A plecat din România ca să colinde lumea, mai întâi însoţită de un blocnotes în care îşi nota impresile de călătorie, apoi de un aparat foto care surprindea chipurile celor din jur. Voichiţa Judele este un antropolog-fotograf care își urmează cu dedicație pasiunea, meseria și destinul aparte.
Antropolog de meserie, Voichiţa îşi urmează în lungile ei drumuri pasiunea mistuitoare pentru oameni, reuşind să descopere „cu ochi mari, de copil” frumuseţea nebănuită a celor care se lasă fotografiaţi de ea.
Cu modestie, nu se consideră un profesionist al imaginii, în sensul tehnic al cuvântului. Fotografia este însă instrumentul ei profesional de observare antropologică. Documentarele în imagini ale Voichiţei Judele realizate în India, Laos sau de-a lungul lui El Camino de Santiago stabilesc conexiuni, transmit emoţii, redau poveşti de viaţă, deschizând astfel calea spre o înţelegere mult mai profundă a tipologiilor umane decât cea oferită de un studiu academic.
S-a născut în Făgăraş, un orăşel mic, la poalele munţilor, unde a crescut sub privirile îngăduitoare ale părinţilor şi bunicilor. Anii comunismului nu au marcat-o profund, a avut parte de grădini întinse, de garduri aproape invizibile, de ploi calde de vară, de scăldături fără colac, „a biciclit” fără cască de protecţie, a mâncat din acelaşi vas cu câinii şi s-a bucurat de multă libertate.
„Casa bunicilor era plină de înţelepciune şi învăţătură. Bunica aduna mereu oameni ‘sărmani de pe la sate’ şi îi hrănea. Bunicul, preot, dar şi gânditor, m-a învăţat să ascult, dar şi să explorez lumea. Am crescut în altar, printre cărţi sfinte, dar asta nu m-a păzit de genunchii juliţi şi de alte prostioare inerente vârstei”, povesteşte Voichiţa.
Se spune că există o imagine, un parfum, un crâmpei de conversaţie, care marchează copilăria. Un detaliu-cheie care poate ieşi discret la iveală sau poate izbucni acut peste ani. O amintire care modelează felul profund de a fi al cuiva.
Pentru fata născută în Făgăraş, memento-ul copilăriei este chiar casa bunicilor, „plină de găini, flori, zarzavaturi, miros de struguri, cu umbra gutuilor, cu mersul şchiopătat al bunicii şi vocea blândă, dar puternică a bunicului”. Un loc idilic, în care Voichiţa a prins aripi, dar a şi deprins prima lecţie adevărată de viaţă:
„Într-o zi atârnam cu capul în jos de pe o scară de grădină căreia îi lipseau câteva trepte şi mă imaginam o Nadia Comăneci în plină glorie. În trecere, bunica mă anunţă neceremonios că urmează să cad în cap, ceea ce s-a întâmplat după câteva mişcări stângace. Deşi distanţa până la pământ era considerabilă, bunica s-a întors calm spre mine, cu replica : ‘Ţi-am spus!’. Reacţia ei raţională mi-a îngheţat orice lamentaţie, orice lacrimă, deşi mă lovisem destul de tare, m-am ridicat şi m-am căţărat înapoi pe scară. Bunica m-a privit cu dragoste, dar şi cu severitate, la fel şi mama, nu mi-au dat ‘apă la moară’ şi asta m-a făcut să trec cu o oarecare uşurinţă prin situaţii dificile. Cele mai dificile au fost că le-am pierdut pe ambele prea timpuriu.”
NOUA ZEELANDĂ
După ce a terminat facultatea, s-a hotărât să emigreze, dar nu voia să adauge nefericirea personală la nefericirea colectivă a celor care au plecat înspre ‘vest’ ca să spele mesele în aşteptarea raziei de poliţie. A plecat spre Noua Zeelandă acum 13 ani, înarmată cu idealism şi ceva dolari americani. Apoi, după 9 ani de explorări, antropologul-fotograf a înţeles că nu acela era locul său de suflet.
„Acolo viaţa e bună, dar sterilă. Am înţeles că aerul mai poluat, spaţiul suprapopulat, metroul mai nespălat, vremea mai întunecată, îmi priesc mai mult, pentru că sunt strâns înrudite cu tot ceea ce înseamnă pentru mine ideea de casă. Îmi lipsiseră cu desăvârşire Europa, cultura, tradiţia, familia şi, de ce nu, primăvara, având în vedere că în Noua Zeelanda totul e verde, tot timpul”, punctează Voichiţa.
MAREA BRITANIE
După o călătorie lungă în jurul pământului, a aterizat, în cele din urmă, în Marea Britanie. Asta se întâmpla în urmă cu trei ani. Locuieşte acum la Londra, la capătul străzii Portobello, un loc pitoresc, pe care ar vrea sa îl păstreze aşa cum este acum, nu aşa cum şi-l imaginează investitorii.
„La capătul ăsta de stradă, eşti ferit de imaginea perfectă a ‘yummy mummies’ şi a soţilor bancheri, vinerea miroase a mâncare venită din toate colţurile lumii, iar Sheldon, un rastafarian din Trinidad, îţi serveşte mâncare, dar şi povestea copilărie lui sărace. E frumos", ne povesteşte cu încântare Voichiţa.
Surprinzător poate, la Londra se simte mai acasă ca oriunde, cu toate că se consideră „an Eastern European at heart”. Dacă ar fi să vorbească despre greutăţile vieţii, ar spune că, în Anglia, „vicisitudinile sunt mai puţin tăioase decât în alte locuri”. S-a adaptat greu la costuri şi la vreme, dar a învăţat că ăsta este preţul pe care trebuie să îl plătească pentru a trăi aici, pentru a se plimba pe malul Tamisei sau a da o raită prin Tate. Când se deprimă prea tare, ia un avion până în Italia, stă la soare o săptămână şi se simte fericită că a reuşit să-şi clădească o viaţă „în care provincialismul, rasismul şi homofobia nu mă agresează, aşa cum mi s-a întâmpla când trăiam pe plaiuri mai însorite”.
„Londra e a imigranţilor, a ciudaţilor şi a sufletelor călătoare, mă simt extraordinar de norocoasă să trăiesc în acest vacarm şi îl trăiesc cu intensitate. Aici e ‘acasă’ pentru mine, am prieteni egipteni, slovaci, turci, yemeni, americani şi chiar britanici, vorbesc 3 limbi într-o zi, aud poveşti pe care nu aş fi avut capacitatea să le inventez cu mintea mea”, spune Voichiţa.
Făgărăşeanca devenită cetăţean al lumii cu domiciliul la Londra are păreri ferme despre englezi şi îi portretizează concis:
„Din punct de vedere afectiv, sunt nişte fiinţe limitate. Îmi place să lucrez cu ei, au standarde înalte, sunt politicoşi fără să fie falşi, sunt deschişi, fără să ştie să se apropie prea tare, au umor şi nu sunt răi în mod gratuit.”
AUTOPORTRET
Dacă este să vorbească despre sine, Voichiţa spune că este mândră să fi moştenit forţa mamei ei, „o femeie extraordinar de tenace şi de puternică”.
„A divorţat în vremea comunismului, fiind fată de preot ortodox, într-un oraş mic unde tata era foarte ‘important’. Şi-a împachetat viaţa şi a luat-o de la capăt în alt oraş, pe vremea când acest ‘confort’ era practic inexistent… Nu a avut timp de depresii şi agonii. Preda dimineaţa şi dădea meditaţii după masa. „Nu ne-a lipsit niciodata nimic, m-a dat la balet, la facultate şi m-a însoţit la show-uri de modă”, îşi aminteşte ea.
Din portret nu ar putea lipsi şi defectele. Unul dintre acestea ar fi lipsa de răbdare…
„Mă enervează calculatorul care nu porneşte suficient de repede, omul din faţă care îmi blochează accesul la raftul de cumpărături.”
… şi spiritul autoritar.
„Uneori, nu le dau oamenilor din jur suficient spaţiu să fie ei înşişi, să se manifeste în ritmul lor… Îmi place ‘să împing de la spate’. Asta am moştenit-o de la tata, care avea şi el o forţă fantastică. Din păcate, tata a murit in decembrie anul trecut şi nu m-a învăţat cum să temperez această forţă, uneori distructivă”, recunoaşte cu sinceritate Vocihiţa.
Altfel, această tânără cu ochi scăpărători pare că a făcut cândva un pact cu Dumnezeu (sau cu diavolul, spune ea) că viaţa nu îi va fi niciodată liniară. Face proiecte de cercetare, călătoreşte, pune întrebări incomode, analizează, trage concluzii, filmează, fotografiază, produce filme despre viaţa oamenilor. În restul timpului, face muncă de terapeut voluntar la spital. Iar atunci când îşi găseşte un răgaz mai personal, îi place să îl aştepte pe Iany, prietenul ei, cu cina pregătită, să facă yoga şi să alerge. Nu își dorește decât ca ziua să aibă mai multe ore...
PASIUNEA PENTRU FOTOGRAFIE
Până să plece din România, s-a considerat mai degrabă un om al cuvântului decât al imaginii. Pasionată de mică de lecturi grele şi dornică să înţeleagă lumea în diversitatea ei, s-a imaginat pe sine drept un antropolog dedicat muncii sale, care îşi va nota cu luare aminte impresii de călătorie, în blocnotesul nelipsit din bagaj.
Odată ajunsă în Noua Zeelandă, Voichiţei i s-a deschis însă un orizont complet nou, prin excelenţă vizual. Aparatul de fotografiat a devenit nelipsit în periplurile ei, în care poveştile oamenilor se citeau pe chipurile lor, iar curcubeul culorilor, al vestimentaţiilor, machiajelor, tatuajelor devenea prea copleşitor pentru a fi descris în cuvinte.
„Antropologul din mine voia să imortalizeze această frumuseţe, de teamă să nu dispară. Frumuseţea stătea şi în faptul că cei fotografiaţi mă întâmpinau cu zâmbete largi, cu gesturi plăcute, asigurându-mă că nevoile materiale nu sunt şi cele mai stringente. Aparatul foto e un motiv de a începe o conversaţie cu cineva, de a analiza trăsăturile cuiva, de a-i citi privirea”, spune Voichiţa.
CONEXIUNEA PRIN FOTOGRAFIE
S-a întâmplat în Laos, pe un drum rural, departe de ‘civilizaţie’. Voichiţa nu era familiarizată cu mediul şi limba. A întâlnit trei femei care cărau nişte coşuri enorme pe cap. Şi-a scos aparatul foto şi a reuşit să stabilească o legătură cu cele trei laoţiene… A înţeles ceva despre viaţa acelor femei, iar ele au înţeles ceva despre tehnologia care nu le afecta cu nimic existenţa. După ce a făcut poza, le-a arătat-o pe ecranul mic al camerei, iar una dintre ele a început să îşi mângâie faţa, uitându-se la fotografie. Nu se mai văzuse în felul ăsta niciodată, dar era mulţumită de imagine. La despărţire, laoţiana a lovit-o prieteneşte pe spate pe româncă şi s-a îndepărtat zâmbind.
Voichiţa nu poate uita un episod cu un saddhu (om sfânt) din India, care după ce a lăsat-o să îi facă poze, a vrut să îi dea ceva din partea lui:
„Acel ceva era o aţă murdară pe care mi-a legat-o în jurul gâtului şi pe care a retezat-o cu o lamă, foarte aproape de piele. Nu aş putea să explic de ce anume l-am lăsat să o lege şi cât de greu am scos-o, dar mi s-a părut un gest inutil şi inedit, adică demn de amintit.”
ARS FOTOGRAFICA
Se consideră o fire iresponsabilă, căreia îi place să se lase surprinsă şi nu îşi face planuri minuţioase. Pozele ei preferate sunt cele făcute pe drumurile lăturalnice. Deşi a fost sfătuită să nu scoată la vedere aparatul foto costisitor, mai ales în locuri periculoase precum pieţele Vietnamului, ale Indiei sau Siciliei, experienţa ei a contrazis avertismentele: la vederea obiectivului, oamenii încep să-i zâmbească.
O captivează sinceritatea unei priviri, ceea ce se află după colţ, dincolo de deal, "tot ce nu scrie în Rough Guides", tot ceea ce i se spune că ar fi periculos. Nu a fost în zone de război sau în ţări considerate ‘agresive’, dar, după cum mărturiseşte, s-a aflat în multe situaţii incomode pentru simplul fapt că voia să surprind o imagine care i se părea interesantă. Merge pe mâna inspiraţiei, nu are obsesia parametrilor tehnici şi, categoric, nu este captivată de peisaje.
„Mă animă oamenii. Eu vreau să surprind un gând care traversează fugar chipul cuiva”, spune Voichiţa.
Fragmentul de poveste spus de chipul unui trecător este singura ei preocupare fotografică. Adevărata frumuseţe, fără nimic estetizant.
„Mi s-a spus de câteva ori că, deşi persoana respectivă nu se consideră ‘fumoasă’, am reuşit să-i scot la iveală o strălucire nebănuită, să o surprind într-un moment ‘frumos’, în care ochii zâmbeau, în care ceva dinlăuntrul ei radia bunătate, calm, linişte”, adaugă Voichiţa.
PROIECTE ÎN IMAGINI
Când călătoreşte, simte că respiră, păşeşte şi trăieşte pentru prima oară. Se abandonează prospeţimii stărilor, descoperă lumea „cu ochi mari, de copil”, incapabilă sau nedorind să judece, doar observând. Aparatul foto o însoţeşte pretutindeni. Foto-documentarele nu sunt decât dovada şi consecinţa explorărilor ei în lungul şi în latul pământului.
„Tribes este o serie de portrete făcute în Laos - o ţară mică, de o frumuseţe nespusă, cu o diversitate etnică stufoasă. Am călătorit pe motocicletă şi m-am oprit de fiecare dată când mi-a ieşit în cale un om. Efortul mi-a fost răsplătit cu o menţiune şi o apariţie în albumul Best of Photography 2013, publicat de Serbim Communications”, explică Voichiţa.
Unul dintre preferatele ei este însă A summer long, făcut în 33 de zile, exact cât i-a trebuit să străbată pe jos 850 de kilometri, alături de pelerinii care se îndreptau spre Santiago (El Camino di Santiago). Documentarul ipostaziază oamenii întâlniţi pe drum, bisericile, apusurile, câinii vagabonzi…
„Era foarte cald, nu ştiu dacă am surprins asta suficient de bine”, spune fotografa.
Voichiţa va continua să scrie capitole noi pentru aceeaşi poveste. Intenţionează să filmeze un documentar în zona Clujului, la începutul primăverii, despre viaţa celor care nu au plecat din România şi nici nu au intenţia să invadeze teritorii noi. Speră ca filmul să surprindă frumuseţea relaţiilor umane, liniştea peisajului. Şi nu-şi ascunde dorinţa ca despre documentarul ei „să se vorbească la fel de mult cât s-a vorbit despre The Act of Killing” (cel mai bun film documentar al anului 2013).
ZICALE
Cel mai recent proiect fotografic semnat Voichiţa Judele „rupe tradiţia” documentarelor, îndreptându-se spre o zonă conceptuală.
Zicale reprezintă o colecţie de 10 fotografii realizate de-a lungul unei luni şi jumătate, care transpun în imagini vorbe de duh româneşti. Ideea i-a venit fotografei din dorinţa de a vorbi despre români, de a le scoate în evidenţă calităţile, nu puţine, în opinia interlocutoarei.
„Cred că avem mult umor. Englezii au şi ei mult umor, sper să râdem bine împreună”, punctează Voichiţa.
Fotografiile ilustrează ad literam zicale româneşti. Modelele pentru acest proiect i-au fost, în mare parte, prietenii, care s-au lăsat fotografiaţi, fără obiecţii, în ipostaze inedite, amuzante, absurde.
Expoziţia vernisată în 13 februarie 2013, la Centrul Cultural Român din Londra, este un omagiu adus de Voichiţa Judele tatălui ei, dispărut anul trecut. |
| Dana Pătrănoiu - Publicist; editor |
Interviu în exclusivitate
