Despre NexT, selecţii şi ... cum „Să Film!”, cu Andrei Rus

Pe Andrei îl ştiu din facultate. De fapt, l-am cunoscut  prin intermediul activităţilor sale, înainte să-l cunosc personal. Eram destul de curioasă să-l ascult pe omul al cărui nume îl auzeam atât de des pronunţat în diverse contexte. Andrei Rus, absolvent al UNATC secţia Comunicare Audio-vizuală, este o figură cunoscută în lumea culturală de la noi - critic de film, selecţioner al unor festivaluri cunoscute, redactor-şef al revistei de cinema „Film Menu”, organizator al proiecţiilor „Să Film!” şi al Cineclubului Film Menu şi - în urma unei căutări pe Google -... actor.

Mai nou, a făcut selecţia pentru unul dintre cele mai cunoscute şi mai „cool” festivaluri de film din Romania, NexT.

Începem cu ultima ştire despre tine – eşti noul selecţioner al Festivalului Internaţional de Film NexT, ştachetă predată de criticul Andrei Gorzo. Cum aşa?

Andrei Rus: Cred că dorința lui Andrei Gorzo de a lua o pauză din selecția filmelor pentru NexT se datorează faptului că se concentrează pe finalizarea unei cărți ambițioase despre cineastul maghiar Miklos Jancso. Noi suntem colegi la UNATC, unde coordonăm împreună două cursuri de analiză de film, așa că m-a întrebat dacă aș putea să-i recomand pe cineva să îl înlocuiască. Iar eu, care realizasem în ultimii doi ani selecția unui festival de filme de scurtmetraj (Timishort, la Timișoara) care nu va mai avea loc în acest an, i-am răspuns: „Da, pe mine.” I s-a părut o idee bună, organizatorilor de asemenea, și așa am ajuns să se scrie în sfârșit despre mine în presă...

Ce aduce nou faţă de celelalte ediţii?

Andrei Rus: În primul rând, în acest an festivalul va avea două competiții: pe lângă cea internațională, care există de la prima ediție, apare și o secțiune națională, dedicată exclusiv producțiilor românești. Ne-am dorit să includem și această competiție, deoarece ni se pare important (și mie, și Irinei Trocan, co-selecționeră, și organizatorilor) să sprijinim cât mai mult cineaștii români. Apoi, festivalul inaugurează două programe doi – unul cu filme realizate de cineaști mult prea titrați pentru a putea fi integrați în competiții (NexT Arthouse se numește, iar filmele prezentate acolo aparțin unor realizatori precum Mike Leigh, Tsai Ming-liang, Miguel Gomes, Apichatpong Weerasethakul, sau Lynne Ramsay), iar celălalt cuprinzând trei scurtmetraje care formează o trilogie pe teme LGBT (trilogia se numește „Little Gay Boy” și a fost realizată de Antony Hickling).

Ce „trebuie neapărat” să mergem să vedem?

Andrei Rus: Am văzut doar filmele care fac parte din secțiunile pe care le-am curatoriat, împreună cu Irina Trocan (Competițiile, NexT Is Love, NexT Look – Body Image și NexT Look - Sparkle), așa că întrebarea mă obligă să recomand exclusiv titluri din respectivele programe. O voi face, încercând să enumăr câteva dintre filmele care mi se par cele mai incitante:

• „Filme para poeta cega” („Film pentru un poet orb”), un film brazilian realizat de Gustavo Vinagre, aflat la granița dintre documentar și ficțiune, despre un poet orb care există în realitate și care scrie poezii despre experiențele și fanteziile lui sexuale; naratorul e un computer, iar la un moment dat, cineastul se supune uneia dintre aceste experiențe ușor extreme, deoarece implică puțină agresivitate fizică. Cred că va împărți publicului, dar vă mărturisesc – deși nu știu dacă e bine că fac asta – că e primul film pe care atât eu, cât și Irina, am fost de acord că trebuie să îl prezentăm în competiția internațională.

• „Viimane Romeo” („Cel din urmă Romeo”), un film estonian realizat de Moonika Siimets și prezentat în competiția internațională, care debutează ca un teenage love story oarecare,  pentru a vira la scurt timp înspre musical și spre zone ceva mai fanteziste – incluzând un câine care, prin cuvintele alese pe care le rostește, se dovedește cel mai înțelept locatar al casei protagoniștilor și un sfânt care cade prin acoperiș, fiindu-i extrem de poftă să mănânce castraveți murați.

• „A Gentile”, un film israelian care va fi proiectat în secțiunea necompetițională „NexT Is Love”, despre un cuplu care se destramă în urma dispariției misterioase a fetei (cam ca în „Aventura” lui Antonioni).

• „Gingers”, realizat de portughezul Antonio Da Silva și programat în secțiunea „NexT Look – Body Image”, care, prin intermediul discursurilor unor bărbați roșcați confruntă diferite prejudecăți despre cei din comunitatea mondială a celor născuți cu această culoare a părului. În prima parte a filmului ei sunt surprinși doar de la mijloc în sus, pentru ca în ultimele cinci minute camera să insiste doar asupra părților inferioare ale corpului unde crește păr. Am uitat să menționez că toți sunt goi – doar e necesar să fie vizibil părul de pe corp. Ținând cont că ultimul cadru prezintă o șuviță de spermă care se prelinge pe părul roșcat de pe piciorul unuia dintre protagoniști, cred că acesta va fi unul dintre cele mai controversate momente ale întregului festival.

• „Trenta Symphonia”, realizat de grupul italian Flatform și programat în secțiunea „NexT Look - Sparkle”, dedicat filmelor de avangardă, prezintă timp de douăzeci de minute o orchestră care interpretează în aer liber, pe o pajiște, o bucată muzicală. În prima parte nu se întâmplă mai nimic, dar exact când ești pe punctul de a căsca de pliciseală, încep câteva personaje să se miște încet în cadru, fiind înghițite de una dintre laturile cadrului. De aici, începe o coregrafie spectaculoasă și pasionantă de personaje care dispar și reapar, grație unor procedee iluzioniste la care au apelat cineaștii.

Mă simt ca un trădător, fiindcă sunt atâtea filme din toate aceste secțiuni la care țin foarte, foarte tare. Dar asta a fost regula jocului, am acceptat să-l joc și, iată-mă terfelit și melancolic în final.

Există invitaţi speciali pe care să-i avem în vedere? Regizori sau oameni din lumea filmului care ne pregătesc workshop-uri?

Andrei Rus: Din câte știu, toți membrii juriului vor participa la discuții publice despre domeniul lor de activitate și cred că ar trebui să aibă lucruri incitante de spus. Mai mult decât atât, foarte mulți dintre realizatorii filmelor vor veni la București, așa că spectatorii vor avea ocazia să îi ia la întrebări pe toată durata festivalului la discuțiile ulterioare proiecțiilor sau la petrecerile nocturne. Și, bineînțeles, eu sunt primul care ard de nerăbdare să îi cunosc și să văd cum sunt.

Mie, NexT mi se pare „evenimentul anului de bifat” în materie de festivaluri de gen (de la filme până la atmosferă şi party-uri)... Îmi mai poţi recomanda 2 sau 3 de la noi care să merite timpul şi banii?

Andrei Rus: Mie îmi plac, din motive diverse, și TIFF-ul, de la Cluj, care e primul festival la care am participat, pe vremea liceului, chiulind zece zile de la școală (locuiam în Zalău, la 80 de kilometri distanță) pentru a merge de dimineața până seara la filme. Îmi place și festivalul One World, din București, unde sunt prezentate filme documentare pe teme legate de drepturile omului. Am participat şi la câteva ediții ale festivalului de filme documentare „Astra”, de la Sibiu, și am fost impresionat de numărul mare de spectatori pe care îi atrage în sălile de proiecție.

Nu eşti tocmai nou în calitate de selecţioner  - în palmares mai ai „Timishort Film Festival”... mai sunt aici de adaugat? Cum alegi filmele, ce cauţi?

Andrei Rus: Mă interesează cineaștii care caută, iar nu cei care își etalează măestria. Sunt realizate atât de multe filme în fiecare an, încât singurul lucru interesant rămâne particularitatea viziunilor artistice. E puțin abstract ce spun acum, dar cred că cel mai bun mod de a aduce afirmația în planul concretului va fi să participați la discuțiile cu cineaștii ulterioare prezentării programelor din competiție. Voi încerca atunci să mă concentrez și să explic ce anume m-a atras la fiecare demers în parte.

Te gândeşti la public, la juriu sau nu există astfel de criterii?

Andrei Rus: La juriu nu aș avea cum să mă gândesc, deoarece în momentul în care realizez selecția nu se știe încă din cine va fi format. La public mă gândesc oarecum, în măsura în care mi se pare important să le prezint filme cât mai diverse, care să celebreze posibilități multiple de a face cinema.

Bănuiesc că au fost multe filme înscrise. Îmi poţi da o cifră? Cum ştii că alegerea pe care ai făcut-o e cea bună, cum alegi între două filme care „se bat” pe acelaşi loc? Cum dormi noaptea... asta dacă mai apuci cu atâtea lucruri de făcut?

Andrei Rus: Au fost peste o mie de filme înscrise. Cu unele dintre ele e ca un fel de dragoste la prima vedere și, fără să stau prea mult pe gânduri, îmi spun că vreau să fie în competiție. Altele necesită un timp mai mare de acomodare, revin asupra lor de mai multe ori, încercând să traduc rațional senzațiile pe care mi le lasă și doar apoi iau o decizie în privința lor. La  NexT suntem doi selecționeri – eu și Irina Trocan. Așa că, oricum, a trebuit să încerc să îmi explic atracțiile pentru anumite filme, pentru a le putea discuta cu ea. Iar noaptea dorm, atâta vreme cât nu beau cafea după ora patru după-amiaza.

La proiecţiile iniţiate de Cineclubul Film Menu vin doar studenţi sau întâlneşti şi amatori pasionaţi de film, dar nu de meserie?

Andrei Rus: Vin mai puțini studenți decât oameni din afara universității, ceea ce e, cred, o mică anomalie, dar una care pe mine nu mă întristează neapărat. E reconfortant să observ că tineri din toate domeniile sunt curioși să vadă filme de Jonas Mekas sau de Chris Marker și vor să li se recomande la finalul proiecțiilor alte filme asemănătoare, pe care să le vizioneze acasă pentru a înțelege mai bine ceea ce au urmărit în seara respectivă.

De ce recomanzi oamenilor să meargă la Festivaluri de Film?

Andrei Rus: Pentru că sunt locurile în care pot interacționa cu diversitatea formelor cinematografice, un lucru esențial pentru a hrăni cinefilia.

Câte filme vezi pe an? Ai o evidenţă?

Andrei Rus: Nu am o evidență și sper să nu ajung vreodată să mă intereseze astfel de calcule. Dar, prin natura meseriilor (pe lângă selecționat filme și coordonat o revistă, mai și predau la UNATC), trebuie să văd câteva sute bune de lungmetraje pe an. Să nu se înțeleagă că mă deranjează asta – când nu am chef să mă uit la un film, pot oricând să fac altceva. Până acum, nu am avut perioade lungi în care să mă satur de cinema, pentru că există enorm de multe direcții pe care, oricât ai cerceta și oricât ai viziona, tot nu ajungi să le epuizezi.

Nu suntem fani topuri, dar dacă ai unul, ne-ar plăcea să ni-l spui şi nou: top 5 filme pe care le-ai revea oricând, oricum.

Andrei Rus: Nici eu nu sunt fan topuri, dar îmi plac jocurile. Așa că, dacă acceptați să citiți ceea ce voi scrie mai jos într-o cheie a provizoratului, iar nu ca pe o sentință, accept să ne jucăm împreună. Scriu primele 5 filme care îmi vin în minte și promit să nu mă cenzurez după aceea:

• „Celine et Julie vont en bateau” („Celine și Julie se dau în bărci”, regie Jacques Rivette)
• „O estranho caso de Angelica” („Cazul straniu al Angelicăi”, regie Manoel de Oliveira)
• „In a Lonely Place” (regie Nicholas Ray)
• „Vertigo” (regie Alfred Hitchcock)
• „Pandora and the Flying Dutchman” (regie Albert Lewin)
• Dacă ne jucăm și mâine jocul ăsta, ar trebui să se modifice niște titluri. Altfel, înseamnă că nu am reușit să fiu sincer.

Roxana Andrei
- Critic şi regizor de film

Interviu în exclusivitate

„The Grand Hotel Budapest”, tărâmul fantezist andersonian în perioada interbelică

„The Grand Hotel Budapest”, ca toate filmele lui Wes Anderson, nu este doar o poveste pusă pe ecranul de cinema, ci o stare aparte pe care o aşază cu umor şi meticulozitate, de la cadru la cadru, până la final, când lasă privitorul într-o anume transă.

Am aşteptat ultima „ispravă cinematografică” a lui Wes Anderson cu sufletul la gură. Nu numai că proiecţia filmului s-a transformat în eveniment, fiind în deschiderea ediţiei cu numărul 23 a Festivalului de Film Dakino, dar vine pe marile ecrane cu review-uri entuziaste căpătate la Festivalul de Film de la Berlin.

Filmele lui Anderson nu sunt doar poveşti puse pe ecranul de cinema, ci sunt stări aparte pe care le aşază cu umor şi meticulozitate, de la cadru la cadru, de la scenă la scenă, până la final, când te lasă într-o anume transă. Încheie într-o manieră melancolico-nostalgică, cât să nu te întristeze prea tare, dar nici să te lase neatins... Aşa e Anderson, îşi permite şi îi permitem să se joace cu mintea noastră.

„The Grand Hotel Budapest” ajunge la povestea legendarului Gustave H. după ce trece prin trei prologuri ce vor căpăta sens pe parcurs.

Din povestitor în povestitor, timpul se scurge până în 1932, perioada interbelică, atunci când îl cunoaştem pe celebrul concierge Gustave H. , un adorat al hotelului Grand Budapest, hotel aşezat undeva în Europa,  într-un ţinut muntos imaginat de Anderson  - Zubrowka -, despre care spune că este „varianta noastră proprie a Europei de Est”.

Domnul H., interpretat monumental de Ralph Fiennes, primeşte o moştenire de la una dintre invitatele şi amantele sale, însă nu se poate bucura de aceasta din cauza familiei însetate de avere a acesteia. Din acest moment, împreună cu Zero, „the lobby boy”, porneşte într-o aventură nemaipomenită, în ţinuturi de poveste, dar în prag de război.

Portretul domnului H. este construit de Zero, hamalul care-şi creionează în fiecare zi mustaţa, venit din ţinuturi îndepărtate pentru a căpăta experienţă la renumitul Hotel Budapest - un tânăr novice, uşor speriat, dar fidel mentorului său. Între cei doi se leagă o prietenie bazată pe acceptarea celuilalt, pe o doză de nebunie plăcută, dar şi pe o puritate aparte a fiinţei.

Anderson a adus pe acelaşi platou de basm nume mari precum: Ralph Fiennes, Adrien Brody, Willem Defoe, Jude Law, Edward Norton. Harvey Keitel, F. Murray Abraham, Lea Seydoux, plus multe alte figuri celebre din cinematografia mondială... unele apărând în treacăt, doar câteva momente. Ba, şi-a permis s-o transforme pe Tilda Swinton într-o bătrână extravagantă de 84 de ani ai căror ochi sunt singurii care o trădează că ar fi ea. Nu numai că i-a adunat pe toţi pe acelaşi generic, dar le-a dat roluri bizare şi uşor bufe, i-a aşezat într-o poveste fantastică plină de scene memorabile, toate cuprinse în propria convenţie, marca Anderson.

La capitolul scenografie şi imagine... putem scrie o lucrare întreagă despre fiecare cadru din film, perfect construit şi îngrijit, de la încadratură şi culoare, până la mişcarea de aparat, aşezarea luminii şi alegerea focusului. Imaginea este semnată de Robert D. Yeoman şi scenografia de Adam Stockhausen. Cei doi au creat universul lui Anderson compus din rozuri pastel şi simetrie perfectă, detalii vizuale aşezate meticulos, o adevărată provocare pentru echipă, dar şi pentru spectator.

Co-scenaristul Hugo Guinness declară într-un interviu pentru The Guardian că Anderson este „orientat spre detalii" şi că pentru el „contează fiecare frame”. „Are o imagine clară a cum va arăta filmul înainte să filmeze. Nu se opreşte niciodată, montând între şase şi opt luni”, mai spune Guinness.

Obsesiile vizuale, stilul aparte, umorul sec şi personajele bizare l-au transformat pe regizorul indie într-o figură-cult a cinematografiei internaţionale.

Dacă sunteţi fani Anderson, filmul ăsta vă va împlini toate aşteptările, ba le va depăşi. Dacă nu, cu siguranţă vă va stârni curiozitatea acest regizor giumbuşlucar şi veţi vrea să o luaţi de la capătul filmografiei sale.

***

The Grand Budapest Hotel

Regie: Wes Anderson

Gustave M. – Ralph Fiennes

Mr. Moustafa – F. Murray Abraham

Scriitor – Jude Law

Zero – Tony Revolori

Trivia: A şaptea colaborare dintre Murray şi Anderson. Tilda Swinton a stat multe ore la machiaj pentru a o juca pe bătrâna de 84 de ani, Madame D. Anderson spune că nu este obişnuit să lucreze cu bugete mari, dar pentru machiajul acesta a zis „Să avem pe cei mai scumpi oameni pe care-i găsim!”. Pentru rolul doamnei D. A fost iniţiat distribuită Angela Lansbury, dar a fost un conflict între programele de filmări şi a renunţat.

Gafe: Într-o scenă, un concierge este întrerupt în timpul unei manevre de resuscitare. Scena se desfăşura în anii '30, dar resuscitarea modernă a apărut abia în 1960 şi promovată ca tehnică de salvare abia în 1970.

Roxana Andrei
- Critic şi regizor de film

Articol în exclusivitate

Igor Cobileanski: Atunci când timpul se măsoară în fotograme...

„La limita de jos a cerului”, debutul Igor Cobileaski, este mai mult decât o poveste despre dragoste și trecerea la maturitate, apreciază regizorul filmului, într-un interviu în exclusivitate.

„La limita de jos a cerului” a fost un debut surprinzător de interesant pentru mine. Recunoscă că Igor Cobileanski era un nume care-mi trecuse pe la ureche, însă nu văzusem proiectele sale iniţiale. Am ajuns acasă şi am făcut un search pe google, să aflu mai multe despre realizator. L-am îndrăgit din interviuri, din atitudine, dar, mai cu seamă, după ce am văzut pelicula sa.

O poveste despre dragoste şi trecerea la maturitate, despre prietenie şi greşeli care te pot urmări toată viaţa, despre importanţa şi micimea vieţii într-un anume moment, despre tinereţe şi ce va urma după ea...

Știm că se întâmplă ca oamenii să vadă tot felul de mesaje în artă. Există vreo interpretare a filmului „La limita de jos a cerului” la care nu te așteptai?

Igor Cobileanski: Nu. În mare parte cam tot ce îmi imaginam că va gândi spectatorul sau criticul de film, la ieşirea din sală – s-a întâmplat să fie. Nimic mai mult!

„La limita de jos a cerului” poate fi considerat un film despre iubire?

Igor Cobileanski: Evident, e un film ŞI despre dragoste. E un film despre un tânăr care se desparte de adolescenţă şi intră în viaţa matură. Ai spune că îl aşteaptă toate lucrurile bune cu care te întâmpină în general maturitatea. Dar iată că el intră în această nouă etapă „cu stângul”...

Am văzut că s-a anunțat cum că acesta ar fi debutul tău în lungmetraj, deși ai mai făcut un film în 2008, „Tache”, pentru televiziune, dar tot lungmetraj este. Pe care-l consideri tu debut?

Igor Cobileanski: În cinema, evident, consider că debutul meu este „La Limita de Jos a Cerului”. „Tache” a fost un proiect televizat, cu specific televizat, cu ordonanţe despre „ce actori avem voie să luam, şi care dintre ei sunt interzişi pentru că mai colaborează cu alte posturi TV etc”. Deşi, trebuie să recunosc, la „Tache” am învăţat foarte mult!

Ce înveți cu fiecare film pe care-l faci? Și ce greșeli repeți?

Igor Cobileanski: Greu de spus. Probabil că înveţi de fiecare dată să formulezi mai bine în limbaj cinematografic mesajul pe care vrei să-l comunici în film. Greşeli? Ele apar de-acolo de unde te aştepţi mai puţin să apară. Tocmai de-aceea, de cele mai multe ori, sunt singulare! Se produc, se rezolvă, apoi nu se mai repetă!

A durat destul de mult să lansezi „La limita” și am citit că a fost nevoie să refilmați, te-ai gândit vreodată să renunți la el?

Igor Cobileanski: Să renunţ? Nu! Într-adevăr a durat destul de mult postproducţia. Nu reuşeam să formulăm finalul... şi nu numai. Toti cei implicati în film simţeau că ceva nu e dus până la capăt, că se poate mai bine, că soluţia e undeva foarte aproape, la vedere. A durat doi ani până am găsit-o... .

Și totuși, la ce secvențe ai renunțat și nu ai fi vrut, dar ai fost nevoit?

Igor Cobileanski: Prefer să nu vorbesc despre secvenţele la care am renunţat. Îmi pare rău doar de unii actori care, din cauza renunţării la anumite secvenţe, nu au mai apărut in film... Actori buni....

Am avut senzația că l-ai tratat destul de blând pe Viorel. Din cauza vârstei, a situației în care se află? Crezi că i-ai găsit scuze personajului sau ai vrut să nu-l pedepsești prea aspru?

Igor Cobileanski: Nu cred că am vrut să fac un film în care să se vadă pedeapsa. Tocmai de asta şi filmul se termina cumva, în momentul în care auzim împuşcătura care ne sugerează că cel mai bun prieten al lui a murit, iar moartea lui se datorează lui Viorel, sau şi lui Viorel. Acest final nu pedepseşte, dar în schimb lasă eroul responsabil o viaţă întreagă de moartea unui om. E asta o tratare blândă a personajului? Nu cred!

Ai declarat la un moment dat „cheia mea e sarcasmul și ironia” (Timpul.md), te gândești să schimbi registrul?

Igor Cobileanski: Contează foarte mult în ce context am vorbit despre cheie. Da, umorul cinematografic, puţin absurd – îmi place foarte mult, si bineînţeles, îl voi exploata şi în viitor. Mie îmi place comedia la fel de mult ca drama şi vreau să cred că voi aborda aceste două genuri şi în viitor, în egală măsură.

Umorul negru din film este menit să îndulcească drama sau s-o acutizeze?

Igor Cobileanski: S-o îndulcească. E ca ciocolata amară.

Cea mai mare savoare a umorului stă în dialog, crezi că se pierde pentru cei din afară? Când scrii te gândeşti la o formulare care să sune bine şi în engleză?

Igor Cobileanski: Nu aş fi atât de categoric spunând „în dialog”. Este adevărat, graiul moldovenesc face dialogul mai nostim şi, totuşi, în mare parte umorul se bazează pe acţiune. Nu este unul burlesc, însă, de situaţie. Eu gândesc româneşte şi, evident, atunci când scriu, nu ţin cont de traduceri în alte limbi. Pentru asta, caut traducători buni.

Când un spectator iese din sală după ce a văzut filmul tău, cu ce ai vrea să rămână, ce ți-ai dori să gândească sau să nu gândescă?

Igor Cobileanski: Nu aş putea, evident, să mă bag în mintea spectatorului şi să citesc gândurile cu care iese, dar... bineînţeles, mi-ar plăcea ca după o comedie – să fie binedispus, iar după o dramă – să gândească sau să trăiască măcar 3 minute viaţa personajelor filmice.

Cum alegi ideile care se transformă în film? Bănuiesc că ai multe povești auzite, trăite. Cum o alegi pe cea mai potrivită?

Igor Cobileanski: Ideile vin de la sine. Unele rapid, altele le formulez cinematografic cu anii. Nu am soluţii clare şi valabile universal. Încerc să le povestesc prietenilor şi, dacă majoritatea reacţionează pozitiv, mă aşez să scriu scenariul.

Când te apuci să scrii, te gândești la public sau te interesează doar să pui poveștile tale în imagini?

Igor Cobileanski: Mă gândesc la toţi! Mă gândesc să spun sau să-mi formulez propriile idei astfel încât spectatorul să le înţeleagă.

Am văzut pe blogul tău că ai pus filmele tale. Nu te temi că oamenii nu vor merge să vadă filmul dacă tot îl vor vedea online la un moment dat?

Igor Cobileanski: Le postez după mulţi, mulţi ani de la premieră. Atunci, când practic o altă soluţie de a le vedea nu există.

Care e cea mai mare temere atunci când lansezi un film în cinematografe?

Igor Cobileanski: Că nu voi avea spectatori suficienţi!

Dar cea mai mare speranță?

Igor Cobileanski: Că spectatorii vor rupe uşa cinematografului şi vor mai cere să vadă filmul a patra oară!

Pe ecranul cărui festival vrei să-ți vezi rulat filmul? Sau nu este despre festivaluri...

Igor Cobileanski: Ba da, este! Evident, vrem să vedem filmul pe ecranele festivalurilor importante. Nu a fost să fie la Cannes, deşi ştiu că refuzul l-am primit în ultimul moment, dar a fost să fie la Karlovy Vary, Varşovia, Kiev, Cottbus!

De ce te-ai întors în Republica Moldova și nu ai rămas în România să faci film?

Igor Cobileanski: Eu m-am întors în Moldova când nici în România nu se făcea film. Prin anii ‘95. Am preferat să mor de foame acasă, decât la Bucureşti... Minunat e că, între timp, România s-a ridicat din genunchi! Moldova, încă nu... Dar la fel de minunat e că ne leagă internetul şi că putem comunica simplu, fără a face deplasări multiple.

De ce crezi că românii refuză să meargă la filme românești?

Igor Cobileanski: Pentru că se regăsesc în filmul românesc. Şi nu vor asta. S-au săturat de sărăcie, lacrimi, ucigaşi cu diplome de studii superioare. Românii vor să evadeze din mediul pe care-l cunosc şi nu este unul strălucit. Probabil, de-asta vor comedie americană sau thriller cu super eroi.

Cu ce regizori din afară ai vrea să fii asemănat? Și pe care îi ai ca reper cinematografic?

Igor Cobileanski: Nu vreau sa fiu asemănat cu nimeni. Dar îmi plac Kaurismiaki, Danelia, Stone, Kusturita etc.

Dacă ai putea să faci un remake, ce film ai reface? L-ai distribui tot pe Voloc?

Igor Cobileanski: Nu ştiu, nu m-am gândit.

În prezent, pe piața din România sunt mulți regizori care se zbat să facă diferența, mulți studenți la regie care abia află ce se întâmplă cu ei. Tu faci parte dintre cei care au făcut primul pas, au debutat în lungmetraj și au fost pe la festivaluri celebre. Ce le spui lor, regizorilor, la început de drum?

Igor Cobileanski: Nu dau sfaturi - că nu cred că sunt bun pentru asta... Dar le-aş spune să încerce să se dedice filmului. Să nu renunţe la primul eşec sau problemă. Dacă simt cu adevărat că timpul lor se măsoară în fotograme, să nu-l oprească!

Roxana Andrei
- Critic şi regizor de film

Interviu în exclusivitate

Daniel Sandu, regizor: Nu am căutat un scandal ca să fac un film...

Lungmetrajul de debut al lui Daniel Sandu, „Un pas în urma serafimilor”, prezintă povestea unui adolescent care, dorind să devină preot, urmează cursurile unui seminar teologic ortodox, un mediu pe care îl descoperă întinat de corupție și abuzuri.

Cu doar o zi înaintea lansării filmului „Un pas în urma serafimilor” în cinematografe, regizorul Daniel Sandu a oferit Revistei Paragraf crâmpeie din experiența sa personală, care a stat la baza peliculei.

Când v-ați dat seama că trebuie să faceți acest film? Cât de dificil v-a fost să dezvoltați o narațiune filmică pornind de la experiența dvs. personală?

Daniel Sandu: Pe la sfârșitul facultății de film (Universitatea Media) când am descoperit că, obișnuind să povestesc prietenilor întâmplări de la seminar, reacțiile lor erau surprinzătoare. Se mirau, se amuzau, se revoltau. Mi-am dat seama că, de fapt, am o potențială poveste de film. Iar în 2004 m-am apucat și am așternut pe hârtie o primă variantă de 216 pagini.

Din acest punct de plecare drumul a fost greu pentru că a fost nevoie ca eu să învăț suficiente tehnici de scenaristică încât să pot așeza povestea într-o formă ușor de urmărit de către cititor mai întâi și de către spectator într-un final. În același timp, a fost dificil pentru mine să învăț să disociez ce e interesant și important pentru mine și ce ar putea fi interesant și important pentru public. Dar cu condiția să nu mă las tentat să alterez povestea reală de dragul impresionării unui public țintă, oricare ar fi el.

De-a lungul timpului ați documentat comparativ viața elevilor din alte seminarii teologice sau v-ați rezumat strict la experiența trăită nemijlocit în cei cinci ani de seminar?

Daniel Sandu: Auzeam povești și din alte seminarii în timp ce eu eram elev acolo. Unele povești din alte părți erau chiar mai uimitoare și/sau revoltătoare față de cele ale noastre. Dar erau și povești mai simple în alte părți. Cert era că o parte dintre seminarii aveau propriile probleme și incidente.

În film însă m-am limitat la ce știam eu că se întâmplă în școala mea, lucruri care mi se întâmplau mie, dar nu numai mie, ci și colegilor mei, fie de clasă sau colegi mai mari. Cred că marele noroc al unora e că am făcut acel seminar si nu altul, pentru că dacă aș fi nimerit în alte părți despre care am auzit multe sau dacă aș fi fost silit să mă transfer la unul dintre acele seminarii (așa cum se mai obișnuia), iar eu în final aș fi ajuns tot regizor... atunci cred că am fi discutat despre un alt film, poate cu scandaluri mult mai usturătoare.

Doar că, până la urmă, eu nu am căutat un scandal ca să fac un film, ci am căutat o poveste frumoasă cu bune și rele, cum sunt poveștile din viețile noastre.

După terminarea seminarului teologic ați ales alt curs al vieții. Considerați că sunteți o excepție sau renunțarea la o carieră preoțească era/este o practică relativ curentă în rândul elevilor seminariști?

Daniel Sandu: În fiecare an obișnuiau să ne dea un tabel în care să completăm pentru ce facultate vrem să optăm după terminarea seminarului. În primul an, când am completat acest formular, am aruncat o privire pe lista celor dinaintea mea și toți completaseră Facultatea de Teologie cu excepția unui singur coleg, personajul Tudor din filmul meu. El completase Facultatea de Drept.

Pentru că în acel moment era colegul meu de bancă l-am întrebat de ce a scris asta, „tu nu vrei să te faci preot?” El mi-a replicat că încă nu s-a hotărât. Și chestia asta m-a revoltat teribil. L-am luat la ceartă și l-am criticat cu colegii că a avut tupeul să ocupe un loc la acea școală, în timp ce poate altul care chiar și-ar dori să devină preot nu a mai avut loc. Ne-am și mutat în bănci diferite din cauza asta.

Dar apoi, în anii următori, când primeam același tabel observam că din ce în ce mai mulți completau alte opțiuni decât Facultatea de Teologie. Iar prin anul 3 chiar eu am optat să completez Facultatea de Psihologie - și în mintea mea îmi dădeam seama că greșisem când l-am acuzat pe colegul meu. În ultimul an, când am completat acel formular, mai puțin de jumătate dintre colegi aleseseră altă facultate decât cea de Teologie. Am înțeles că oamenii căutau altceva, poate o ieșire. Cu toate astea, foarte puțini dintre cei care am completat altceva ne-am și schimbat drumul cu adevărat - pentru că, după seminar, unii dintre ceilalți au intrat totuși la Teologie și în final mulți s-au și preoțit.

Statistic, cam două treimi dintre colegii mei sunt acum preoți, iar o treime și-au schimbat drumul spre altceva.

Cât din personajul Gabriel este un alter ego, o oglindă a elevului Daniel Sandu, și cât este o creație cinematografică cu îngroșări caricaturale? În ce măsură acțiunile sale reiterează acțiunile dvs. de atunci? Și unde anume transformările cumulative ale lui Gabriel se despart (dacă se despart) de cele pe care le-ați trăit direct?

Daniel Sandu: Una dintre diferențele dintre mine și personajul Gabriel este faptul că eu am reușit să nu dau nicio declarație scrisă sau vorbită despre niciun coleg sau profesor. A fost o ambiție a mea, am căutat să mă eschivez, să evit să fiu prins pe picior greșit.

În cazul personajului Gabriel însă, am decis că scenaristic ar fi bine ca el să fie înfrânt la un moment dat, pentru ca spectatorii să experimenteze și senzația pe care o aveau cei transformați în turnători.

Era cu atât mai important pentru personajul Gabriel, pentru că astfel îi rupeam liniaritatea și îl făceam să realizeze că, pentru a putea învinge sistemul, trebuia să devină și el ca ei. Ăsta era prețul moral.

Vlad Ivanov mărturisea că nu a vrut să creeze o copie fidelă a părintelui Ivan, cel pe care îl interpretează în film. Ce elemente de noutate, de complexitate, aduce personajul față de reperul din viața reală?

Daniel Sandu: Personajul Ivan e construit în mare parte pe baza unui personaj real, dar în plus noi am adăugat elemente care erau specifice nu doar unui singur personaj, ci unei mentalități colective. De exemplu, presiuni primeam din partea mai multor profesori, cel care ne stresa teribil cu felul cum trebuie spusă predica era în realitate un alt profesor, dar care în linii mari avea aceleași metehne. Eu personal l-am văzut și pe el pocnind un alt coleg de-al meu în clasă, de față cu toată lumea, doar pentru că vorbea în timp ce preotul ne preda lecția.

Ori Vlad Ivanov a construit un personaj mai mare decât personajul real, un personaj care prezintă și meteahna generală a lipsei de pedagogie specifică multor alți profesori din aceeași școală.

„Dacă știi ceva să nu spui, dacă spui ceva să nu scrii, dacă scrii ceva să nu semnezi, dacă semnezi să nu te miri” este un avertisment privind consecințele turnătoriei, o practică la care faceți referire repetat în film. Cum și când a apărut această zicere-cheie?

Daniel Sandu: Eu prima dată am auzit această replică sub formă de glumă de la un profesor care nu se ocupa cu obținerea de declarații, dar știa de ele și le asocia, ironic, cu obiceiurile securității. Era un profesor laic și care ținea partea elevilor. De multe ori i-a acoperit și i-a avertizat pentru că, în esență, nici lui nu-i plăceau multe lucruri care se întâmplau acolo. Mult mai târziu, când procesam cum aș putea împacheta prezentarea acestui proiect mi-am amintit de această zicală și mi-am dat seama cât de adevărată era ea de fapt. Motiv pentru care am și folosit-o în campania de promovare.

Turnătoria, ca metodă de control și „epurare” a celor păcătoși, persecuția psihologică, șpaga și excesul de putere fac parte narațiunea dvs cinematografică. Lipsește abuzul sexual, de care se vorbește în ultima vreme cu privire la anumiți lideri ai bisericii. Ați evitat intenționat acest aspect?

Daniel Sandu: Nicidecum. Întâmplarea a făcut că în tot timpul cât am fost eu la acel seminar nu am văzut și nu am auzit să se întâmple vreun abuz sexual. Dacă s-ar fi întâmplat, ar fi fost un-fair să evit subiectul, deși filmul probabil s-ar fi dus într-o altă zonă, poate ar fi fost chiar un cu totul alt film.

Ba mai mult, în timpul dezvoltării proiectului am fost întrebat de unii-alții de ce nu aș băga totuși acest element în film, element ce ar putea aduce o controversă folositoare filmului. Și am refuzat de fiecare dată, pentru că pur și simplu nu-mi doresc să fac filme cu orice preț, iar acest element ar fi fost ficțiune pură doar de dragul scandalului. Ori eu am vrut să spun o poveste cu un grad ceva mai scăzut de controverse, dar care să fie bazate pe fapte reale.

Filmul nu transpune experiențe religioase, revelații cucernice. Personajele interiorizează prea puțin maxima „Dumnezeu este în fiecare dintre noi” sugerată chiar de către un personaj din film. De ce atât de puțină „vibrație” spirituală și credință religioasă în film?

Daniel Sandu: În primul rând pentru că în acest proiect eu am fost mai pasionat de jumătatea pământească din relația dintre om și divinitate. M-a interesat mai mult maturizarea unor tineri intr-un mediu abraziv, dar cu o reputație pretențioasă.

În al doilea rând, pentru că volumul de scenariu ar fi fost cu mult mai mare. Sunt multe teme pe care am încercat să le abordăm pentru că universul respectiv este unul extrem de ofertant, dar pur și simplu o vibrație spirituală mai dezvoltată ar fi necesitat o lungime și o complexitate care ar fi depășit răbdarea multor spectatori. Dar este o temă pe care o am în vedere de mult timp și este luată în calcul pe șasiul unui alt proiect la care lucrez.

Așadar „Un pas în urma serafimilor” este un autobiografic-mărturie? Un film cathartic? Un film denunțare? Toate acestea? Mai mult decât acestea?

Daniel Sandu: Cred că e toate astea și un pic mai multe. E un film „vehicul de călătorie” într-o instituție conservatoare. Publicul se așează pe scaune ca pe o banchetă auto, iar parbrizul vehiculului este ecranul și timp de două ore jumate vor călători prin cotloanele acestei școli speciale unde tinerii sunt educați să devină preoții de mâine, lideri spirituali în comunitățile lor.

În această călătorie vom vedea încercarea unor personaje de a-și găsi drumul la început de viață, de a-și proteja valorile. Pentru ca, la final, când această călătorie se va fi terminat, publicul să poată judeca cu propriile gânduri ce e drept și ce e strâmb. Să nu fie „servit” de către altcineva cu ce ar trebui să gândească și să simtă. Pentru mine e un film aspirațional, e cumva despre frumusețea spiritului tânăr, despre curajul de a ieși din găoace și a testa limitele. E despre a nu confunda preoția cu omenia.

„Un pas în urma serafimilor”

Scenariul și regia: Daniel Sandu

Distribuție: Ștefan Iancu, Vlad Ivanov, Ali Amir, Alfred Wegeman, Ștefan Mihai, Niko Becker, Ilie Dumitrescu Jr., Cristian Bota, Marian Popescu și Radu Botar.

Imagine: George Dăscălescu

Montaj: Mircea Olteanu

Producători: Ada Solomon și Ioana Drăghici

Sinopsis: Filmul spune povestea lui Gabriel, un adolescent care îşi doreşte să devină preot şi urmează cursurile unui seminar teologic ortodox. Iniţial, el încearcă să se adapteze mediului, dar, în cele din urmă, îşi dă seama că sistemul este complet corupt şi abuziv. Nu după multă vreme, împreună cu alţi trei colegi, este etichetat de consiliul şcolii drept elev-problemă. Prinşi în lupta pentru putere între un preot incoruptibil, dar abuziv, şi un profesor laic viclean şi corupt, elevii învaţă că minciuna, furtul, manipularea şi trădarea sunt aptitudini pe care trebuie să şi le însuşească pentru a rezista în seminar.

Lansare în cinematografe: 22 septembrie 2017

 

Dana Pătrănoiu 
- Publicist; editor

Interviu în exclusivitate