vreo cotitură…” (pp. 49 – 50)

Viaţa amară a fetiţei Ana are şi câteva accente luminoase. Este îndulcită de poveşti, de păpuşi confecţionate din paie…

Liliana Corobca: Am găsit în mărturii referinţe la niște vălătuci de paie care au fost apoi vândute şi mi-am spus că bucovinenii, având simţ artistic, pot confecţiona şi jucării… Păpuşile sunt aici semnul înfiripării unei poveşti de dragoste între fetiţă şi Eugen (băiatul pe care Ana l-a crezut fată până la coborârea din tren – n.red.). Şi un contrapunct, pentru ca drama călătoriei să fie mai uşor de suportat de către cititor.

Copiii iau lumea aşa cum este, şi reuşesc, în orice situaţie, să-şi creeze un univers al lor, cu jocuri şi poveşti. Încearcă oriunde şi prin orice mijloace să-şi găsească un dram de bucurie, de fericire.

Liliana Corobca | Foto credit: Alina Băisan

Dedici o parte considerabilă din roman unui motan (Kot) – partener de drum, paznic, furnizor de mâncare şi uneori animal salvator.

Liliana Corobca: Este inventat în totalitate, dar l-am iubit foarte mult pe Kot, de la început până la sfârşit. Întotdeauna am avut pisici şi motani la casa părinţilor, îi cunosc foarte bine, de curând am citit că pisicile pot să şi salveze viaţa stăpânilor pe care îi iubesc… Aproape în toate romanele aduc câte o pisică sau un motan. Apare în Capătul drumului şi un alt motan, Sofron, care fură jambon şi este omorât cu furcile de vecini. Exact aşa a murit şi unul dintre motanii noștri, Nicanor… oamenii de-acolo nu prea au milă de pisici.

Un fragment antologic este şi cel al pescuitului în apa morţii, la Smert-Reka. A existat cu adevărat un asemenea loc, izolat, sinistru, plin de vârtejuri ucigaşe?

Liliana Corobca: Acel golf cu apă liniştită și periculoasă nu există. Smert-Reka nu există, am inventat acel loc, cu tot cu denumire. Aveam în minte imagini cu valuri foarte mari care te acoperă, pe care doream să le redau în carte.

La un moment dat, am fost la Drobeta Turnu Severin într-o delegaţie unde trebuia să lucrez la arhivă şi era o ploaie zdravană, nu era nimeni în oraş, m-am dus la Dunăre şi am văzut că râul nu are valuri mari, ci mici și zimțate, am privit în singurătate și am simțit tăcerea aceea, liniştea care îţi mănâncă cuvintele – și am scris despre asta chiar seara atunci, la hotel, încercând să redau această stare şi în carte.

Valuri mari apar în mărturii, la Aniţa Nandriş-Cudla, când deportaţii erau duşi la pescuit pe mare, dar eu nu aveam nicio mare prin apropiere. Trebuia să mă leg de râul Obi, era singura apă la care o puteam trimite pe Ana, dar era curgătoare, şi atunci am alcătuit un golf mai retras al râului, cu vârtejuri periculoase. În rest, detaliile privind pescuitul, cantitatea de peşte prins sau faptul că le îngheţau picioarele în ciubote sunt reale, m-am documentat în aceste privinţe.

Locul descris are ceva sinistru, e drept, și n-ar fi singurul; deportaţii erau duşi parcă la capătul lumii, la capătul civilizaţiei, iar și iar.

„Ne‑au scos în larg de dimineaţă, aveam năvodul pregătit, am lăsat să se umple cu peşte şi hai înapoi spre mal. Dintr‑odată, în acea tăcere desăvârşită, auzim şuieratul, vâjâitul, n‑am înţeles la început nimic, de parcă zbura un avion de război deasupra noastră, chiar pe lângă urechile noastre, apoi roata de apă, apoi golul. Lângă noi, la câţiva metri, s‑a ridicat un perete de apă, iar lângă el, gaura, vuietul era al iadului, ceva mai înfiorător nu am auzit şi nu am văzut în viaţa mea. Doamne, am ieşit în cer la pescuit, dar la un pas de noi bolboroseşte iadul ! Peştii au încremenit şi nu se mai zbăteau în plasă, iadul sfârâia, fierbea, clocotea, urla, ne ameninţa şi ne chema. Barca se ducea drept spre gaura din râu, cu toate eforturile noastre de a vâsli din răsputeri şi de a ne îndepărta. Moartea îşi arăta colţii spre noi, cu rânjet ameninţător şi înfrico­ şător. Eram neputincioase şi disperate, dar luptam, vâsleam din răsputeri, încercam să ieşim. Doamne, ia‑ţi peştii înapoi şi scapă‑ne !” (pp. 189 – 190)

Credinţa în Dumnezeu o însoţeşte pe Ana Bojescu de-a lungul întregii cărţi. De altfel, multe din personajele tale sunt credincioase. Ce greutate ai vrut să dai credinţei în ţesătura romanului tău?

Liliana Corobca: Am pornit de la lectura documentelor, mărturii nu doar ale bucovinenilor, ci şi ale basarabenilor sau ale altor popoare – supravieţuitorii spuneau că îi ţinuse în viaţă credinţa în Dumnezeu, toţi foloseau o frază aproape standard: „Am crezut în Dumnezeu şi de-asta am supravieţuit!” sau „Cu voia lui Dumnezeu am supravieţuit”. Mi-a atras atenţia acest fapt.

Eu nu am o cultură religioasă profundă. Am crescut într-un mediu oarecum mai ateist, pentru că părinţii mei, profesori, nu aveau voie să meargă la biserică, nu ne rugam, nu aveam icoane, biblii în casă. Bunicile mele erau foarte credincioase, dar n-am fost crescută de bunici, n-am crescut în tradiţia ortodoxă, cu făcutul crucii şi spusul rugăciunii la masă…

Am simţit că acesta era punctul meu slab, de fapt. Nu îndrăzneam să descriu nişte personaje profund credincioase, a trebuit să învăţ cum să nu trişez descriind un asemenea subiect şi am început să citesc cărţi religioase de tot felul, ca să simt divinitatea la fel ca ei şi ca să-mi iasă rugăciunile scrise în carte din toată inima. Asta a fost miza cea mai dificilă pentru mine.

„Oamenii erau necredincioşi şi făceau păcate şi atunci Dumnezeu s‑a supărat şi i‑a pedepsit. Trei zile la rând i‑a tot pedepsit – prima zi au dispărut maşinile, toate, din curţile oamenilor, din toate garajele, parcări, străzi, a rămas pământul fără nicio maşină. În ziua a doua, Dumnezeu a făcut să dispară toate supermarketurile, toate toate, nu a mai rămas niciunul, doar câteva pieţe şi vreo două magazine mici. În ziua a treia au dispărut toate telefoanele mobile şi tot ce seamănă cu acestea.
 

Dar parcă asta‑i pedeapsă, maică ? Pedeapsă a fost când li s‑au dat toate acestea, când li s‑a permis să aibă toate astea, cu maşinile care să otrăvească aerul, cu magazinele – burţile, iar cu telefoanele – minţile. Şi dacă acum le ia pe toate astea, vrea să îi salveze. E tot ce poate face mai drept. Ce bine ar fi să se întâmple !” (p. 317)

Deportaţii au fost oameni pedepsiţi fără să aibă vreo vină. Mai vorbeşti însă în carte, cu o tentă anecdotică şi referinţe biblice, şi despre un alt tip de pedeapsă – de fapt, o viziune a personajului principal asupra vieţii. Poţi să detaliezi acest subiect?

Liliana Corobca: Am făcut trimitere la o anumită scară de valori, la problemele cu care se confruntă omul contemporan. Care are de toate, dar este profund nefericit spiritual. Acestuia îi prezint un personaj care a avut o viaţă foarte grea, care a trecut prin multe încercări, şi a reuşit totuşi să-şi menţină echilibrul spiritual, înţelepciunea, bucuria interioară.

Am vrut să sugerez că lucrurile astea pe care noi mizăm prea mult sunt neesenţiale, că ne pierdem timpul preţios cu lucruri mărunte… Şi în alte cărţi ale mele mă adresez tinerilor care s-au îndepărtat foarte mult de nişte valori – religioase, culturale. Nu am vrut să pun într-un con de umbră cuceririle tehnice, tehnologice, ci să spun, aşa cum spune şi personajul principal: „Dacă e puţin e de la Dumnezeu, dacă e mult, e de la diavol…”.

Am vrut să construiesc un baraj contra uitării. Nu avem decât să alegem în ce vrem să credem, dar trebuie să cunoaştem şi ce a fost înainte, pentru că ne îndepărtăm foarte mult de valorile trecutului, considerându-le pe astea din prezent, unice, bune, adevărate. E o pledoarie pentru a cunoaşte trecutul, pentru a găsi măsura adevărată a vieţii.

Într-un ton mai lejer, vorbeşti despre rochia dragostei, rochia despărţirilor, rochia aducerilor aminte… Cum ţi-a venit ideea de a personaliza rochiile?

Liliana Corobca: M-am gândit ce profesie să-i ofer Anei, ce meserie să aibă… M-am oprit la croitorie, pentru că nu îi trebuia multă şcoală, era accesibilă și deportatelor şi apoi şi-ar fi găsit de lucru destul de uşor. Aveam şi mărturia unei croitorese care şchiopăta puţin şi care reuşise să îşi găsească un bărbat bun şi să se căsătorească – fac și o trimitere în roman la ea.

Iar dacă tot romanul este povestit de o croitoreasă, trebuia să introduc elemente specifice acestei meserii, aşa că am studiat manuale de croitorie ca să descriu corect şi să fac totul foarte veridic.

Cât despre rochii, am moștenit multe de la mama mea, făcute prin anii ’80, când lumea o ducea mai bine. Sunt foarte frumoase, ciudate, obişnuiesc să le port la evenimente, lansări de carte. Mama mea, profesoară, venea îmbrăcată la şcoală cu rochiile astea, uneia îi ziceam „rochia fericirii”, mama era foarte elegantă și specială în ea, o iubeau copiii atât de mult că mă făceau geloasă… Pornind de la asemenea detalii, am ajuns să personalizez tipurile de rochii şi am introdus acest element din viaţa mea reală în carte.

Capătul drumului este o carte grea, dar cu accente luminoase, şi în care proiectezi o anumită împăcare cu trecutul… Ana Blajinschi are o privire senină asupra vieţii.

Liliana Corobca: Aşa am văzut în mărturiile lor. Eu, personal, nu sunt atât de împăcată şi senină privind trecutul. Dar nu sunt din Bucovina, nici nu am fost în Kazahstan, nu am avut părinţii sau rudele apropiate deportate, nu am o poveste personală traumatizantă, vin cumva dinafară, şi atunci am avut nevoie şi încredere în mărturiile celor care chiar au trecut prin această suferinţă. Oamenii în vârstă mi s-au părut împăcaţi, vrând să moară împăcaţi cu trecutul,oricare ar fi fost el. Eu am pus povestea în gura unei bătrâne de 86 de ani care se gândeşte că moare mâine-poimâine, toţi din jurul ei au murit, până şi copiii ei, Ana a trecut prin foarte multe morţi…

Ca o paranteză, la un moment dat, la noi în sat a venit o femeie bătrână, fusese deportată, îi murise fiica şi ea tot trăia. Povestea ei nu apare ca atare în carte, dar m-a inspirat. N-am cunoscut-o direct, eram plecată la studii, dar tot satul vuia despre acea femeie, care la 90 de ani prăşea în grădină, stătea singură în casă. Ca mulţi supravieţuitori ai deportării, avea o rezistenţă ieşită din comun.

Ana Bojescu (Blajinschi) nu are o privire tocmai senină, dar pentru ca un om să poată povesti toate ororile prin care a trecut, are nevoie de un anumit echilibru, de un anumit calm. Să nu uităm că multă vreme nu a vorbit cu nimeni despre deportare, iar amintirea unor experienţe tragice s-a mai estompat între timp.

Ai dorit să faci un fel de memorial al durerii, să produci o reparaţie morală?

Liliana Corobca: Nu știu, poate fi și un memorial, în sensul în care am considerat că la noi nu se prea ştie, nu prea s-a scris nimic despre deportaţii bucovineni. Documentându-mă pe tema asta, aveam nişte poveşti care trăiau în mine şi trebuiau spuse. Am citit în mărturii o frază care mi-a stăruit în minte mult timp: „Vreau ca cei care vin după noi, copiii noştri, să cunoască prin ce am trecut…!”. Aşa că mi-am dorit să aduc poveştile, suferinţa şi supravieţuirea lor într-un roman. Am plâns la prima, a doua şi a treia corectură şi m-am gândit că aș putea sensibiliza și cititorul. Dar este mai mult decât atât. Subiectul este puternic, am urmărit mai multe lucruri prin această carte, de aceea nu m-am apucat s-o scriu decât atunci când m-am simţit maturizată emoţional.

Cât despre reparaţie morală, nu este, reparaţia morală nu se face aşa.

„N‑am băgat de seamă cum au murit aşa de mulţi. Moartea era aşa de uşoară, ca o înţepătură de ţânţar. Prin atâtea chinuri trecuserăm, încât ce mai însemna moartea, dacă nu liniştea mult dorită, încetarea spai­ melor şi a durerilor ? Când stăteai alături de un bolnav pe care nu aveai cum să‑l ajuţi, un schilodit de lipsuri şi nevoi, aproape că‑ţi doreai să moară, în sfârşit, şi să scape. Eu le aveam pe mama şi pe Jenea şi nu doream deloc ca ele să moară, nu doream nici să sufere. Inima mea s‑ar fi frânt de suferinţă, dacă fiinţele mele iubite ar fi păţit ceva. Ştiu eu că pe cine iubeşte Dumnezeu, îl chinuieşte şi‑l bate. Cine uită de Dumnezeu, ia asu­pra sa grijile lui Dumnezeu pentru ziua de mâine. Să nu uităm asta, să nu uităm !” (p. 66)

Într-un interviu spuneai că scrierile tale sunt uşor de ecranizat, pentru că redai secvenţe aproape filmic. Pe de altă parte, Capătul drumului este un spectacol al cuvintelor – îţi place „jocularitatea”, foloseşti juxtapuneri expresive, concatenări de sinonime explicative, inserturi de regionalisme – bâhlit, tobultoc, striboc – şi cuvinte în rusă şi chiar kazahă. Poţi spune mai multe despre „laboratorul” lingvistic al romanului tău?

Liliana Corobca: La Kinderland mi s-a propus să scriu un scenariu după roman, dar nu s-a întreprins apoi nimic concret în acest sens. Da, mi s-a spus că scriu filmic. Pentru că încerc să îmi imaginez subiectul, să îl văd în detaliu cu ochii minţii, am, probabil, o privire de regizor – intră personajul din stânga, se opreşte, deschide un geam, merge mai departe…

„Striboc” – este folosit în Bucovina cu sensul de „duşman”, dar în mărturiile deportaţilor avea un înţeles mai concret, striboci fiind bucovinenii care s-au dat cu ruşii, cu comuniştii, noii activiști. Etimologic, „stribocul” (stribog) este un zeu al vântului din mitologia slavă veche.

Bâhlit înseamnă stătut, clocit, stricat. Se spune despre apă şi mâncare, e un regionalism.

Creangă foloseşte în scrierile lui tobultocul, un fel de săculeţ, o desagă (dar nu sunt sinonime absolute). Regionalismul apare des în mărturiile bucovinenilor, chiar și cu diminutivul „tobultoşel”.

Nu m-am ferit să folosesc cuvintele bucovinenilor deportaţi, ca să redau atmosfera timpului, locurilor. Ca să nu pun la subsol echivalentul, am încercat să ofer și sinonime, ca să fie clar din context.

Am pus şi cuvinte în limba rusă, pe care o ştiu. Cu kazaha mi-a fost mai greu, nu cunosc limba, am căutat mult anumite cuvinte, tradiţii, literatură, obiceiuri, feluri de mâncare. Am găsit nişte antologii asiatice cu povestiri cam tendenţioase din perioada sovietică, care nu m-au ajutat în contextul descris de mine, dar aveau explicaţia multor cuvinte locale şi am preluat multe cuvinte.

Cândva spuneai că ai citit Laur al lui Evgheni Vodolazkin şi că ţi-ai dorit să scrii o carte măcar la fel de bună ca a lui. Crezi că ai scris-o? O mai pritoceşti?

Liliana Corobca: Între timp, interesul meu pentru Vodolazkin a mai scăzut. L-am admirat, dar pe un termen determinat, din fericire. Sunt genul care vrea să scape de toţi idolii – dacă îmi place un autor foarte mult, sunt fericită când respectivul nu mă mai interesează şi consider că am trecut de el. Pur şi simplu nu vreau să stau sub aripa cuiva.

Laur este o capodoperă totală în felul ei, e o culme literară. Cred că Vodolazkin nu mai poate spune ceva la fel măreţ. În ceea ce mă priveşte strict pe mine, cred că am ieşit cu cărţile mele din orice arie de influenţă, pot sta alături de Vodolazkin fără să simt că mă umbreşte.

Şi pentru că am ajuns în acest punct, Zuleiha deschide ochii a scriitoarei tătare Guzel Iahina tratează aceeaşi temă a deportării. Ce părere ai despre carte? O citiseşi (în rusă) sau ai fost conştientă de existenţa ei când ai scris romanul?

Liliana Corobca: Am citit cartea abia după ce a fost tradusă la noi şi după ce am scris eu Capătul drumului, am mai spus asta într-un interviu. Nu auzisem de ea, recunosc.

Guzel Iahina este într-adevăr, o scriitoare-surpriză, nemaipomenită, dar cred că este o diferenţă de la cer la pământ între viziunile noastre asupra deportării.

Nu m-am gândit niciodată că poţi privi un surghiun forţat aşa cum l-a privit ea, este de un curaj şi de o originalitate ieşite din comun. Șolohov ar muri de invidie. Spre deosebire de mine (și de felul meu tradiționalist de a privi fenomenul), ea se dezbară de nişte tradiţii pe care le consideră asupritoare pentru femeie şi, mai ales, priveşte omul-sovietic ca pe o eliberare. O tătăroaică scriind în limba rusă așa cum niciun homo novus sovieticus nu a îndrăznit!

Îi admir talentul scriitoricesc, dar nu şi viziunea sa asupra deportării. Iar felul ei de a privi un genocid și de a-i găsi mici și delicate scuze o ajută să fie premiată de ruşi, care altfel nu s-ar fi uitat la o tânără scriitoare tătăroaică. Şi ce alt scriitor debutant mai este tradus din primul an în 40 de limbi aşa cum a fost tradusă Guzel Iahina? Nu m-a impresionat nici că Vodolazkin şi Uliţkaia au susţinut-o foarte mult, susţinere care a apărut ca un fel de ordin după ce Iahina intrase în atenţia Kremlinului. Dacă nu aș fi scris o carte pe această temă, aș fi comentat mai mult, dar așa, nemo judex in causa sua.

A mai apărut o carte pe tema deportării, în care mă regăsesc mai mult, Convoiul mieilor, de Lucia Dărămuş. E despre o călătorie cu trenul a evreilor înspre Auschwitz – în care o fetiţă îşi imaginează o poveste ca să nu vadă realitatea.

Ca să închei, și Iahina, şi Dărămuş, și eu suntem trei femei din aceeași generație, care scriem despre deportări cam în acelaşi timp, dar vedem lucrurile cum nu se poate mai diferit. E o provocare și pentru criticii literari, să se convingă de asta.

S-a spus că scriitura ta are o „oralitate simpatică”. Ai o scriitură zglobie, tonică, vitală, care dă forţă romanului şi presari umor chiar şi în cele mai dramatice secvenţe. Cum comentezi?

Liliana Corobca: Mi-aş fi dorit să fiu un autor comic, dar nu ştiu de ce abordez subiecte atât de grave (râde). Pentru mine râsul este un medicament. Am poveşti tragice, Un an în paradis, de exemplu, despre experienţa unor fete traficate, obligate să se prostitueze şi am dat un interviu în care am spus că şi ele spun bancuri pentru a-şi menţine moralul.

Umorul este o chestiune de supravieţuire a personajelor – care, în momentele cele mai tragice, de criză, încearcă să pară normale, să se menţină pe linia de plutire. Încerc să pătrund cât mai adânc într-un subiect, dar important este să şi pot reveni de acolo. De asemenea, trebuie să ajut şi cititorul să iasă de acolo, pentru că nu vreau să îl traumatizez…

Îţi mai cauţi un stil sau ţi se pare că l-ai găsit?

Liliana Corobca: Nu caut un stil. Pentru Caietul de cenzor am citit foarte multe documente de cenzură. Ajunsesem la o asemenea performanţă a limbii de lemn, încât mă temeam că nu o să pot ieşi din ea, alcătuiam și cuvinte care nu există, utilizam un limbaj cu multe „preţiozităţi”.

În Capătul drumului am intrat în pielea Anei Bojescu ca să „vorbesc” ca ea. Nu ştiu dacă se poate discuta despre un stil al meu. Încerc să mă adaptez unui personaj sau altuia.

Vorbeşti acum despre asumarea unor voci distincte, nu despre stil.

Liliana Corobca: Ca să-ţi răspund, totuşi – cred că am două stiluri. Unul merge spre povestea simplă, directă, din Kinderland şi din Capătul drumului şi altul e mai reflexiv, interiorizat, sofisticat, ironic…

Şi evident, cauţi noi formule de expresie literară (narative) în funcţie de subiect…

Liliana Corobca: Eu sunt o căutătoare de felul meu. Nu ador din cale afară scriitorii care au scris un roman şi nu pot trece de el, rămânând autorii unei singure cărţi.

Mi-a spus cineva, după Kinderland: „Uite, ai găsit subiectul, maniera, de acum înainte poţi scrie tot aşa…”. Pe mine nu mă interesează ceea ce pot deja.

O să caut altă formulă şi narativă şi structurală, adecvată la un nou subiect.

Se tot discută despre faptul că simpla poveste nu este suficientă pentru a deveni literatură (o poveste poate fi spusă cu diverse mijloace neliterare) şi că este necesară o permanentă reinventare a literaturii cu mijloacele sale proprii. Care e opinia ta privind această dezbatere?

Liliana Corobca: Cred că noul este vechiul reinventat. Lumea se schimbă foarte repede, sub ochii noştri, eu simt foarte acut această schimbare, și când merg pe subiecte noi, când am un public nou. Una dintre schimbări se traduce în fragmentarism. Eu aşa scriu, pe bucăţele, fragmentar, pentru că nu am timpul necesar să mă aşez la masa de lucru şi să stau 24 de ore din 24 scriind ca scriitorii de proză de odinioară. Şi nici cititorul nu poate citi în continuu, se duce la serviciu, deschide cartea în metrou etc. Nu văd nicio problemă aici, iar discuţiile despre criza romanului se poartă de sute de ani…

Cred în vocea povestitorului. Cred că există povestitorul acela născut să spună o anumită poveste, cred în omul care spune povești în jurul focului din vremuri primitive și până în zilele noastre. Pentru mine însă, dincolo de tehnici şi formule literare, există și miza socială, aducerea unei probleme în prim plan, ceea ce vreau să spun printr-o poveste, dincolo de poveste.

Cărţile pe care le-am scris au venit și din preocupările mele, din documentele studiate, în domeniul cenzurii, al deportărilor. Aş mai adăuga că m-am temut întotdeauna să trăiesc din scris. Întotdeauna am căutat un job, ca să am libertatea de a scrie ce şi cum vreau, ca să nu fiu dependentă de succesul imediat, de vânzări și de gustul, nu întotdeauna select, al majorității cititorilor.

Liliana Corobca, „Capătul drumului”, Editura Polirom, 2018, 344 de pagini. 

__________

Liliana COROBCA s-a născut în 10 octombrie 1975, în satul Săseni, raionul Călăraşi, Republica Moldova. A debutat cu romanul Negrissimo (Arc, 2003; Premiul „Prometheus” pentru debut al revistei România literară, Premiul pentru debut în proză al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova) şi cu Personajul în romanul românesc interbelic (teză de doctorat, 2003). A publicat romanele Un an în Paradis (Cartea Românească, 2005, tradus în italiană şi germană), Kinderland (Cartea Românească, 2013; Polirom, 2015, tradus în germană şi slovenă, bestsellerul Editurii Cartea Românească la Tîrgul de carte Bookfest 2013, distins cu Premiul Radio România Cultural, secţiunea Proză, şi cu premiul Crystal la Festivalul Internaţional de la Vilenica, Slovenia, în 2014), Imperiul fetelor bătrîne (Cartea Românească, 2015), Caiet de cenzor (Polirom, 2017). A scris şi un monolog în trei acte, Cenzura pentru începători, apărut în Austria în 2014. A publicat volume ştiinţifice despre cenzura comunistă, exilul literar şi bucovinenii deportaţi în Siberia. A beneficiat de burse şi rezidenţe de creaţie în Germania, Austria, Franţa şi Polonia. 

__________

Dana Pătrănoiu 
- Publicist; editor

Interviu în exclusivitate