David Albahari reușește, în micro-romanul Momeala, să construiască o poveste foarte umană și, în bună măsură, tradițională, în ciuda faptului că actanții narațiunii sale sunt răstigniți între istorie și literatură, familie și politică, nostalgie și exil, dar cel mai pregnant între realitate și text, aparținând lumii postmoderne.
În timpul războiului din fosta Iugoslavie din anii nouăzeci ai secolului trecut, o serie de scriitori au decis să-și părăsească țara. Printre aceștia s-au aflat Alexandar Hemon (n.1964), Dubravka Ugrešić (n.1949) și David Albahari (n.1948), în prezent toți autori recunoscuți și renumiți. A. Hemon a plecat din Sarajevo și a început să scrie și să publice în engleză, D. Ugrešić a părăsit Zagrebul și după mulți ani s-a stabilit la Amsterdam, scrie în croată, dar nu publică în Croația, iar D. Albahari, care s-a mutat în Canada, continuă să scrie în sârbă și să publice la Belgrad.
Trei scriitori post-iugoslavi care au ales trei căi și moduri diferite de a se poziționa în spațiul literar: Alexandar Hemon în literatura americană ca emigrant și refugiat de război, Dubravka Ugrešić în plan internațional ca disidentă, iar David Albahari ancorat în spațiul cultural sârbesc ca scriitor național, legat de orașul adolescenței sale, Zemun, punctul geografic și simbolic la care va întoarce mereu atât în proză cât și în viață.
Nici Hemon, un debutant fără vreun capital literar inițial în Bosnia natală, și nici Ugrešić, autoare cunoscută, dar stigmatizată în Croația pentru activismul ei, nu au ocupat o poziție de invidiat în ierarhia literară națională. Spre deosebire de cei doi, situația lui Albahari a fost cu totul diferită: era un scriitor recunoscut și publicat în toate fostele republici iugoslave, care nu s-a compromis în timpul războiului recent, nu s-a poziționat pentru sau împotriva vreuneia dintre tabere, ba mai mult, a rămas în afara evenimentelor politice, părăsind țara fără să explice public gestul. Ajuns în Canada, nu a dorit să joace rolul disidentului care l-ar fi obligat să-și exprime anumite opinii politice și să-și reconfigureze discursul narativ, adaptând stilul său ermetic pentru a fi mai accesibil publicului canadian. De aceea, a optat să rămână în interiorul spațiului literar care l-a consacrat ca scriitor național, chiar dacă se afla și crea într-un alt spațiu. Esențial pentru poziționarea lui Albahari ca scriitor național în raport cu evenimentele sociale este nealinierea și atitudinea sa apolitică. Autorul reușește acest lucru prin cărțile lui din exil, în care abordează teme majore precum: răspunderea colectivă, identitatea națională, holocaustul, războiul, exilul, alienarea, dar pe care le plasează în contextul local sârbesc, cu referințe sârbești. Deși fizic este absent din Serbia, el scrie despre Serbia și pentru cititorul sârb.
În momentul în care a emigrat în Canada, Albahari avea 46 de ani și era un scriitor afirmat și recunoscut, care își creease un univers interior propriu, intimist și minimalist într-o sferă autobiografică, diferită de realitatea înconjurătoare și de provocarea de a aborda teme majore. Astfel, în prima fază a creației sale, acesta optează pentru proza scurtă, dar în care dezvoltă șablonul cu ideograme enciclopedice și poligrafice prin simulacrul discursului, prin metatextualitate, fragmentare și citare, asemenea lui Kiš, fără a se bucura însă de receptarea și recunoașterea internațională a acestuia. Albahari își cultivă și menține vocația de povestitor în proză scurtă, în narațiuni minimaliste, chiar dacă ulterior se va dedica romanului, însă de aceeași factură fragmentară.
Pentru romanul Momeala/Mamac (1996), publicat după doi ani de la stabilirea sa în Canada, va primi premiul revistei „NIN”, unul dintre cel mai prestigioase premii literare din Serbia. Romanele Momeala și Zinc (1988) ocupă un loc special în creația autorului. Dedicate amintirii părinților săi, ale căror portrete sunt zugrăvite extrem de inspirat, acestea reprezintă în același timp o reflectare a vieții autorului, a convingerilor și rătăcirilor sale. Dacă romanul Zinc îi este dedicat tatălui său, medic militar, evreu sefard, născut la Smederevo, luat prizonier într-un lagăr de concetrare în timpul celui de-al doilea război mondial, perioadă în care și-a pierdut întreaga familie, Momeala este romanul despre mama sa, acea forță care a reprezentat stâlpul familiei, fără să se impună cu orice preț și, totuși, atât de pregnant prezentă în viața scriitorului.
Născută în Bosnia, căsătorită cu un evreu aschenaz la Zagreb pentru care se convertește la religia mozaică, aceasta fuge la Belgrad cu familia, sub prigoana ustașilor croați. Soțul ei este ucis de naziști, iar cei doi fii din această căsătorie mor după război într-un accident de tren. Doi oameni cu destine frânte (viitorii părinți ai autorului) se întâlnesc și decid să înceapă o viață nouă și să reziste în ciuda tragediilor și amintirilor care îi vor bântui toată viața. Aceasta este povestea părinților lui Albahari care va deveni subiectul celor două romane.
Confruntată cu pierderi tragice, sub loviturile devastatoare ale evenimentelor istorice, Mama, personajul romanului Momeala, a reușit să-și trăiască viața cu ochii deschiși, așteptând cu seninătate ceea ce îi era destinat. În canavaua densă a discursului este redată povestea familiei, tragedia și pierderea celor dragi, fatalismul istoriei în Iugoslavia. David Albahari reușește prin acest micro-roman să construiască subtil o poveste foarte umană și în bună măsură tradițională, clasică, în ciuda faptului că actanții narațiunii sale sunt răstigniți între istorie și literatură, familie și politică, nostalgie și exil, dar cel mai pregnant între realitate și text, aparținând lumii postmoderne.
Subiectul este simplu – naratorul (pe care conform referințelor autobiografice îl putem considera un alter-ego) stă în casa sa din Canada într-un exil autoimpus și reascultă benzile de magnetofon pe care sunt înregistrate conversațiile cu mama sa, înainte de moartea acesteia. Al Doilea Război Mondial și acesta ultim sunt prezentate ca o continuare, ca parte a unui proces rămas nesoluționat. Romanul Momeala este compus din două voci narative paralele, a fiului și a mamei. În povestea mamei, parțial redată prin înregistrarea de pe benzile de magnetofon și parțial redată și reconstruită din amintirile fiului narator, se reflectă cea a fiului. La fel cum mama sa a fost nevoită să-și părăsească orașul natal, tot așa și fiul pleacă din Zemun în Canada. Romanul este compus din povești intime, în care însă dimensiunea colectivă este implicit prezentă. Istoria apare ca o forță mitică, mai puternică decât individul, forța care îi poate schimba și influența destinul. Personajul Mama din roman, purtată de vâltoarea evenimentelor istorice pe care nu le poate controla și al cărei singur act de voință este supraviețuirea, reprezintă destinul tuturor iugoslavilor. În Momeala, istoria este singura responsabilă a tuturor tragediilor. Prin această modalitate, Albahari comută responsabilitatea vinovăției de la indivizi concreți la colectivitate. Personajul Mama argumentează că unicul mod de a te opune răului este acela de a descoperi resurse de bunătate fără să te gândești la vinovăție.
Pe lângă cele două planuri alcătuite dintre relația mamă-fiu, există și un al treilea plan referențial, care include un personaj fictiv, pe Donald, scriitor din Canada căruia naratorul îi mărturisește intenția sa de a scrie o carte în baza acelor înregistrări. Diferențele culturale și receptarea variată a valorilor este prezentată binar în roman: naratorul privește spre trecut, pe când Donald spre viitor. Acesta din urmă apreciează claritatea, precizia și pragmatismul, în timp ce naratorul este reflexiv, melancolic și echivoc. Naratorul vorbește în numele colectivului, în vreme ce Donald – în nume propriu. Atât naratorul, cât și prietenul său canadian, sunt reprezentanți caricaturizați ai stereotipurilor europene-canadiene, iar întâlnirile dintre ei sunt descrise cu un umor exagerat. Deși aparent atât de diferiți, cei doi sunt și foarte asemănători: se provoacă reciproc, își proiectează stereotipiile unul asupra celuilalt, relația dintre ei e tragicomică, nu se înțeleg, dar se completează reciproc.
Temele dominante ale romanului sunt multiple: originea etnică sârbo-evreiască și problema identității naționale, totalitarismul politic și alienarea indivizilor într-o asemenea societate, izolarea socială și vulnerabilitatea intelectualilor în exil. În Momeala este subliniată importanța procesului de definire a identității, sentimentul de apartenență identitară, modul în care acesta se stabilizează în timp și în care este perceput de ceilalți. Dacă, până în anii nouăzeci, Albahari se considera un evreu iugoslav, după destrămarea Iugoslaviei și plecarea sa în autoexil, susține că aparține unui spațiu cultural, nu unui popor.
Întregul roman este scris într-un singur paragraf, iar autorul conduce cu măiestrie firul epic, improvizând și alternând cele trei voci care se intersectează, se contopesc una într-alta, ca să reapară din nou. Deși roman autobiografic, autorul refuză termenul de proză autobiografică, motivând: „De ce aș inventa alte personaje, când nici despre mine însumi nu sunt sigur cine sunt?”.
Deşi ticsită de dialoguri, proza lui David Albahari este doar unul dintre aspectele limbajului stratificat al monologului. Aşa se justifică afirmaţia autorului: „Naraţiunea sunt eu!” Naraţiunea, ca modalitate de exprimare scrisă, exclude posibilitatea discursului metafizic. Acesta a fost şi crezul postmoderniştilor, care au deschis poarta metafizicii în metafora scriiturii. Albahari este un postmodernist extrem de loial. Caracteristicile stilului său sunt: abandonarea convenţionalului din discursul realist, deplasarea greutăţii operei de la acţiune pe actul creaţiei, parodierea, tendinţa de minimalizare, fragmentare, deschidere spre influenţa mass-media. Descoperirea scriiturii în defavoarea naraţiunii se transformă la Albahari într-o dominaţie a sintaxei. Autorul descoperă modele lingvistice, fraze, propoziţii la nivelul limbajului. Epicentrul prozei sale se ascunde în individualitatea autorului care creează întregul, folosind procedeul atomizării şi simbolizării cotidianului. Ineditul banalului este semnul măiestriei prozei lui David Albahari, aşa cum reiese şi în alte lucrări ale sale. În plus, Albahari este auto-referențial, fiind obsedat de a face trimiteri la operele sale anterioare și de a-și face propriile evaluări, ce provin din conflictul dintre fantezie și realitate, creând astfel o narațiune care încearcă să găsească o punte între cele două.
David Albahari este, fără îndoială, unul dintre cei mai importanți scriitori sârbi ai ultimului sfert de veac, dovadă stând ineditul operei sale și viziunea extrem de sugestivă asupra lumii, caracterul recognoscibil al discursului, precum și temele abordate – de natură atât literară, cât și existențială.
__________
David ALBAHARI (născut în 15 martie 1948, la Peć, Serbia) este prozator, eseist, traducător de limbă engleză. În prezent, trăiește la Calgary, Canada.
Descendent al unei familii de intelectuali de origine evreiască în care se respectau toate tradițiile și obiceiurile iudaice, Albahari își începe studiile în orașul Zemun de lângă Belgrad, unde se mutase cu părinții și unde își va petrece adolescența și cea mai mare parte a vieții. Studiile de limba și literatura engleză pe care le absolvă la Zagreb îl îndreptățesc să se consacre inițial activității de traducere din literatura britanică, americană, australiană și canadiană. A tradus un număr mare de povestiri, poezii, eseuri, piese de teatru semnate de V. Nabokov, I. B. Singer, T. Pynchon, S. Bellow, S. Shepard ș.a., mărturisind că actul traducerii a fost cea mai bună școală care l-a ajutat să devină scriitor. Lui i se datorează receptarea prozei scurte postmoderniste americane de către publicul cititor sârb.
Atras de literatură, Albahari începe să scrie poezii încă din liceu, dar ulterior se consacră prozei, fascinat de scrierile lui W. Faulkner. Între anii 1973-1994 lucrează la prestigioase reviste literare și edituri din Belgrad și Novi Sad. Debutează în 1973 cu volumul de proză scurtă Timpul dedicat familiei, dar recunoașterea literară o va dobândi cu cea de-a treia carte de proză scurtă – Descrierea morții – în 1982, pentru care va primi prestigiosul premiu „Ivo Andrić”. De la bun început a fost întâmpinat de critica vremii cu recenzii elogioase: Bogdan A. Popović salută apariția unui tânăr scriitor „ extrem de înzestrat …și de o valoare inestimabilă”, iar mai târziu Vasa Pavković, critic literar contemporan, susține că e vorba doar de o chestiune de timp până când „lumea îl va recunoaște drept un mare scriitor de limba sârbă”. Cărțile lui au fost distinse cu multe premii literare.
Reprezentant de frunte al „tinerilor optzeciști”, David Albahari promovează conceptul minimalistic în proza sârbă, o constantă în opera sa. Preluând, asemenea lui Kiš, drama identității evreiești ca punct culminant al constelației sale literare, Albahari este un scriitor autentic al perioadei post-holocaustului, numeroase dintre scrierile sale purtând pecetea autobiografismului (tatăl său, medic de profesie, a petrecut patru ani într-un lagăr de concentrare).
Până în prezent a publicat peste treizeci de volume de proză scurtă, romane și eseuri, multe dintre acestea fiind premiate și traduse în peste cincisprezece limbi.
În 1991 devine președintele Federației comunităților evreiești din Iugoslavia, contribuind la evacuarea populației de evrei din Sarajevo. În 1994 se mută cu familia în Canada, unde trăiește și în prezent. Scrie și publică constant în limba sârbă. Deși este un scriitor cu un discurs condensat, pe alocuri chiar ermetic, Albahari se bucură atât de aprecierea criticii, cât și a cititorilor, fiind unul dintre cei mai populari prozatori contemporani din literatura sârbă.
Descendent al unei familii de intelectuali de origine evreiască în care se respectau toate tradițiile și obiceiurile iudaice, Albahari își începe studiile în orașul Zemun de lângă Belgrad, unde se mutase cu părinții și unde își va petrece adolescența și cea mai mare parte a vieții. Studiile de limba și literatura engleză pe care le absolvă la Zagreb îl îndreptățesc să se consacre inițial activității de traducere din literatura britanică, americană, australiană și canadiană. A tradus un număr mare de povestiri, poezii, eseuri, piese de teatru semnate de V. Nabokov, I. B. Singer, T. Pynchon, S. Bellow, S. Shepard ș.a., mărturisind că actul traducerii a fost cea mai bună școală care l-a ajutat să devină scriitor. Lui i se datorează receptarea prozei scurte postmoderniste americane de către publicul cititor sârb.
Atras de literatură, Albahari începe să scrie poezii încă din liceu, dar ulterior se consacră prozei, fascinat de scrierile lui W. Faulkner. Între anii 1973-1994 lucrează la prestigioase reviste literare și edituri din Belgrad și Novi Sad. Debutează în 1973 cu volumul de proză scurtă Timpul dedicat familiei, dar recunoașterea literară o va dobândi cu cea de-a treia carte de proză scurtă – Descrierea morții – în 1982, pentru care va primi prestigiosul premiu „Ivo Andrić”. De la bun început a fost întâmpinat de critica vremii cu recenzii elogioase: Bogdan A. Popović salută apariția unui tânăr scriitor „ extrem de înzestrat …și de o valoare inestimabilă”, iar mai târziu Vasa Pavković, critic literar contemporan, susține că e vorba doar de o chestiune de timp până când „lumea îl va recunoaște drept un mare scriitor de limba sârbă”. Cărțile lui au fost distinse cu multe premii literare.
Reprezentant de frunte al „tinerilor optzeciști”, David Albahari promovează conceptul minimalistic în proza sârbă, o constantă în opera sa. Preluând, asemenea lui Kiš, drama identității evreiești ca punct culminant al constelației sale literare, Albahari este un scriitor autentic al perioadei post-holocaustului, numeroase dintre scrierile sale purtând pecetea autobiografismului (tatăl său, medic de profesie, a petrecut patru ani într-un lagăr de concentrare).
Până în prezent a publicat peste treizeci de volume de proză scurtă, romane și eseuri, multe dintre acestea fiind premiate și traduse în peste cincisprezece limbi.
În 1991 devine președintele Federației comunităților evreiești din Iugoslavia, contribuind la evacuarea populației de evrei din Sarajevo. În 1994 se mută cu familia în Canada, unde trăiește și în prezent. Scrie și publică constant în limba sârbă. Deși este un scriitor cu un discurs condensat, pe alocuri chiar ermetic, Albahari se bucură atât de aprecierea criticii, cât și a cititorilor, fiind unul dintre cei mai populari prozatori contemporani din literatura sârbă.
 |
| Octavia Nedelcu - Profesor doctor în cadrul secţiei de Filologie Rusă şi Slavă a Universităţii din Bucureşti |
Articol în exclusivitate