Voichiţa Judele, antropolog-fotograf: Vreau să surprind un gând care traversează fugar chipul cuiva

A plecat din România ca să colinde lumea, mai întâi însoţită de un blocnotes în care îşi nota impresile de călătorie, apoi de un aparat foto care surprindea chipurile celor din jur. Voichiţa Judele este un antropolog-fotograf care își urmează cu dedicație pasiunea, meseria și destinul aparte.

Antropolog de meserie, Voichiţa îşi urmează în lungile ei drumuri pasiunea mistuitoare pentru oameni, reuşind să descopere „cu ochi mari, de copil” frumuseţea nebănuită a celor care se lasă fotografiaţi de ea.

Cu modestie, nu se consideră un profesionist al imaginii, în sensul tehnic al cuvântului. Fotografia este însă instrumentul ei profesional de observare antropologică. Documentarele în imagini ale Voichiţei Judele realizate în India, Laos sau de-a lungul lui El Camino de Santiago stabilesc conexiuni, transmit emoţii, redau poveşti de viaţă, deschizând astfel calea spre o înţelegere mult mai profundă a tipologiilor umane decât cea oferită de un studiu academic.

S-a născut în Făgăraş, un orăşel mic, la poalele munţilor, unde a crescut sub privirile îngăduitoare ale părinţilor şi bunicilor. Anii comunismului nu au marcat-o profund, a avut parte de grădini întinse, de garduri aproape invizibile, de ploi calde de vară, de scăldături fără colac, „a biciclit” fără cască de protecţie, a mâncat din acelaşi vas cu câinii şi s-a bucurat de multă libertate.

„Casa bunicilor era plină de înţelepciune şi învăţătură. Bunica aduna mereu oameni ‘sărmani de pe la sate’ şi îi hrănea. Bunicul, preot, dar şi gânditor, m-a învăţat să ascult, dar şi să explorez lumea. Am crescut în altar, printre cărţi sfinte, dar asta nu m-a păzit de genunchii juliţi şi de alte prostioare inerente vârstei”, povesteşte Voichiţa.

Se spune că există o imagine, un parfum, un crâmpei de conversaţie, care marchează copilăria. Un detaliu-cheie care poate ieşi discret la iveală sau poate izbucni acut peste ani. O amintire care modelează felul profund de a fi al cuiva.

Pentru fata născută în Făgăraş, memento-ul copilăriei este chiar casa bunicilor, „plină de găini, flori, zarzavaturi, miros de struguri, cu umbra gutuilor, cu mersul şchiopătat al bunicii şi vocea blândă, dar puternică a bunicului”. Un loc idilic, în care Voichiţa a prins aripi, dar a şi deprins prima lecţie adevărată de viaţă:

„Într-o zi atârnam cu capul în jos de pe o scară de grădină căreia îi lipseau câteva trepte şi mă imaginam o Nadia Comăneci în plină glorie. În trecere, bunica mă anunţă neceremonios că urmează să cad în cap, ceea ce s-a întâmplat după câteva mişcări stângace. Deşi distanţa până la pământ era considerabilă, bunica s-a întors calm spre mine, cu replica : ‘Ţi-am spus!’. Reacţia ei raţională mi-a îngheţat orice lamentaţie, orice lacrimă, deşi mă lovisem destul de tare, m-am ridicat şi m-am căţărat înapoi pe scară. Bunica m-a privit cu dragoste, dar şi cu severitate, la fel şi mama, nu mi-au dat ‘apă la moară’ şi asta m-a făcut să trec cu o oarecare uşurinţă prin situaţii dificile. Cele mai dificile au fost că le-am pierdut pe ambele prea timpuriu.”

NOUA ZEELANDĂ

După ce a terminat facultatea, s-a hotărât să emigreze, dar nu voia să adauge nefericirea personală la nefericirea colectivă a celor care au plecat înspre ‘vest’ ca să spele mesele în aşteptarea raziei de poliţie. A plecat spre Noua Zeelandă acum 13 ani, înarmată cu idealism şi ceva dolari americani. Apoi, după 9 ani de explorări, antropologul-fotograf a înţeles că nu acela era locul său de suflet.

„Acolo viaţa e bună, dar sterilă. Am înţeles că aerul mai poluat, spaţiul suprapopulat, metroul mai nespălat, vremea mai întunecată, îmi priesc mai mult, pentru că sunt strâns înrudite cu tot ceea ce înseamnă pentru mine ideea de casă. Îmi lipsiseră cu desăvârşire Europa, cultura, tradiţia, familia şi, de ce nu, primăvara, având în vedere că în Noua Zeelanda totul e verde, tot timpul”, punctează Voichiţa.

MAREA BRITANIE

După o călătorie lungă în jurul pământului, a aterizat, în cele din urmă, în Marea Britanie. Asta se întâmpla în urmă cu trei ani. Locuieşte acum la Londra, la capătul străzii Portobello, un loc pitoresc, pe care ar vrea sa îl păstreze aşa cum este acum, nu aşa cum şi-l imaginează investitorii.

„La capătul ăsta de stradă, eşti ferit de imaginea perfectă a ‘yummy mummies’ şi a soţilor bancheri, vinerea miroase a mâncare venită din toate colţurile lumii, iar Sheldon, un rastafarian din Trinidad, îţi serveşte mâncare, dar şi povestea copilărie lui sărace. E frumos", ne povesteşte cu încântare Voichiţa.

Surprinzător poate, la Londra se simte mai acasă ca oriunde, cu toate că se consideră „an Eastern European at heart”. Dacă ar fi să vorbească despre greutăţile vieţii, ar spune că, în Anglia, „vicisitudinile sunt mai puţin tăioase decât în alte locuri”. S-a adaptat greu la costuri şi la vreme, dar a învăţat că ăsta este preţul pe care trebuie să îl plătească pentru a trăi aici, pentru a se plimba pe malul Tamisei sau a da o raită prin Tate. Când se deprimă prea tare, ia un avion până în Italia, stă la soare o săptămână şi se simte fericită că a reuşit să-şi clădească o viaţă „în care provincialismul, rasismul şi homofobia nu mă agresează, aşa cum mi s-a întâmpla când trăiam pe plaiuri mai însorite”.

„Londra e a imigranţilor, a ciudaţilor şi a sufletelor călătoare, mă simt extraordinar de norocoasă să trăiesc în acest vacarm şi îl trăiesc cu intensitate. Aici e ‘acasă’ pentru mine, am prieteni egipteni, slovaci, turci, yemeni, americani şi chiar britanici, vorbesc 3 limbi într-o zi, aud poveşti pe care nu aş fi avut capacitatea să le inventez cu mintea mea”, spune Voichiţa.

Făgărăşeanca devenită cetăţean al lumii cu domiciliul la Londra are păreri ferme despre englezi şi îi portretizează concis:

„Din punct de vedere afectiv, sunt nişte fiinţe limitate. Îmi place să lucrez cu ei, au standarde înalte, sunt politicoşi fără să fie falşi, sunt deschişi, fără să ştie să se apropie prea tare, au umor şi nu sunt răi în mod gratuit.”

AUTOPORTRET

Dacă este să vorbească despre sine, Voichiţa spune că este mândră să fi moştenit forţa mamei ei, „o femeie extraordinar de tenace şi de puternică”.

„A divorţat în vremea comunismului, fiind fată de preot ortodox, într-un oraş mic unde tata era foarte ‘important’. Şi-a împachetat viaţa şi a luat-o de la capăt în alt oraş, pe vremea când acest ‘confort’ era practic inexistent… Nu a avut timp de depresii şi agonii. Preda dimineaţa şi dădea meditaţii după masa. „Nu ne-a lipsit niciodata nimic, m-a dat la balet, la facultate şi m-a însoţit la show-uri de modă”, îşi aminteşte ea.

Din portret nu ar putea lipsi şi defectele. Unul dintre acestea ar fi lipsa de răbdare…

„Mă enervează calculatorul care nu porneşte suficient de repede, omul din faţă care îmi blochează accesul la raftul de cumpărături.”

… şi spiritul autoritar.

„Uneori, nu le dau oamenilor din jur suficient spaţiu să fie ei înşişi, să se manifeste în ritmul lor… Îmi place ‘să împing de la spate’. Asta am moştenit-o de la tata, care avea şi el o forţă fantastică. Din păcate, tata a murit in decembrie anul trecut şi nu m-a învăţat cum să temperez această forţă, uneori distructivă”, recunoaşte cu sinceritate Vocihiţa.

Altfel, această tânără cu ochi scăpărători pare că a făcut cândva un pact cu Dumnezeu (sau cu diavolul, spune ea) că viaţa nu îi va fi niciodată liniară. Face proiecte de cercetare, călătoreşte, pune întrebări incomode, analizează, trage concluzii, filmează, fotografiază, produce filme despre viaţa oamenilor. În restul timpului, face muncă de terapeut voluntar la spital. Iar atunci când îşi găseşte un răgaz mai personal, îi place să îl aştepte pe Iany, prietenul ei, cu cina pregătită, să facă yoga şi să alerge. Nu își dorește decât ca ziua să aibă mai multe ore...

PASIUNEA PENTRU FOTOGRAFIE

Până să plece din România, s-a considerat mai degrabă un om al cuvântului decât al imaginii. Pasionată de mică de lecturi grele şi dornică să înţeleagă lumea în diversitatea ei, s-a imaginat pe sine drept un antropolog dedicat muncii sale, care îşi va nota cu luare aminte impresii de călătorie, în blocnotesul nelipsit din bagaj.

Odată ajunsă în Noua Zeelandă, Voichiţei i s-a deschis însă un orizont complet nou, prin excelenţă vizual. Aparatul de fotografiat a devenit nelipsit în periplurile ei, în care poveştile oamenilor se citeau pe chipurile lor, iar curcubeul culorilor, al vestimentaţiilor, machiajelor, tatuajelor devenea prea copleşitor pentru a fi descris în cuvinte.

„Antropologul din mine voia să imortalizeze această frumuseţe, de teamă să nu dispară. Frumuseţea stătea şi în faptul că cei fotografiaţi mă întâmpinau cu zâmbete largi, cu gesturi plăcute, asigurându-mă că nevoile materiale nu sunt şi cele mai stringente. Aparatul foto e un motiv de a începe o conversaţie cu cineva, de a analiza trăsăturile cuiva, de a-i citi privirea”, spune Voichiţa.

CONEXIUNEA PRIN FOTOGRAFIE

S-a întâmplat în Laos, pe un drum rural, departe de ‘civilizaţie’. Voichiţa nu era familiarizată cu mediul şi limba. A întâlnit trei femei care cărau nişte coşuri enorme pe cap. Şi-a scos aparatul foto şi a reuşit să stabilească o legătură cu cele trei laoţiene… A înţeles ceva despre viaţa acelor femei, iar ele au înţeles ceva despre tehnologia care nu le afecta cu nimic existenţa. După ce a făcut poza, le-a arătat-o pe ecranul mic al camerei, iar una dintre ele a început să îşi mângâie faţa, uitându-se la fotografie. Nu se mai văzuse în felul ăsta niciodată, dar era mulţumită de imagine. La despărţire, laoţiana a lovit-o prieteneşte pe spate pe româncă şi s-a îndepărtat zâmbind.

Voichiţa nu poate uita un episod cu un saddhu (om sfânt) din India, care după ce a lăsat-o să îi facă poze, a vrut să îi dea ceva din partea lui:

„Acel ceva era o aţă murdară pe care mi-a legat-o în jurul gâtului şi pe care a retezat-o cu o lamă, foarte aproape de piele. Nu aş putea să explic de ce anume l-am lăsat să o lege şi cât de greu am scos-o, dar mi s-a părut un gest inutil şi inedit, adică demn de amintit.”

ARS FOTOGRAFICA

Se consideră o fire iresponsabilă, căreia îi place să se lase surprinsă şi nu îşi face planuri minuţioase. Pozele ei preferate sunt cele făcute pe drumurile lăturalnice. Deşi a fost sfătuită să nu scoată la vedere aparatul foto costisitor, mai ales în locuri periculoase precum pieţele Vietnamului, ale Indiei sau Siciliei, experienţa ei a contrazis avertismentele: la vederea obiectivului, oamenii încep să-i zâmbească.

O captivează sinceritatea unei priviri, ceea ce se află după colţ, dincolo de deal, "tot ce nu scrie în Rough Guides", tot ceea ce i se spune că ar fi periculos. Nu a fost în zone de război sau în ţări considerate ‘agresive’, dar, după cum mărturiseşte, s-a aflat în multe situaţii incomode pentru simplul fapt că voia să surprind o imagine care i se părea interesantă. Merge pe mâna inspiraţiei, nu are obsesia parametrilor tehnici şi, categoric, nu este captivată de peisaje.

„Mă animă oamenii. Eu vreau să surprind un gând care traversează fugar chipul cuiva”, spune Voichiţa.

Fragmentul de poveste spus de chipul unui trecător este singura ei preocupare fotografică. Adevărata frumuseţe, fără nimic estetizant.

„Mi s-a spus de câteva ori că, deşi persoana respectivă nu se consideră ‘fumoasă’, am reuşit să-i scot la iveală o strălucire nebănuită, să o surprind într-un moment ‘frumos’, în care ochii zâmbeau, în care ceva dinlăuntrul ei radia bunătate, calm, linişte”, adaugă Voichiţa.

PROIECTE ÎN IMAGINI

Când călătoreşte, simte că respiră, păşeşte şi trăieşte pentru prima oară. Se abandonează prospeţimii stărilor, descoperă lumea „cu ochi mari, de copil”, incapabilă sau nedorind să judece, doar observând. Aparatul foto o însoţeşte pretutindeni. Foto-documentarele nu sunt decât dovada şi consecinţa explorărilor ei în lungul şi în latul pământului.

„Tribes este o serie de portrete făcute în Laos - o ţară mică, de o frumuseţe nespusă, cu o diversitate etnică stufoasă. Am călătorit pe motocicletă şi m-am oprit de fiecare dată când mi-a ieşit în cale un om. Efortul mi-a fost răsplătit cu o menţiune şi o apariţie în albumul Best of Photography 2013, publicat de Serbim Communications”, explică Voichiţa.

Unul dintre preferatele ei este însă A summer long, făcut în 33 de zile, exact cât i-a trebuit să străbată pe jos 850 de kilometri, alături de pelerinii care se îndreptau spre Santiago (El Camino di Santiago). Documentarul ipostaziază oamenii întâlniţi pe drum, bisericile, apusurile, câinii vagabonzi…

„Era foarte cald, nu ştiu dacă am surprins asta suficient de bine”, spune fotografa.

Voichiţa va continua să scrie capitole noi pentru aceeaşi poveste. Intenţionează să filmeze un documentar în zona Clujului, la începutul primăverii, despre viaţa celor care nu au plecat din România şi nici nu au intenţia să invadeze teritorii noi. Speră ca filmul să surprindă frumuseţea relaţiilor umane, liniştea peisajului. Şi nu-şi ascunde dorinţa ca despre documentarul ei „să se vorbească la fel de mult cât s-a vorbit despre The Act of Killing” (cel mai bun film documentar al anului 2013).

ZICALE 

Cel mai recent proiect fotografic semnat Voichiţa Judele „rupe tradiţia” documentarelor, îndreptându-se spre o zonă conceptuală.

Zicale reprezintă o colecţie de 10 fotografii realizate de-a lungul unei luni şi jumătate, care transpun în imagini vorbe de duh româneşti. Ideea i-a venit fotografei din dorinţa de a vorbi despre români, de a le scoate în evidenţă calităţile, nu puţine, în opinia interlocutoarei.

„Cred că avem mult umor. Englezii au şi ei mult umor, sper să râdem bine împreună”, punctează Voichiţa.

Fotografiile ilustrează ad literam zicale româneşti. Modelele pentru acest proiect i-au fost, în mare parte, prietenii, care s-au lăsat fotografiaţi, fără obiecţii, în ipostaze inedite, amuzante, absurde.

Expoziţia vernisată în 13 februarie 2013, la Centrul Cultural Român din Londra, este un omagiu adus de Voichiţa Judele tatălui ei, dispărut anul trecut.

Dana Pătrănoiu 
- Publicist; editor

Interviu în exclusivitate

„The Grand Hotel Budapest”, tărâmul fantezist andersonian în perioada interbelică

„The Grand Hotel Budapest”, ca toate filmele lui Wes Anderson, nu este doar o poveste pusă pe ecranul de cinema, ci o stare aparte pe care o aşază cu umor şi meticulozitate, de la cadru la cadru, până la final, când lasă privitorul într-o anume transă.

Am aşteptat ultima „ispravă cinematografică” a lui Wes Anderson cu sufletul la gură. Nu numai că proiecţia filmului s-a transformat în eveniment, fiind în deschiderea ediţiei cu numărul 23 a Festivalului de Film Dakino, dar vine pe marile ecrane cu review-uri entuziaste căpătate la Festivalul de Film de la Berlin.

Filmele lui Anderson nu sunt doar poveşti puse pe ecranul de cinema, ci sunt stări aparte pe care le aşază cu umor şi meticulozitate, de la cadru la cadru, de la scenă la scenă, până la final, când te lasă într-o anume transă. Încheie într-o manieră melancolico-nostalgică, cât să nu te întristeze prea tare, dar nici să te lase neatins... Aşa e Anderson, îşi permite şi îi permitem să se joace cu mintea noastră.

„The Grand Hotel Budapest” ajunge la povestea legendarului Gustave H. după ce trece prin trei prologuri ce vor căpăta sens pe parcurs.

Din povestitor în povestitor, timpul se scurge până în 1932, perioada interbelică, atunci când îl cunoaştem pe celebrul concierge Gustave H. , un adorat al hotelului Grand Budapest, hotel aşezat undeva în Europa,  într-un ţinut muntos imaginat de Anderson  - Zubrowka -, despre care spune că este „varianta noastră proprie a Europei de Est”.

Domnul H., interpretat monumental de Ralph Fiennes, primeşte o moştenire de la una dintre invitatele şi amantele sale, însă nu se poate bucura de aceasta din cauza familiei însetate de avere a acesteia. Din acest moment, împreună cu Zero, „the lobby boy”, porneşte într-o aventură nemaipomenită, în ţinuturi de poveste, dar în prag de război.

Portretul domnului H. este construit de Zero, hamalul care-şi creionează în fiecare zi mustaţa, venit din ţinuturi îndepărtate pentru a căpăta experienţă la renumitul Hotel Budapest - un tânăr novice, uşor speriat, dar fidel mentorului său. Între cei doi se leagă o prietenie bazată pe acceptarea celuilalt, pe o doză de nebunie plăcută, dar şi pe o puritate aparte a fiinţei.

Anderson a adus pe acelaşi platou de basm nume mari precum: Ralph Fiennes, Adrien Brody, Willem Defoe, Jude Law, Edward Norton. Harvey Keitel, F. Murray Abraham, Lea Seydoux, plus multe alte figuri celebre din cinematografia mondială... unele apărând în treacăt, doar câteva momente. Ba, şi-a permis s-o transforme pe Tilda Swinton într-o bătrână extravagantă de 84 de ani ai căror ochi sunt singurii care o trădează că ar fi ea. Nu numai că i-a adunat pe toţi pe acelaşi generic, dar le-a dat roluri bizare şi uşor bufe, i-a aşezat într-o poveste fantastică plină de scene memorabile, toate cuprinse în propria convenţie, marca Anderson.

La capitolul scenografie şi imagine... putem scrie o lucrare întreagă despre fiecare cadru din film, perfect construit şi îngrijit, de la încadratură şi culoare, până la mişcarea de aparat, aşezarea luminii şi alegerea focusului. Imaginea este semnată de Robert D. Yeoman şi scenografia de Adam Stockhausen. Cei doi au creat universul lui Anderson compus din rozuri pastel şi simetrie perfectă, detalii vizuale aşezate meticulos, o adevărată provocare pentru echipă, dar şi pentru spectator.

Co-scenaristul Hugo Guinness declară într-un interviu pentru The Guardian că Anderson este „orientat spre detalii" şi că pentru el „contează fiecare frame”. „Are o imagine clară a cum va arăta filmul înainte să filmeze. Nu se opreşte niciodată, montând între şase şi opt luni”, mai spune Guinness.

Obsesiile vizuale, stilul aparte, umorul sec şi personajele bizare l-au transformat pe regizorul indie într-o figură-cult a cinematografiei internaţionale.

Dacă sunteţi fani Anderson, filmul ăsta vă va împlini toate aşteptările, ba le va depăşi. Dacă nu, cu siguranţă vă va stârni curiozitatea acest regizor giumbuşlucar şi veţi vrea să o luaţi de la capătul filmografiei sale.

***

The Grand Budapest Hotel

Regie: Wes Anderson

Gustave M. – Ralph Fiennes

Mr. Moustafa – F. Murray Abraham

Scriitor – Jude Law

Zero – Tony Revolori

Trivia: A şaptea colaborare dintre Murray şi Anderson. Tilda Swinton a stat multe ore la machiaj pentru a o juca pe bătrâna de 84 de ani, Madame D. Anderson spune că nu este obişnuit să lucreze cu bugete mari, dar pentru machiajul acesta a zis „Să avem pe cei mai scumpi oameni pe care-i găsim!”. Pentru rolul doamnei D. A fost iniţiat distribuită Angela Lansbury, dar a fost un conflict între programele de filmări şi a renunţat.

Gafe: Într-o scenă, un concierge este întrerupt în timpul unei manevre de resuscitare. Scena se desfăşura în anii '30, dar resuscitarea modernă a apărut abia în 1960 şi promovată ca tehnică de salvare abia în 1970.

Roxana Andrei
- Critic şi regizor de film

Articol în exclusivitate

Igor Cobileanski: Atunci când timpul se măsoară în fotograme...

„La limita de jos a cerului”, debutul Igor Cobileaski, este mai mult decât o poveste despre dragoste și trecerea la maturitate, apreciază regizorul filmului, într-un interviu în exclusivitate.

„La limita de jos a cerului” a fost un debut surprinzător de interesant pentru mine. Recunoscă că Igor Cobileanski era un nume care-mi trecuse pe la ureche, însă nu văzusem proiectele sale iniţiale. Am ajuns acasă şi am făcut un search pe google, să aflu mai multe despre realizator. L-am îndrăgit din interviuri, din atitudine, dar, mai cu seamă, după ce am văzut pelicula sa.

O poveste despre dragoste şi trecerea la maturitate, despre prietenie şi greşeli care te pot urmări toată viaţa, despre importanţa şi micimea vieţii într-un anume moment, despre tinereţe şi ce va urma după ea...

Știm că se întâmplă ca oamenii să vadă tot felul de mesaje în artă. Există vreo interpretare a filmului „La limita de jos a cerului” la care nu te așteptai?

Igor Cobileanski: Nu. În mare parte cam tot ce îmi imaginam că va gândi spectatorul sau criticul de film, la ieşirea din sală – s-a întâmplat să fie. Nimic mai mult!

„La limita de jos a cerului” poate fi considerat un film despre iubire?

Igor Cobileanski: Evident, e un film ŞI despre dragoste. E un film despre un tânăr care se desparte de adolescenţă şi intră în viaţa matură. Ai spune că îl aşteaptă toate lucrurile bune cu care te întâmpină în general maturitatea. Dar iată că el intră în această nouă etapă „cu stângul”...

Am văzut că s-a anunțat cum că acesta ar fi debutul tău în lungmetraj, deși ai mai făcut un film în 2008, „Tache”, pentru televiziune, dar tot lungmetraj este. Pe care-l consideri tu debut?

Igor Cobileanski: În cinema, evident, consider că debutul meu este „La Limita de Jos a Cerului”. „Tache” a fost un proiect televizat, cu specific televizat, cu ordonanţe despre „ce actori avem voie să luam, şi care dintre ei sunt interzişi pentru că mai colaborează cu alte posturi TV etc”. Deşi, trebuie să recunosc, la „Tache” am învăţat foarte mult!

Ce înveți cu fiecare film pe care-l faci? Și ce greșeli repeți?

Igor Cobileanski: Greu de spus. Probabil că înveţi de fiecare dată să formulezi mai bine în limbaj cinematografic mesajul pe care vrei să-l comunici în film. Greşeli? Ele apar de-acolo de unde te aştepţi mai puţin să apară. Tocmai de-aceea, de cele mai multe ori, sunt singulare! Se produc, se rezolvă, apoi nu se mai repetă!

A durat destul de mult să lansezi „La limita” și am citit că a fost nevoie să refilmați, te-ai gândit vreodată să renunți la el?

Igor Cobileanski: Să renunţ? Nu! Într-adevăr a durat destul de mult postproducţia. Nu reuşeam să formulăm finalul... şi nu numai. Toti cei implicati în film simţeau că ceva nu e dus până la capăt, că se poate mai bine, că soluţia e undeva foarte aproape, la vedere. A durat doi ani până am găsit-o... .

Și totuși, la ce secvențe ai renunțat și nu ai fi vrut, dar ai fost nevoit?

Igor Cobileanski: Prefer să nu vorbesc despre secvenţele la care am renunţat. Îmi pare rău doar de unii actori care, din cauza renunţării la anumite secvenţe, nu au mai apărut in film... Actori buni....

Am avut senzația că l-ai tratat destul de blând pe Viorel. Din cauza vârstei, a situației în care se află? Crezi că i-ai găsit scuze personajului sau ai vrut să nu-l pedepsești prea aspru?

Igor Cobileanski: Nu cred că am vrut să fac un film în care să se vadă pedeapsa. Tocmai de asta şi filmul se termina cumva, în momentul în care auzim împuşcătura care ne sugerează că cel mai bun prieten al lui a murit, iar moartea lui se datorează lui Viorel, sau şi lui Viorel. Acest final nu pedepseşte, dar în schimb lasă eroul responsabil o viaţă întreagă de moartea unui om. E asta o tratare blândă a personajului? Nu cred!

Ai declarat la un moment dat „cheia mea e sarcasmul și ironia” (Timpul.md), te gândești să schimbi registrul?

Igor Cobileanski: Contează foarte mult în ce context am vorbit despre cheie. Da, umorul cinematografic, puţin absurd – îmi place foarte mult, si bineînţeles, îl voi exploata şi în viitor. Mie îmi place comedia la fel de mult ca drama şi vreau să cred că voi aborda aceste două genuri şi în viitor, în egală măsură.

Umorul negru din film este menit să îndulcească drama sau s-o acutizeze?

Igor Cobileanski: S-o îndulcească. E ca ciocolata amară.

Cea mai mare savoare a umorului stă în dialog, crezi că se pierde pentru cei din afară? Când scrii te gândeşti la o formulare care să sune bine şi în engleză?

Igor Cobileanski: Nu aş fi atât de categoric spunând „în dialog”. Este adevărat, graiul moldovenesc face dialogul mai nostim şi, totuşi, în mare parte umorul se bazează pe acţiune. Nu este unul burlesc, însă, de situaţie. Eu gândesc româneşte şi, evident, atunci când scriu, nu ţin cont de traduceri în alte limbi. Pentru asta, caut traducători buni.

Când un spectator iese din sală după ce a văzut filmul tău, cu ce ai vrea să rămână, ce ți-ai dori să gândească sau să nu gândescă?

Igor Cobileanski: Nu aş putea, evident, să mă bag în mintea spectatorului şi să citesc gândurile cu care iese, dar... bineînţeles, mi-ar plăcea ca după o comedie – să fie binedispus, iar după o dramă – să gândească sau să trăiască măcar 3 minute viaţa personajelor filmice.

Cum alegi ideile care se transformă în film? Bănuiesc că ai multe povești auzite, trăite. Cum o alegi pe cea mai potrivită?

Igor Cobileanski: Ideile vin de la sine. Unele rapid, altele le formulez cinematografic cu anii. Nu am soluţii clare şi valabile universal. Încerc să le povestesc prietenilor şi, dacă majoritatea reacţionează pozitiv, mă aşez să scriu scenariul.

Când te apuci să scrii, te gândești la public sau te interesează doar să pui poveștile tale în imagini?

Igor Cobileanski: Mă gândesc la toţi! Mă gândesc să spun sau să-mi formulez propriile idei astfel încât spectatorul să le înţeleagă.

Am văzut pe blogul tău că ai pus filmele tale. Nu te temi că oamenii nu vor merge să vadă filmul dacă tot îl vor vedea online la un moment dat?

Igor Cobileanski: Le postez după mulţi, mulţi ani de la premieră. Atunci, când practic o altă soluţie de a le vedea nu există.

Care e cea mai mare temere atunci când lansezi un film în cinematografe?

Igor Cobileanski: Că nu voi avea spectatori suficienţi!

Dar cea mai mare speranță?

Igor Cobileanski: Că spectatorii vor rupe uşa cinematografului şi vor mai cere să vadă filmul a patra oară!

Pe ecranul cărui festival vrei să-ți vezi rulat filmul? Sau nu este despre festivaluri...

Igor Cobileanski: Ba da, este! Evident, vrem să vedem filmul pe ecranele festivalurilor importante. Nu a fost să fie la Cannes, deşi ştiu că refuzul l-am primit în ultimul moment, dar a fost să fie la Karlovy Vary, Varşovia, Kiev, Cottbus!

De ce te-ai întors în Republica Moldova și nu ai rămas în România să faci film?

Igor Cobileanski: Eu m-am întors în Moldova când nici în România nu se făcea film. Prin anii ‘95. Am preferat să mor de foame acasă, decât la Bucureşti... Minunat e că, între timp, România s-a ridicat din genunchi! Moldova, încă nu... Dar la fel de minunat e că ne leagă internetul şi că putem comunica simplu, fără a face deplasări multiple.

De ce crezi că românii refuză să meargă la filme românești?

Igor Cobileanski: Pentru că se regăsesc în filmul românesc. Şi nu vor asta. S-au săturat de sărăcie, lacrimi, ucigaşi cu diplome de studii superioare. Românii vor să evadeze din mediul pe care-l cunosc şi nu este unul strălucit. Probabil, de-asta vor comedie americană sau thriller cu super eroi.

Cu ce regizori din afară ai vrea să fii asemănat? Și pe care îi ai ca reper cinematografic?

Igor Cobileanski: Nu vreau sa fiu asemănat cu nimeni. Dar îmi plac Kaurismiaki, Danelia, Stone, Kusturita etc.

Dacă ai putea să faci un remake, ce film ai reface? L-ai distribui tot pe Voloc?

Igor Cobileanski: Nu ştiu, nu m-am gândit.

În prezent, pe piața din România sunt mulți regizori care se zbat să facă diferența, mulți studenți la regie care abia află ce se întâmplă cu ei. Tu faci parte dintre cei care au făcut primul pas, au debutat în lungmetraj și au fost pe la festivaluri celebre. Ce le spui lor, regizorilor, la început de drum?

Igor Cobileanski: Nu dau sfaturi - că nu cred că sunt bun pentru asta... Dar le-aş spune să încerce să se dedice filmului. Să nu renunţe la primul eşec sau problemă. Dacă simt cu adevărat că timpul lor se măsoară în fotograme, să nu-l oprească!

Roxana Andrei
- Critic şi regizor de film

Interviu în exclusivitate

Ian Teh: Fotografia este un mod de a comunica instantaneu intangibilul

„China: Undercurrents” este unul dintre cele mai apreciate şi provocatoare foto-documentare ale lui Ian Teh. Într-un interviu în exclusivitate acordat redacției noastre, artistul de origine malaeziană a spus povestea proiectului care a documentat vizual freamătul plin de neastâmpăr al pieţelor chinezeşti din vecinătatea Rusiei şi liniştea mormântală de la graniţa Chinei cu Coreea de Nord.

Peisaje de o stranietate post-apocaliptică. Chipuri asiatice traversate de gânduri fulgurante. Siluete blurate, deplasându-se în viteză spre destinaţii necunoscute. Roşu, agitaţie. Întinderi vaste, împietrite. Iureşul vieţii. Sfârşitul lumilor.

Imaginile au un efect hipnotic. Fiecare fotografie spune o poveste de pe tărâmuri prea puţin familiare unui european. Iar istoria unei fotografii se întreţese cu cea din fotografia alăturată, întregind panorama unui petec de pământ, despre care, până acum, mulţi dintre noi nu ştiam mai nimic.

Foto-documentarul „China: Undercurrents” transpune privitorul într-un univers-amalgam în care co-există, aparent tolerant, freamătul plin de neastâmpăr al pieţelor chinezeşti din vecinătatea Rusiei cu liniştea mormântală de la graniţa Chinei cu Coreea de Nord.

Ce semnificaţie are titlul albumului, „China: Undercurrents”?

Ian Teh: Curenţii subterani sunt forţe nevăzute care deplasează, direcţionează materia. Am vrut să exprim ideea că există multe forţe nevăzute în China care reuşesc, prin acţiunea lor, să producă un impact puternic asupra realităţii, asupra societăţii în ansamblul ei.

Când şi cum ai avut ideea acestui foto-documentar?

Ian Teh: Am simţit dorinţa de a realiza un portret al unei naţiuni aflate în schimbare. Albumul este, de fapt, o colecţie de proiecte, la care am lucrat mai bine de 10 ani. Am observat, am explorat teritoriul, atent la evenimentele politice, sociale care au marcat istoria recentă a locurilor descrise. Am încercat să surprind o societate într-o evoluţie foarte rapidă. „Undercurrents” este o colecţie de 5 poveşti despre China.

Prima explorează teritoriul de graniţă a trei state: China, Rusia şi Coreea de Nord. A doua este dedicată Fluviului Albastru (Yangtze), mai precis zonei celor trei baraje. Ultimele trei poveşti descriu realităţile aspre ale industrializării în China. Avem Linfen, cel mai poluat oraş. Apoi construcţia unei centrale energetice în nord-estul ţării. Ultimul grupaj fotografic documentează impactul industriei cărbunelui asupra mediului.

Cât ai călătorit pentru „Undercurrents”?

Ian Teh: Cam 1000 de kilometri. Am făcut patru drumuri a câte două săptămâni, mai mult sau mai puţin.

Ai întâmpinat probleme pe parcurs?

Ian Teh: Singurul neajuns a fost frigul. Altfel, sunt o fire veselă, optimistă. M-a ajutat mult şi însoţitorul meu, un băiat plin de umor. Schimbam impresii, glumeam…

Ce poți spune despre oamenii pe care i-ai întâlnit în drumurile tale?

Ian Teh: Oamenii… Ei mă impresionează cu adevărat. Vieţile lor, poveştile lor. De multe ori aveam impresia că mă aflu în Vestul sălbatic, pe un pământ al tuturor posibilităţilor, şi că fiecare locuitor încearcă să-şi găsească un mod propriu de a supravieţui sau de a o duce mai bine. Am încercat să redau atmosfera străduinţei lor, a luptei lor de zi cu zi. Unele zone sunt, cel puţin la suprafaţă, atracţii turistice pline de viaţă. Cele aflate în preajma râului Yalu (care desparte China de Coreea de Nord – n.red) ascund însă realităţi sumbre.

Ai vreo fotografie preferată?

Ian Teh: Nu. Îmi plac toate fotografiile, dar nu am una la care să ţin în mod deosebit. De fapt, ca să fiu sincer, fotografia mea favorită e alta de fiecare dată, din diverse motive. Uneori o prefer pe cea în care descopăr ceva nou, o situaţie, o perspectivă pe care nu o remarcasem iniţial.

***

Artistul malaezian povesteşte că a ştiut de la 8 ani că destinul lui era fotografia: „Mi-am pus deoparte banii de buzunar câteva luni ca să-mi cumpăr un aparat Fuji, cu film format 110. Ăsta a fost primul meu aparat. Cu el mi-am fotografiat toţi prietenii. La vârsta aceea eram îndrăgostit de obiectul în sine, nu înţelegeam prea mult ce înseamnă sau ce poate face fotografia.”

Peste câţiva ani, Ian îşi lua rucsacul în spate şi pornea la drum prin Asia de sud-est, dornic să surprindă în imagini tot ce-i ieşea în cale. Abia în 1998 a înţeles însă că fotografia era pentru el mai mult decât un hobby, devenea un mod de viaţă. Albumul care documenta catastrofa de la Minamata, semnat Eugene Smith, a fost pentru Ian ca un brânci, ca o trezire la viaţă. În acea perioadă, descoperea cu uimire şi fotografia esenţializată a lui Henri Cartier Bresson.

„Mi-am dat seama că trebuie să fac un salt mental care să-mi aducă o schimbare reală în viaţă. Făcusem fotografii timp de trei ani, între diversele joburi prin care trecusem, călătorisem mult, explorasem această disciplină, dar abia în 1998 am simţit o dorinţă disperată de a deveni cu adevărat profesionist”, spune tânărul fotograf.

Astăzi, pe Ian Teh îl inspiră fotografii Taryn Simon sau Anders Peterson. Şi, mai cu seamă, este fascinat de disciplina pe care o impune această artă, de pânda fotografului, de căutarea unei abordări creative.

„Dincolo de aparenţe, fotografia este un mod de a comunica instantaneu intangibilul. Fie că este vorba de o singură lucrare sau de o întreagă serie, fotografia are acea calitate unică de a transmite într-o clipă o emoţie, o stare, un mesaj. Este ca o expresie facială pe care o înţelege toată lumea. Sau, dacă vrem să nuanţăm, este întocmai ca o anumită expresie a persoanei iubite pe care doar tu poţi s-o înţelegi. Această revelaţie de-o clipă diferenţiază esenţial arta fotografică de alte mijloace artistice de expresie, precum literatura sau filmul…”, mai spune Ian Teh.

Tânărul artist este preocupat de fotografia care întregeşte un sens în aventura evoluţiei artistului. Livrarea mesajului este la fel de importantă ca mesajul în sine. Indiferent de tematică, fotografia trebuie să declanşeze o reacţie, să ne determine să gândim sau să reflectăm asupra condiţiei umane, a societăţii.

„Îndepliniţi-vă cu conştiinciozitate obiectivele imediate, dar continuaţi să vă urmaţi visurile mari”, îi îndeamnă Teh pe fotografii începători.

__________

Ian TEH s-a născut în Malaezia, într-o suburbie a capitalei Kuala Lumpur. S-a mutat în Marea Britanie, la o vârstă fragedă, împreună cu familia. A studiat la Universitatea din Bath. Colaborează cu agenţiile foto VU’ (Paris) şi Panos (Londra). De-a lungul timpului, fotografiile sale au apărut în revistele Time, Newsweek şi The New Yorker.
„China-Undercurrents” a fost foarte bine primit, în special în Marea Britanie şi Malaezia. Oamenii continuă să îi scrie lui Ian, punându-i întrebări şi exprimându-şi aprecierea.
Cel mai provocator proiect al său de până acum rămâne „Dark Clouds”. În prezent, Ian Teh lucrează la ultimul său album de fotografii, „Confluence”.

__________

Dana Pătrănoiu 
- Publicist; editor

Interviu în exclusivitate

Povești din colecția de viață a lui Ștefan Câlția

Pictorul român Ștefan Câlția, ajuns la 75 de ani, deapănă amintiri în dialog cu publicul, cu prilejul expoziției originale „Obiecte grăitoare”, ce cuprinde tablouri și obiectele personale colecționate de artist de-a lungul timpului.

Fie că este o unealtă de fierărie sau o floare uscată, o pereche de ochelari ai bunicii ori o țiglă medievală, obiectul din preajma lui Ștefan Câlția „grăiește”, își spune povestea și influențează organic, dar subtil, procesul creativ al artistului.

În egală măsură, poveștile grăite de pictor, pline de „mirosul iute al buruienilor, dar și de mireasma fină a florilor încălzite de soare”, îmbogățesc cu semnificații noi înseși obiectele pe care artistul le ocrotește în căminul și atelierul său.

75 DE ANI... ȘI O ZI... ȘI DOUĂ ZILE... ȘI AȘA MAI DEPARTE

Ștefan Câlția: În copilărie am fost fericit, când am fost tânăr am fost fericit. Și acum sunt fericit. Asta nu înseamnă că n-am trecut prin toate problemele vieții. Mă bucur în fiecare zi de vârsta pe care o am. În fiecare zi împlinesc câte ceva. 75 și o zi. 75 și încă două zile. Și așa mai departe. Și mulțumesc lui Dumnezeu că mă pot bucura de aceste zile.

ÎNTRE SATUL ȘONA ȘI ORAȘUL FĂGĂRAȘ

Ștefan Câlția: Eu nu sunt copil de țăran. Tatăl meu era desenator tehnic la fabrica de avioane din Brașov și mecanic de precizie – repara manometre, ceasuri etc - la combinatul chimic din Făgăraș. Eu am trăit în satul ăsta (Șona – n.red.) patru ani. După care ne-am mutat în micul orășel Făgăraș, am stat în marginea orașului înspre Olt. Săream patru garduri și intram în răsadurile cu ceapă și legume, încă un kilometru, după care erau Oltul, pădurea, dealurile... Eram un mic orășean.

De ce insist că nu sunt țăran? Pentru că țăranii, copiii de vârsta mea și de mai înainte, erau speriați de sat. La 4 dimineața te sculai și plecai cu tata la lucru. Mulți au plecat din sat ca să scape de lumina soarelui care-i bătea în cap la prașilă. Eu n-am trăit experiența asta, am un avantaj. Aria mea de cercetare cuprinde și satul și orașul, cu bâlciul lui, iar lucrurile astea se cam amestecă în mintea mea.

PIETRE ȘI FLORI DIN COLECȚIA DE VIAȚĂ

Ștefan Câlția: Obiectele și lucrurile care mă înconjoară... Nu le-am adunat singur, le-am adunat cu soția, cu copiii mei. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, văzând că eu strâng pietre din cartierul meu, calupuri de granit scoase pentru asfaltare, Matei a venit într-o zi de la școală cu un pietroi în ghiozdan. Am adunat aceste pietre și mi-am pavat curtea. Când umblu pe aleea din curtea mea, eu parcurg, de fapt, foarte multe străzi din cartierul meu.

O piatră nu-și spune povestea toată de la început. Când plouă pe ea, are o culoare, e o poveste. Când bate soarele e altă poveste. Când pui mâna pe ea și simți căldura zilei, după ce soarele a trecut, e altă poveste. Sunt obiecte care își spun în continuu poveștile lor.

După aceea mai exista și teama că s-ar putea să toarne asfalt peste ele, că s-ar putea să toarne asfalt peste tot. Că puteam să fim un gri frumos, dar nesfârșit, fără nimic altceva. Și atunci am tras obiectul înspre mine, cu gândul de a-l arăta copiilor, de a-l arăta celor din jur, de a-l ocroti.

Florile au fost adunate de soția mea, timp de treizeci de ani. Umplu camera cu mireasma și culoarea lor. În fiecare vară sunt scoase afară, sunt stropite cu apă, spălate de praf, cele care își pierd harul rămân afară, restul sunt reclădite din nou.

Am adunat. Dar, de fapt, n-am adunat. Eu cred că ne întâlnim cu obiectele. Ele ne caută, noi le căutăm, le luăm și simțim nevoia să fie mai aproape de noi.

În jurul meu s-au strâns lucruri de care mă bucur și ca artist, ca profesionist. Nu constituie modele, dar câteodată, un vas îți aruncă o umbră, o lumină, iar acea umbră (sau lumină) este pentru o secundă personajul pe care urmează să-l pictezi.

ȚIGLA ȘI... GARDIANUL DIN CETATEA FĂGĂRAȘULUI

Ștefan Câlția: Cetatea Făgărașului a funcționat totdeauna, este unul dintre puținele castele medievale din Europa care a fost folosit tot timpul - de principii Transilvaniei, de garnizoana Imperiului Habsburgic și a armatei României Mari, temniță în perioada comunistă...

În 1964 pușcăriașii au fost repartizați, unii prin Bărăgan, cu domicilii forțate ș.a.m.d. Elev, mă strecor în interiorul cetății. Oamenii nu aveau încă acces, gratiile și obloanele nu erau date jos.

În vremea aia, circula o poveste. Un gardian s-ar fi apropiat de un chestor de poliție închis în pușcărie. Din discuție în discuție, gardianul aflase că nimeni nu știa că prizonierul e acolo. S-a interesat de familia chestorului, care ulterior s-a mutat în Făgăraș, și-au găsit de lucru la fabrică. În oblonul celulei în care era închis chestorul, gardianul a făcut o găurică prin care se putea privi. O dată pe săptămână, familia chestorului venea și stătea la povești lângă un castan, pe așa-numita promenadă din jurul cetății, iar chestorul avea posibilitatea să-și vadă familia prin oblon, preț de cinci minute.

Intrat în cetate, mă urc în turn, și, când să plec, dau peste un morman de țigle speciale. Iau o țiglă, o vâr sub haină și ies cu ea. Este singura țiglă din perioada principilor transilvăneni (sec 18), care s-a mai păstrat.

RITUALUL COACERII PÂINII

Ștefan Câlția: Cuptorul cu pâine al bunicii mele era într-o cameră care se chema dedesubt. Ca să cobori trebuia să pleci puțin capul pentru că altfel te loveai de grindă. Într-o parte a camerei, unde era o fereastră care, poate și din cauza făinii și pentru că nimeni nu o prea ștergea de praf, dădea o lumină lăptoasă, era cuptorul, iar pe cuptor era întotdeauna aprinsă o lampă de petrol. În partea cealaltă era fântâna, pe jos pământul rece. Pâinea și apa, în aceeași odaie. Covata cu aluatul acoperită cu o față de masă albă îți dădea impresia că e o ființă vie care respiră. Bunica băga pâinea în cuptor, din aluatul ce rămânea făcea păsărele mici cu ochi de piper, la urmă mai punea o lipie cu o prună. Nu toate familiile făceau pâine în aceeași zi. Din cauza asta, aproape în fiecare zi în sat mirosea a pâine. Când se cocea pâinea, bunica ieșea cu lipia și cu păsărelele la poartă unde noi, copiii, ronțăiam din ele.

Făcutul pâinii depășea ideea că faci ceva de mâncare, era un ritual. Modernitatea nu înseamnă să-ți uiți rădăcinile. Nu sunt un pășunist... Dar e păcat să nu păstrezi în tine lucruri care lasă urme de frumos.

FIERĂRIA LUI LAZĂR

Ștefan Câlția: Am zis să facem o fierărie la Șona. Nu cu gândul că în sat ar exista nevoie de fierari. Pentru că, dacă pe vremuri nu puteai să stai pe uliță seara două ore, pentru că te călcau vitele - își puneau oamenii niște lemne ca să nu frece ciurda de garduri - acum mai sunt doar trei cai, două bivolițe și patru vaci...

Eu aveam deja niște unelte, câțiva clești, ciocane, pe care le țineam pentru frumusețea obiectelor, apoi am început să mă duc în târg să cumpăr mai multe. Am reușit să facem o fierărie care e funcțională.

De ce „fierăria lui Lazăr”? Lazăr e prietenul lui Isus. Moare și învie după patru zile. Am cam murit și noi un pic și sper că vom învia. Ăsta e sensul simbolic al fierăriei lui Lazăr.

Dar se mai cheamă și „fierăria lui Lazăr” pentru că o familie din sat se chema Lazăr, iar în expoziția mea și în sufletul meu sunt câteva personaje extraordinare din această familie, unchi și veri de-ai mei. Lazăr Moise este unul dintre ei, pe care îl am într-o fotografie din Detroit, cred, cu fanfara tinerilor emigranți din sudul Transilvaniei. L-am regăsit după alți 12-14 ani într-o altă fotografie, cu fanfara înființată în Șona.

FANFARA DIN SAT...

Ștefan Câlția: Emigrația transilvănenilor și cea a românilor a fost altfel decât cea a irlandezilor, polonezilor sau nemților. Ardelenii n-au plecat pentru că n-aveau loc unii de alții, așa cum plecau polonezii cu sate întregi, preot, învățător, să construiască Polonia în America. Ei au plecat să facă bani, să cumpere mașini, unelte, pământ, ca să fie și ei în rând cu lumea. Plecau aproape pe jos până la Hamburg, acolo se îmbarcau, ajungeau în America și lucrau. Unii câștigau, alții nu. Cei care câștigau veneau cu bani acasă.

Acest unchi al meu, Lazăr Moise, a venit cu bani în țară după 12 ani, și-a cumpărat tractoare, mașini de treierat, scule de dulgherie și de mecanică și a devenit în sat un om cu stare, cu o putere extrordinară. Nu au trecut decât zece ani, și a fost bătut, declarat chiabur – dar asta e altă poveste...

Mentalul satului în anii '20 și ceva era altfel. Au vrut să facă o fanfară, să facă ceva pentru comunitate. Nu au cerut nimic nici de la stat, nici de la primărie. S-au dus la agentul bancar din sat, un țăran de-al locului care știa cel mai bine cui să dea sau să nu dea credite. Instrumentele erau scumpe. Banca din Cluj le-a cumpărat instrumentele de la o firmă maghiară. Dar cineva trebuia să îi învețe să cânte, și-atunci au apelat la un sas, mare specialist în fanfare. Trei luni de zile sasul ăsta a venit și i-a instruit. Nu i-a învățat ceardaș, lender sau învârtită, ci „Deschide, deschide fereastra”, o melodie de margine de oraș. /.../

Ce vreau să spun e că oamenii nu au fost nici mai buni nici mai răi decât sunt acum. Dar exista rânduiala comunității. Trebuie să recreăm comunitatea, viețuirea împreună după rânduială. Restul e balamuc.

... ȘI ALTE INSTRUMENTE MUZICALE

Ștefan Câlția: Instrumentele îmi populează lucrările. Cornul nu făcea parte din instrumentele unei fanfare. Este urmarea unui gest pe care l-am făcut împreună cu un prieten de-al meu, profesor la Timișoara, la liceul de muzică și arte.

La un moment dat mi-a spus că au un meșter la liceu care repară instrumentele de suflat și că acesta are o tristețe că nimeni nu-i mai comandă vreun instrument. Ne-am interesat care era cel mai mic instrument de suflat - la începutul vieții mele, banii chiar erau o problemă... Ne-am hotărât pentru cornul de vânătoare. În Ardeal nu se mai făceau, pentru că nu mai erau vânători. Ultima lui utilizare era aceea de goarnă, în sat. Am căzut de acord cu meșterul ca la fiecare salariu să-i dau o sumă mică de bani.

A fost ultimul instrument pe care l-a făcut și bucuria vieții lui că cineva îi mai comandă un instrument.

ÎNTÂLNIREA CU REGALITATEA

Ștefan Câlția: Prima dată m-am întâlnit cu un rege în Norvegia. Stăteam pe o bancă lângă Palatul Regal, mai mic decât al nostru. Acolo erau un prundiș, un parc și o alee. Am văzut că vine un moșulică cu un cățel. Cu cât înainta, mă gândeam că l-am mai văzut undeva. Mi-am adus aminte de o statuie de pe drumul spre pârtia de schi – a regelui Olaf al 5-lea. M-am ridicat în picioare și m-am dat mai în spate, iar el s-a îndreptat spre o bancă unde era așezată o doamnă în vârstă. Regele a spus ceva, doamna s-a ridicat, a făcut o reverență discretă și s-a mutat puțin mai spre capătul băncii. Iar regele Norvegiei s-a așezat pe bancă la capătul celălalt, cu cățelul – un șorecar – între picioare. Am început să urmăresc lumea care venea pe alee și trecea prin fața băncii. Unii îl vedeau, și-atunci se îndreptau puțin de spate și mergeau atent, dar fără să întoarcă privirea spre el. Alții nu-l observau. Am descoperit în scurt timp că norvegienii își iubesc regele, chiar și socialiștii la putere...

Apoi am avut o expoziție în Elveția împreună cu studenții mei, în '94 sau '95, și cineva mi-a sugerat că, dacă vreau, pot să-l văd pe regele nostru. Am dat mâna cu Majestatea sa, am mai spus lucrul ăsta, și am avut senzația că am în față un țăran, un militar și totodată un sacerdot. Și n-am putut să mă mai despart de această imagine a acestui personaj extraordinar.

Acasă nu mi se vorbise prea mult despre regalitate, nu știam foarte multe, dar mi-am dat seama că instituția asta ar fi cea mai frumoasă pentru noi.

PICTOR DE STĂRI

Ștefan Câlția: Nici în facultate, deși atunci mă străduiam, iar după aceea nici atât, nu am putut să pictez obiectul din fața mea. Pentru că, în fiecare clipă, lumina, ceea ce venea din afară, îl făcea de fiecare dată să apară altfel. În fiecare clipă și eu eram altfel. Și atunci, tot timpul, pe pânza mea pictam și repictam obiectul. Chiar dacă pictez o ceașcă cu flori reale, acestea sunt undeva în spatele meu sau în niște schițe pe care le-am făcut cândva, dar pe care nu mi le aduc în fața ochilor. Încerc să pictez starea pe care mi-o dă obiectul respectiv.

CREAȚIE ȘI LEVITAȚIE

Ștefan Câlția: Copil și tânăr fiind pe dealurile Transilvaniei, într-o fâneață superbă, culcat – nu știu dacă să-mi fie teamă că voi putea cădea în cer – văd păsările, gâzele, simt miresmele teribile... Mă ridic și sunt deasupra țării Oltului... Zic că, dacă aș întinde mâinile, aș pluti, aș zbura. Cobor să mă duc să mă scald în Olt. Și intru prin lunca Oltului, unde când și când apele aduc nămoluri, ierburi, urzici și cucută. Și când calc, mirosurile sunt acre, mă înțeapă plantele, intru în altă lume, deodată pacea și albastrul de pe deal dispar, mă scufund puțin în nămolul rece, trec și ies pe malul apei, unde e nisipul cald, plăcut.

Așa e viața: cu mirosurile tari ale buruienilor, dar și cu miresmele fine ale florilor încălzite de soare.
Despre lucrurile astea cred că vorbim, indiferent că suntem artiști, ingineri sau altceva. Despre stările acestea pe care le avem în contact cu marea creație. Trebuie să înțelegem că parcurgem cea mai frumoasă grădină, care e creația, e lucrul creat – de-acolo luăm câte o bucățică și o arătăm celorlalți, de-acolo ne hrănim...

FANTASTICUL FIRESC

Ștefan Câlția: Eu, ca structură, mai mult am trăit în vis decât în realitate. Când spun vis – e o visare, o reverie, o poveste. Pentru mine acest vis este marea realitate. De ce tot ce scornește mintea mea să fie mai puțin real decât masa asta?

Plutesc, visez, construiesc... Lucrurile care țin de zona fantasticului în lucrările mele sunt lucruri firești. Atât de mult e acest fantastic în viața noastră! Nu-l pipăim totdeauna, dar el există în permanență. Tot timpul trăim în gând – acest lucru ne face să fim altceva decât celelalte ființe.

CREAȚIA INFERNALĂ

Ștefan Câlția: Era o perioadă când lucrurile (neplăcute) erau mai puternice, pentru că le trăiam altfel. Există tensiune și mocirlă, te scufunzi în ele de multe ori și simți nevoia să vorbești despre ele.
La 15 ani învățam la seral și eram muncitor necalificat pe un șantier. De atunci știu că cea mai bună obială este hârtia din sac de ciment. Aveam degetele subțiate de cărămizi, broboane de sânge pe degete, pentru că nu-ți dădea nimeni mănuși pe vremea aia și încărcam sute de cărămizi. Umblam cu roaba pe o scândură, pe ploaie, iar în spatele meu era altul cu o roabă. Mie îmi mai scăpa roaba de pe scândură, și primul lucru pe care îl simțeam era un șut în fund - „hai că nu-mi fac norma!” - al ăluia din spate.

Atunci aflam că o verișoară de-a mea a născut în pușcărie pentru că fratele ei fusese prins partizan în munți. Unchiul meu, numit chiabur, era hăituit. Știam tot, am făcut parte dintr-o familie în care copiii au știut tot. Lucrurile astea se așază în tine și, din când în când, trebuie să vorbești despre ele.

DIN CAZANUL DE FIER PE CORABIA NEBUNILOR

Ștefan Câlția: Am intrat în școală odată cu noua reformă a învățământului, sunt un produs perfect al acelor vremuri, dar un produs care a conștientizat perioada. Am simțit-o din plin. Una dintre lucrări se cheamă Cazanul de fier, atunci când se vorbea despre Cortina de fier. Trebuie să știm cum călcăm peste el – Cazanul de fier - sau cum să ieșim din el. Am terminat-o în atelierul meu, au văzut-o prietenii mei și am expus-o în Bulgaria, la invitația unor prieteni bulgari.

Mai am patru desene făcute în '88 și expuse în '89 în Norvegia, acum se află într-o mănăstire catolică... Primul era cu Iov, cu textul „suferim ca Iov”, al doilea desen era cu Petru, cu textul „mințim ca Petru”, al treilea desen era cu Iona - „ne vom naște ca Iona” -, iar al patrulea desen era cu fiul rătăcitor, cu textul „ne vom întoarce ca fiul rătăcitor”.

Pe urmă am fost invitat de Muzeul Internațional de Artă Fantastică (din Château Gruyeres, Elveția – n.red.), pe care nu am ajuns niciodată să îl văd, să fac o lucrare pe tema Corabia nebunilor, o temă medievală cunoscută de toți. Am făcut un desen pe o pânză sintetică, cred că RDG-istă. După acel desen am făcut o lucrare, pe care am expus-o și care a fost achiziționată de acel muzeu, apoi am mai făcut o variantă pentru Elveția, iar desenul de bază în creion a rămas în atelier. După zece ani am regăsit desenul și l-am actualizat, am introdus noi elemente, dar am păstrat aceeași poveste a nebuniei. Această corabie a nebunilor este purtată de un personaj care plutește pe o mare care, de fapt, e tot un cazan.

Mi-am dat seama, împreună cu bunul meu prieten Sorin Ilfoveanu, că visul nostru de a cuceri Occidentul nu-și are rostul, că-i bine să ne greblăm și să ne arăm propria noastră grădină, în liniște și cu dragoste. De fapt, ideea de a ajunge în marile muzee ale lumii mi-a dispărut de multă vreme. Nu aveai voie să spui cât ceri pe lucrare, nu știai dacă mai ajungi să expui lucrarea, erau atâtea necunoscute când vorbeai cu un galerist străin, încât acela îți spunea „dragul meu, nu se poate”.

Dar deși n-am făcut parte din categoria acelor oameni care credeau că pot să răstoarne lumea, am spus întotdeauna că trebuie să vorbesc despre lucrurile acelea, despre neputința noastră de-a lungul întregii istorii a omenirii.

LUCRĂRILE DE ARTĂ TREBUIE SĂ CIRCULE

Ștefan Câlția: Nu mi-am închipuit că lucrările mele trebuie să stea într-un muzeu, întotdeauna m-am gândit ca ele să stea într-o casă. Pentru că relația mea este cu celălalt, nu cu multă lume - e ceva mai personal. Mă bucur când lucrările mele ajung într-o casă.

Prima dată când m-am bucurat că o lucrare de-a mea se vinde a fost când nea Chiriță - „sunt Chiriță, locuiesc în București, la 40 de kilometri de Gara de Nord” -, un meșter care lucra la Uniune și ne mai făcea câte o ladă, câte ceva, ne-a spus mie și domnului Ilfoveanu: „Nu mai îmi dați bani, dați-mi o lucrărică”. La vremea aia ne convenea, că eram foarte strâmtorați. I-am dat lucrarea, ne-am bucurat – și noi și el.

Prin '93 primesc un telefon: „Maestre, nu vă supărați, aș vrea să vând lucrarea pe care mi-ați dat-o... Vreau să-mi cumpăr un cal”. „Nea Chiriță, ți-am dăruit-o, faci ce vrei cu ea”, i-am spus. A fost fericit, primea pământ, voia să înceapă o altă viață. Iar eu mi-am dat seama că lucrarea nu e doar o năzbâtie de-a mea, cineva poate să-și cumpere un cal cu ea, am fost fericit. Lucrările trebuie să circule, să se revândă, asta am descoperit-o mai târziu.

„MĂ UIT PRINTRE PICIOARELE ARTIȘTILOR ȘI ACOLO SUNT EU”

Ștefan Câlția: Julius Podlipny, profesorul meu din liceu, care m-a format într-o mare măsură ca pictor, mi-a spus: „Orice artist merge în rai. Raiul este o grădină frumoasă, cu iarbă verde. În mijlocul grădinii este o masă și acolo este o tablă de șah. Vermeer și Velázquez joacă șah. În spatele lui Vermeer stă Frans Hals, Rembrandt, Giacometti. Toți artiștii privesc cum cei doi joacă șah. Dacă tu, când ajungi în rai, vezi printre picioarele tuturor artiștilor cum Vermeer a pus mâna pe piesa de șah, înseamnă că ai fost un artist bun”.

Mă uit printre picioarele artiștilor și acolo sunt eu. Nu vreau să spun că nu mă simt măgulit când mi se spune că sunt un artist mare, dar doar pentru o secundă, pentru că după aceea mă îndoiesc de mine.

Articol în exclusivitate

Carmen Lidia Vidu, regizor: Cultura poate fi un tăiş periculos

„Jurnal de România” este un proiect teatral inedit, gândit să schimbe mentalităţi. Folosind un tip de introspecţie personală care rezonează cu publicul, regizoarea Carmen Vidu îşi doreşte ca oamenii „să se diagnosticheze corect, să nu se mai mintă, să devină parte activă din oraş, să-şi spună punctul de vedere”.

La mai bine de un an de la premieră şi după două reprezentaţii ale „Jurnalului de România – Sfântu Gheorghe” la recent încheiatului Festival Naţional de Teatru, am stat de vorbă cu scenarista şi regizoarea acestui spectacol.

Carmen Lidia Vidu ne-a vorbit despre proiectul său total atipic, despre situaţia teatrului autohton, despre România cu bune şi rele, ne-a împărtăşit planuri şi speranţe într-un viitor asumat. Întâlnirea noastră a avut loc, poate deloc întâmplător, în 30 octombrie, la exact doi ani de la tragedia din Colectiv.

„JURNAL DE ROMÂNIA”, UN ACT DE IGIENIZARE NECESAR

Când ai avut „scânteia” acestui proiect?

Carmen Lidia Vidu: După evenimentul Colectiv am ieşit pentru prima oară în stradă. Acolo s-a scindat ceva în mine. O latură a teatrului social, care se practică peste tot în Europa, dar care pe mine mă preocupă mai puţin... s-a trezit în mine.

Făcusem un singur experiment de genul acesta, „C'est pas une chanson d'amour”, un spectacol care nu mai era un cântec de dragoste şi pe care l-am dedicat Bucureştiului. Era povestea a patru oameni (Marius Manole, Istvan Teglas, Paul Dunca şi Florentina Ţilea) şi cu mine cinci despre cum am ajuns în capitală. Cum luăm metroul, în ce case locuim - cu bulină, fără bulină -, ce probleme avem... Era vorba despre o generaţie care a venit din dragoste în Bucureşti, iar Bucureştiul a oferit mult mai puţin în schimb.

A trecut mult timp de atunci, m-am rupt de zona aceasta, iar acum, după evenimentul Colectiv, relaţia mea cu oraşul a revenit în prim-plan. Mi-am pus tot felul de probleme. Am început să ies în stradă pentru a vorbi despre situaţia din cultură, din sănătate, despre chestiuni care ţin de spaţiul civic...

În ultimii doi ani am început chiar să mă raportez serios la România, la realitatea din jurul meu. Mă interesează cine mi-e ministru, de ce merg sau nu merg la vot, dacă ştiu pe cine votez, dacă trăiesc într-o bulă izolată sau am contact real cu tot ceea ce mă înconjoară.

De ce ai început „Jurnalul...” cu Sfântu Gheorghe?

Carmen Lidia Vidu: Lucrurile astea despre care povestesc au început să mă traverseze. Am început să le discut cu cei din jurul meu, le-am formulat apoi în nişte întrebări.

Fusesem invitată la Sfântu Gheorghe să montez un spectacol. Le-am spus că, în acel moment, nu pot să montez un spectacol Shakespeare, Cehov, Saint-Exupéry sau orice altceva, care vorbeşte despre anumite realităţi, dar nu despre cele necesare mie...

M-am prezentat în faţa trupei cu un set de întrebări, am selectat şase oameni cu care am simţit că împărtăşesc aceleaşi probleme, i-am intervievat ore întregi timp de două săptămâni - sunt în jur de 100 de ore de material.

Pe urmă m-am retras o săptămână, am făcut un draft de schiţă în roşu şi m-am prezentat din nou în faţa lor. Mi-au spus o grămadă de lucruri - când stai de vorbă te deschizi foarte mult, după care nu vrei să mai auzi toate acele intimităţi... Am corectat schiţa împreună cu ei, după care m-am văzut în echipă cu toţi şase ca să-şi asculte fiecare monologul, au venit cu adăugiri sau au scos probleme care li s-au părut superficiale.

Apoi a venit partea de documentare vizuală. Am vrut ca fiecare bucată din textul care va rămâne să aibă un suport – articol, prezenţă în TV sau în presa scrisă, poze de acasă, fotografii pe care a trebuit să le fac eu atunci.

Aşa s-a născut Jurnalul. Destul de (nu vreau să spun haotic)... fără reţetă.

Să nu ştii să le spui actorilor cum va arăta spectacolul fiindcă nici tu nu ai nicio idee, ai doar întrebări... Să te trezeşti cu informaţie şi să-ţi spui: „Eu nu sunt un jurnalist de investigaţie. Nu sunt nici revistă de cancan. Ce fac cu informaţiile astea, câte din ele sunt valoroase sau nu?”... Când stai de vorbă non-stop cu şase actori - şi nu stai de vorbă la o cafea şi o ţigară, ci la masa de lucru - uşor-uşor nu mai ştii ce poate să fie consistent, ce poate fi superficial... Foarte fragil a fost lucrul la acest experiment!

Deja la partea a doua, la „Jurnal de Constanţa”, se conturase construcţia, eram mult mai sigură pe mine, începeam deja să lucrez la fineţuri vizuale, ştiam deja unde trebuie să merg cu zona actoricească. „Sfântu Gheorghe” a fost sincer, brutal...

Declarai de curând că vrei să schimbi mentalităţi. Cum a receptat publicul din Bucureşti, ai simţit că rezonează?

Carmen Lidia Vidu: Nu e prima oară când „Jurnalul de Sfântu Gheorghe” vine la Bucureşti. În vară a fost prezent la Replika. Mi-am dorit să plimb spectacolul tocmai pentru ca oraşele să dialogheze. Fără să fie neapărat un compliment, pentru toţi e o formă atipică. Toţi au fost bucuraţi de sinceritate. De faptul că te poţi regăsi în celălalt, poţi să vorbeşti fără să acuzi, fără să cerşeşti, fără să te lauzi. Că poţi să te diagnostichezi corect: „Primesc mâncare de acasă, am călătorit mult, sunt premiat, nu-s premiat, cred în şansă, îmi respect familia, nu dau doi bani pe teatru, nu cred în publicul acesta...”

Asta a fost atitudinea, nu doar aici în Bucureşti, ci şi în Cluj, Arad, Sfântu Gheorghe, Covasna, pe oriunde s-a jucat.

„Joc cu pasiune, dar mâine aş putea să fac altceva” spune actorul Daniel Rizea în Jurnal de Sfântu Gheorghe. Parcă n-ar mai fi vocaţie aici...

Carmen Lidia Vidu: Este vocaţie, dar vocaţia are nevoie de o hrană. Şi, dacă doar tu oferi, s-ar putea, la un moment dat, să hrăneşti cu fiere. Viaţa asta nu e o imagine statică... Se munceşte enorm de mult, în facultate şi după, pe nişte salarii foarte mici. Este o pasiune imensă, iar dacă nu primeşti un feedback din partea publicului, a echipei, a directoratului... începi să te înrăieşti. Feedbackul ăsta nu trebuie neapărat să fie medalii sau premii, ci un dialog constant care să te hrănească.

Aşa că... poţi să faci meseria asta pentru că eşti făcut pentru ea, dar în acelaşi timp poţi mâine să spui:  „Stop, mi-a ajuns. Nu vreau să îmbătrânesc şi să vărs venin în jurul meu”. Este şi ceva nou – şi când e ceva nou eşti mai puţin relaxat.

Cu toate astea, spectacolul îţi dă o stare de relaxare şi de intimitate, te bucură că vezi un tip de proiect în care teatrul chiar devine funcţional. Pleci de acolo şi poţi să spui: „Am 37 de ani, cred că mi-am ratat vocaţia, nu sunt un om împlinit, îmi doresc totuşi să merg mai departe...”

Mi-ar plăcea ca tipul ăsta de introspecţie personală pe care am exersat-o cu actorul să funcţioneze în omul din public, iar acesta să înveţe să se diagnosticheze corect, să încerce să nu se mai mintă, să devină parte activă din oraş, din comunitate, din familie, să iasă la vot, să-şi spună punctul de vedere.

TEATRU, TEATRU ŞI... ALT TEATRU

Într-un interviu spuneai că ai început să faci teatru multimedia din sărăcie. Povesteşte-ne puţin despre începuturi.

Carmen Lidia Vidu: De mică am fost pasionată de fotografie, am avut reportofon, am înregistrat emisiuni virtuale, eram comentator de sport, am avut camere de filmat la 18 ani, făceam montaje VHS tăind şi lipind cu bandă adezivă. Lumea gadgeturilor este, pentru mine, o lume normală.

Atunci când am început să fac spectacol de teatru, eram îndrăgostită de Mihai Măniuţiu, de Silviu Purcărete, de spaţiul lor fabulos - mare, mult, cu o sută de actori pe scenă... Mi-am dat seama însă că eu nu-mi permit lucrul ăsta. Şi mi-am zis ok, pot să suplinesc acest mult şi mare aruncând imagine virtuală. Teatrul din România, în general, este un teatru nesimţit de sărac. Din sărăcie, încercând să pun accent pe imagine (aşa cum mi-au fost muzele), am găsit zona prielnică realităţii mele, vârstei mele. La acea oră, vizualul era în trend în diferite cluburi de muzică electronică.

La început făceam fotografie şi o proiectam video, aveam camere de luat vederi conectate direct la videoproiector, erau televizoare pe care înregistram monoloage, le porneam când trebuiau să fie, aveam personaje de desene animate făcute cu capetele actorilor... Totul era foarte multimedia. Aveam energia omului tânăr.

După care mi-am dat seama că, dacă voi continua aşa, o să mă arunc de pe zgârie-norul care nu există în Bucureşti... Veneam cu videoproiectorul de acasă, îi rugam pe colegii mei, care făceau site-uri cu 3000 de euro, să lucreze la un spectacol de o oră, o oră şi jumătate, pe 200 de euro. De atunci până acum am trăit într-o milogeală continuă.

Deci nu s-au schimbat lucrurile...

Carmen Lidia Vidu: Absolut deloc nu s-au schimbat...

Spune-ne unde eşti acum.

Carmen Lidia Vidu: Multimedia poate să sune într-un fel tehnic, dar pentru mine a fost şi este ceva foarte personal.

Aduc videoproiecţii în orice spectacol de-al meu - uneori sunt informaţii pur documentare, alteori doar culori, alteori text scris. Nu dau bani pe decoruri şi pe costume, colorez prin multimedia. Arunc videoproiecţie peste corpul uman, peste decor, transform spaţiul real într-un spaţiu oarecum hipnotic, unde invit publicul să-mi cunoască problemele care, sunt sigură, de multe ori sunt şi problemele lor...
Pentru mine, videoproiecţia nu este o formă de teatru. Vine de undeva din structura mea, e ceva organic, natural.

Ai monta teatru clasic?

Carmen Lidia Vidu: Nu teatru-muzeu. Nu cred că aş fi bună. Dar dacă aş avea odată un buget fabulos, dacă cineva m-ar invita să montez la Tokio, spre exemplu, n-aş refuza. Tot ce fac virtual aş face din butaforie. Dar aş duce spectacolul tot într-o zonă virtuală, chiar dacă n-ar fi digitală.

Pentru că tot i-ai menţionat, Măniuţiu şi Purcărete sunt modelele tale?

Carmen Lidia Vidu: Acum nu mai vreau să fiu ca Măniuţiu şi Purcărete. Sunt regizori care mie nu îmi mai plac în acest moment. Dar atunci mi-au plăcut foarte mult. Pe vremea aceea îmi plăcea şi Alexa Visarion, în spectacolul Voitec, spre exemplu. Şi Cătălina Buzoianu. Când a venit (Cătălina Buzoianu - n.red.) la festivalul din Arad cu spectacolul „Fuga” al Teatrului de Comedie în care juca şi Ştefan Iordache – am plâns. Mi-am dorit să fiu eleva Cătălinei Buzoianu. Şi am fost eleva Cătălinei Buzoianu, ultima generaţie. Le port o foarte mare admiraţie. Dar, pentru mine, ei nu mai reprezintă un discurs real, ancorat în realitate, ci sunt nişte mari artişti, pe care îi respect.

Ai regizori străini preferaţi?

Carmen Lidia Vidu: Robert Lepage. Şi Pippo Delbono, pe care îl urmăresc de foarte mulţi ani. L-am revăzut acum la Sibiu, un nume mare care s-a clasicizat deja şi a început să apeleze la mijloace clişeistice, rapid de rezolvat, dar are în continuare un discurs forte, care pe mine mă macină. Lepage şi Delbono sunt cei doi artişti pe care îi urmăresc constant.

Unde te situezi faţă de teatrul social ?

Carmen Lidia Vidu: Acum doi ani aş fi fost vehement împotriva teatrului social, pe care nu-l consideram teatru, era în zona simplistă şi tezistă, un pachet complet nereuşit în mintea mea. Dar cum se întâmplă că, de fiecare dată când jignesc sau supăr pe cineva, nu se termină ziua până când universul nu-mi trimite un bumerang... a început să mă preocupe.

Probabil avusesem şi nişte preconcepţii, văzusem nişte experimente nereuşite. Am văzut însă un spectacol de Gianina Cărbunariu care m-a marcat, mi-a plăcut foarte mult şi mi-am zis că aşa ceva chiar mi-ar plăcea să fac...

Totuşi, sunt destul de ciudate discuţiile generaliste. Cunosc regizori despre care ştiu sigur că nu sunt deloc angajaţi social, îi cunosc, dar ei ştiu că ăsta este trendul şi că asta este portiţa spre occident. „Mână întinsă spune o poveste” şi e singura lor şansă de a fi ascultaţi. Dar sunt alţii care, prin toţi porii lor, respiră social, discută cu publicul şi au ceva de spus. Gianina Cărbunariu. Mihaela Mihailov, foarte prezentă şi pe reţelele sociale, şi în şcoli.

Cred că teatrul social este în formare în România, cred că începe să se şlefuiască şi să prindă o formă specifică, teatrală. Ca teatrul în general, care este un organism viu, îşi modifică şi el structura. România are nevoie de teatru de foarte bună calitate, cu un discurs profund, nu tezist, care să funcţioneze.

Teatrul ca un instrument cu tăiş...

Carmen Lidia Vidu: Aviz politicienilor. Cultura poate fi un căţel de companie, cum îşi doresc ei, dar poate avea un tăiş foarte ascuţit şi periculos în momentul în care devine funcţional.

Cum este teatrul românesc azi?

Carmen Lidia Vidu: Teatrul românesc este un teatru care nu are atitudine, nu are nerv, nu are prezenţă în spaţiul public, nu-şi cunoaşte publicul, nu dă doi bani pe public. Nu are o organizare interioară reală (compatibilă) cu 2017.

O companie străină vine în România cu doi tehnicieni care sunt brici. Când mă duc în străinătate, am un om la sunet, altul la videoproiecţie... sunt impecabili. Dacă mergi la un teatru mare din România - Naţional, Odeon, Comedie, Nottara - ai 50 de oameni, unul se uită la celălalt, stai să vină şefu, îţi trebuie o adeverinţă, adeverinţa trebuie să ajungă la contabil, de la contabil la juridic, juridicul la doamna director, iar doamna director te cheamă în birou pentru ca tu să montezi ceva. Sunt foarte mulţi angajaţi, de foarte proastă calitate, pe foarte puţini bani, nefuncţionali.

Managerul teatrului invită un regizor care e pe social şi nu înţelege de ce acesta nu vinde la fel de multe bilete ca altul care face o comedie bulevardieră... Nu înţelege care e publicul pentru sala studio, pentru sala mare. Nu se face diferenţa între publicul de Nottara şi cel pentru Odeon, de exemplu. Nu există o coerenţă stilistică.

Cei de la tehnic folosesc aparatură învechită şi tu poţi aduce oameni care îţi filmează pe 4K, negociezi pentru binele teatrului, după care ei playează de pe DVD, la un sfert din calitate. Tehnicienii nu cunosc softuri noi. E umilitor. Deci, e o glumă să spui că faci multimedia şi, în general, teatru în România.

Teatrul românesc este foarte sărac. Se aruncă bani foarte mulţi pe chiloţi şi sutiene pentru o producţie sau alta. Există producţii de o sută de mii de euro de care nimeni n-a auzit, dar în momentul concursurilor aceste lucruri trebuie să se facă vizibile, publice, şi afli şi tu de ele...

Nu există o parte de promovare. Ştiu de la film că bugetul de promovare este egal cu bugetul de producţie de cele mai multe ori, uneori mai mic, de foarte ori mai mare. Aici bugetul este zero. De 15 ani de când lucrez îmi fac singură afişe, trailere, devin un spam ca să mă promovez, fac rost de interviuri, îmi bag cu forţa actorii să vorbească, iar ei nu ştiu să deschidă gura.

Actorii trăiesc într-o bulă izolată, sunt chemaţi non-stop la repetiţii, nu au o relaţie cu socialul, nu au o relaţie cu publicul... Dacă îi întrebi despre cât câştigă, dacă reuşesc să se întreţină, dacă au copii bolnavi, dacă trebuie să meargă la spital, îţi spun: „Dă doamne să fie mai bine, cu Dumnezeu înainte”  ... Eu sunt un om credincios, dar nu aşa se rezolvă problemele.

Generaţia tânără este foarte bună, foarte incisivă, reuşeşte să răzbată în zona aceasta uşor mucegăită. Dar ca structură, ca finanţe, ca organizare, teatrul din România e o apă stătută.

Se pot mişca lucrurile în direcţia bună?

Carmen Lidia Vidu: Cum să nu? Asta se poate întâmpla foarte uşor... Dar doar cu ajutorul politicului, în Parlament se votează legile... Vlad Alexandrescu iniţiase o platformă de discuţii, un statut al artistului... Lucrurile au îngheţat. Văd că noul ministru, care vine din zona privată, încearcă şi el lucruri, dar nu cred că are echipa potrivită pentru asta. Lucrurile trebuie schimbate radical.

„ÎN SATUL MEU, ROMÂNIA, SUNT NIŞTE PROBLEME ACUM”

Crezi în vot.

Carmen Lidia Vidu: Promovez votul cât se poate de mult. Şi dialoghez cu mine pe stradă pe tema asta – am făcut-o şi ieri şi alaltăieri. M-am gândit că, dacă toată viaţa o să-i urâm pe cei care nu au ieşit la vot, nu o să facem decât să-i întărâtăm. Pe omul ăla care nu a ieşit la vot şi care m-a făcut să mă întorc în România de acum 25 de ani tot eu trebuie să-l câştig cumva.

Uite, o să răspund şi printr-un fragment din „Jurnal de România. Constanţa”:

Trebuie să fiu eu ȋnsămi schimbarea pe care o vreau ȋn societate. Tot mai mulți cetățeni fug de politică. Sunt mulți nemultumiți, dar cȃnd le ceri să se implice refuză să facă asta. Spun „Nu". Cetățenii au puterea, ei decid cine sunt cei aleşi. Nu este teorie, chiar aşa stau lucrurile. Politica trebuie făcuta pentru oameni, nu pentru grupuri de interese, iar democrația este posibilitatea de a limita răul prin vot. Eu sunt un votant constant şi ȋndemn pe toată lumea să meargă la vot, la toate alegerile. Cred că e important. Noncombat-ul este cea mai proastă soluție. Trebuie să-mi exprim opțiunea, e dreptul meu. Dreptul la vot este o ȋndatorire cetățenească. Cei care conduc țara trăiesc din banii mei şi nu o duc rău, aşa că prin votul meu pot hotărȋ pe cine plătesc şi cui ȋi ȋncredințez calitatea vieții mele. Democratic nu putem schimba nimic fără politică, asta trebuie să ȋnțeleagă lumea care se fereşte de politică. Trebuie respectați cei care contrazic şi nu sunt ȋntotdeauna de acord cu tine. Iar lucrul ăsta trebuie spus şi repetat. Altfel devenim vanitoşi, obtuzi ȋn gȃndire şi intoleranți. (fragment din textul actriței Mirela Pană)

Ce nu e bine în România acum?

Carmen Lidia Vidu: O să-ţi dau un răspuns personal, ca să nu vorbesc în general. Am impresia că se revine la cultura de propagandă, iar lucrul ăsta mi se pare incredibil de periculos.

Artiştii devin slugile politicului. Manicuriste şi coafeze de douăzeci şi ceva de ani sunt puse tocmai pentru a executa, sunt aduşi în funcţii de cultură oameni care n-au nicio pregătire, care nu ştiu ce înseamnă diplomaţie culturală, management şi dialog cultural. Sunt oameni fără nicio educaţie, de o prostie crasă, care servesc partidului şi-atât. Ei deţin funcţia, controlul, finanţele şi capacitatea ta de a funcţiona în România şi în afară. Cu ei trebuie să negociezi şi să dialoghezi, iar ei servesc unui soi de cultură de propagandă. Foarte ceauşistă. Asta mi se pare înspăimântător, că se revine de tipul acesta de propagandă.

S-a întâmplat ceva bun în anii ăştia care au trecut?

Carmen Lidia Vidu: Cred că am evoluat fabulos! Am ieşit dintr-un lagăr, dintr-o închisoare... Pentru mine este un şoc ce s-a întâmplat anul ăsta. Cum eram la început şi cum ne trezim la sfârşitul anului!
Pentru că, după revoluţie, #rezist a fost cea mai mare mişcare de masă, cea mai mare ieşire în spaţiul public. Şi nu mă aşteptam ca, după această mişcare, să apară reversul, regresul. A fost un şut spre înainte şi nu s-a întâmplat nimic. România s-a întors parcă cu 25 de ani în urmă... eu aşa simt.

Poţi pune degetul pe ceva care funcţionează cum trebuie în România? Poţi spune: „Uite, acolo merge chestia asta, funcţionează bine”?

Carmen Lidia Vidu: Cred că oamenii din mediul privat încep să funcţioneze bine. Companii private, ONG-uri, fundaţii. Cred că noi între noi ne-am educat, am ieşit afară, am studiat, am mers la conferinţe, la dezbateri. Cred că, în acest moment, sunt oameni în zona privată din România care există în timpul real. S-au educat, au investit şi se simt oameni ai acestui timp. Aceştia pot oricând să dialogheze cu omologi din SUA, din Tokio, Paris, Londra, de la egal la egal, pe acelaşi nivel de educaţie şi pregătire. Asta mi se pare fabulos.

Pot schimba ceva?

Carmen Lidia Vidu: Da, cred că ei pot schimba. Cred că, uşor-uşor, fără să mai aştepte sprijinul statului, vor accesa fonduri europene, se vor descurca cumva, astfel încât să devină parte activă a acestei ţări. Prin sponsorizări, activităţi de într-ajutorare, de educare, prin crearea de companii independente de film şi teatru. Cred că în toate sectoarele, chiar şi în cel politic, sunt doi-trei-patru reprezentanţi, există şi jurnalişti independenţi, care mişcă lucrurile.

Uniunea Europeană este un proiect deschis, la care eu sunt obligată să particip. Mi se pare interesant şi îmi face şi mie bine, psihic, să nu mă mai consider doar arădeancă, bucureşteancă sau săteancă, ci un cetăţean european.

Noi, lumea teatrului, trăim de obicei într-o zonă festivalieră, cei din zona documentarului se întâlnesc între ei la Sibiu şi atât... Suntem obligaţi să transformăm instrumentele noastre de lucru – teatrul, documentarul – în nişte unelte de lucru pentru acest proiect.

În satul meu, România, sunt nişte probleme acum. Şi când mă duc în străinătate încerc să le expun şi „să fur” informaţii de acolo. Cât sunt aici, încerc, la şedinţa de bloc sau de festival, să expun problemele şi să vin, dacă nu cu o soluţie concretă, cu o atitudine care poate duce la schimbare. Aşa conversez eu cu acest proiect numit Uniunea Europeană şi cu viaţa pe care încerc să o gândesc mai larg, nu de pe azi pe mâine.

„JURNALUL DE ROMÂNIA”, UN PROIECT DESCHIS

Ne întoarcem la „Jurnal...”, după Sfântul Gheorghe a urmat aşadar Constanţa.

Carmen Lidia Vidu: Da. Ieşirile în stradă de la începutul acestui an au dat o altă turnură proiectului de la Constanţa - un oraş foarte molatic, non-combat, ca o băltoacă, un cadavru pus pe masă pe care nimeni nu-l îngroapă. Pe mine m-a ajutat enorm atitudinea #rezist pentru că, brusc, datorită unei energii fabuloase, toată lumea a luat o gură de oxigen, pe care eu „am furat-o” şi am oferit-o spectacolului. Acum, Constanţa nu ar mai fi la fel.

Acolo am făcut şi „Jurnal de musulman”, parte a aceluiaşi proiect documentar, un scurtmetraj pe care încă nu l-am promovat. Întrebările pe care mi le-am pus mie, le-am adresat mai departe actriței Turchian Guzin Nasurla. Toleranța, relația cu religia, cu orașul, litoralul pe vremea lui Ceaușescu și presiunea socială sunt temele dialogului dintre mine și singura actriță de etnie tătară din Constanța.

Ce alte episoade pregăteşti?

Carmen Lidia Vidu: Poate urmează Bucureştiul... Cu toate că sunt de părere că „Jurnal de România” nu e făcut pentru Bucureşti, aici există deja gură de oxigen, există nerv, există atitudine. Cred că locurile unde trebuie să bat la uşă sunt satele şi oraşele mici. În provincie parcă e o altă lume, nu ştiu câţi oameni ştiu că noi facem parte din Uniunea Europeană. Acolo trebuie să se schimbe mentalităţile!

Un alt teatru cu probleme este Braşovul, mi-ar plăcea să merg acolo. Dar nu am cu cine să discut în acest moment. Există un director, nu ştiu dacă intermediar sau nu, populist, care se pozează cu Armand Assante şi încearcă să ajungă cu teatrul său la TVR. Merge într-o zonă ieftină, comercială, nu cred că el e omul cu care se poate comunica acum.

În acest moment sunt deja în lucru cu „Jurnal de imigrant”, parte a aceluiaşi proiect. Vreau să fac acest spectacol la Londra. Nu ştiu dacă voi reuşi, dar mi-am propus. Mi-am dorit să cunosc românul care trăieşte în afara ţării şi care totuşi are un cuvânt de spus în istoria recentă a României. Iniţial, am fost foarte atrasă de Chişinău, fiindcă acolo sunt tensiuni puternice, iar lucrul ăsta putea genera un dialog cultural puternic. La început am fost foarte bine primită, după care uşa mi-a fost complet închisă şi nu s-a mai reluat comunicarea.

***

CINCI MOMENTE CU VIDU

Momentul de tihnă

Carmen Lidia Vidu: Momentul meu suprem de tihnă este momentul de sub apă. Mă relaxez cel mai bine când înot. Acolo sunetul şi lumina se propagă altfel, sunt difuze... Încerc să-mi ţin respiraţia, să fac un bazin de la un capăt la altul sub apă. E multă linişte acolo, gândurile se adună... Stau de vorbă mult cu mine.

Momentul de bucurie

Carmen Lidia Vidu: Momentul meu de bucurie... l-am reîntâlnit de două ori în ultima lună şi nu l-am pierdut. Eu sunt un om credincios. Am fost crescută de bunicii mei baptişti, apoi m-am îndepărtat de Dumnezeu, L-am acuzat de tot felul de probleme. La un moment dat, am avut o întâlnire personală. Tind să mă rog în fiecare zi, a devenit aproape un automatism.

Dar acum, când am fost la biserică şi am vorbit cu armata mea de îngeri, a fost un moment de mare bucurie, nu de bucurie. Am simţit că, din nou, stau de vorbă pe bune cu El. M-a bucurat şi faptul că nu mă mint, că nu e doar un reflex. Şi că încerc să creez un spaţiu în care să predomine... pacea. Baptiştii, bunicii mei, cu „pace” se salută: „Pace, frate!”, „Pace, soro!”.

Momentul de credinţă

Carmen Lidia Vidu: Cum ziceam, cred în Dumnezeu. Am avut o cumpănă în viaţă şi, în acel moment, o prietenă (cu care nu eram deloc prietenă, de fapt) s-a dus la un preot, ca tot românul, şi apoi mi-a scris. M-a emoţionat că un om care nu-mi era foarte apropiat a stat de vorbă cu un părinte despre mine, i-a spus să se roage pentru mine şi mi-a scris toate astea.

În spaţiul acela întunecat, izolat şi foarte sumbru în care mă aflam, citeam scrisoarea ei ca pe o mantră în fiecare zi, de mai multe ori pe zi, acesta era singurul meu contact cu viaţa. Acolo, atunci s-a întâmplat ceva personal, o întâlnire a mea.

Nu vreau să transform pe nimeni în nimic şi nici să dau lecţii, dar nici nu vreau să-mi ascund credinţa. Fiinţa în care cred şi cu care am o relaţie zilnică este Dumnezeu.

Momentul de neputinţă

Carmen Lidia Vidu: Sunt multe, multe. E aproape furie, nu ştiu dacă neputinţă, când munceşti enorm, nu ai sâmbete, duminici, când nu mai ai prieteni, când slăbeşti fără să-ţi dai seama, când începi să dai bani din casă numai ca să-ţi iasă spectacolul, şi ajungi să predai materialul unor tehnicieni. Iar ei fac varză tot, distrug tot... Se întâmplă aproape la fiecare producţie. Acolo e o durere pe care nu ştiu cum s-o exprim.

Degeaba discut cu managerii, degeaba mă plâng că un videoproiector sau un laptop nu redă full HD, că un sunet bruiază şi poate distruge toată poezia, nu mă înţeleg. Cristina Baciu (montaj video - n.red.) plânge la fiecare spectacol şi îmi spune că vrea să se facă director de teatru ca să cumpere aparatură.

Atunci este momentul meu de neputinţă, de furie. Este umilitor.

Momentul de revoltă supremă

Carmen Lidia Vidu: Mie mi se spunea că sunt punkistă – deşi la şcoală eram o tocilară, am fost la patru olimpiade naţionale, am fost campioană naţională de înot, sunt un om muncitor... Dar eram machiată strident, cu lanţ de câine la gât, mă luam în gură cu profesorii. La mine, revolta e o chestiune de exprimare personală.

Probabil în relaţiile personale s-a întâmplat. Probabil când am decis să nu mai devin avocat de drept internaţional, aşa cum îşi doreau părinţii, şi am anunţat că dau la teatru, iar mama a plâns trei zile.
Dar un moment de revoltă apocaliptică nu am avut, nu a venit încă.


Interviu în exclusivitate