Cartea Midnight in Chernobyl: The Untold Story of the World's Greatest Nuclear Disaster, semnată de jurnalistul Adam Higginbotham și publicată în 2019, este rodul unei munci de documentare de peste 10 ani, în cursul căreia autorul a obţinut accesul la documente sovietice desecretizate, la mărturii publicate ale unor participanţi la evenimente şi a stat de vorbă cu supravieţuitori ai catastrofei, cu ingineri şi fizicieni implicaţi în programul nuclear sovietic, cu foşti lideri ai partidului comunist sovietic ucrainian aflaţi în funcţii de răspundere în aprilie 1986.
Suntem în 26 aprilie 1986, puţin după miezul nopţii, în sala de control a reactorului 4, cel mai recent şi mai sofisticat reactor al centralei nucleare de la Cernobîl, lângă oraşul Pripiat din nordul Republicii Sovietice Socialiste Ucrainiene. Inginerul şef Leonid Toptunov se pregăteşte să oprească reactorul, la finalul unui test menit să verifice funcţionarea turbinelor. Tot ce trebuie să facă este să apese butonul AZ-5 şi să comande coborârea barelor de control din carbură de bor care vor absorbi neutronii emişi în reacţiile de fisiune, oprind producerea de energie în miezul de uraniu al reactorului. Tot în oraşul Pripiat, pe celălalt mal al râului cu acelaşi nume, se construieşte o altă centrală nucleară, două dintre reactoare aflându-se deja într-un stadiu avansat. Aceste centrale sunt aparent o ilustrare a progresului impresionant al ştiinţei şi tehnologiei sovietice la apogeul războiului rece. La fel ca şi programul spaţial sovietic, controlul energiei nucleare este văzut de către conducerea partidului comunist ca esenţial pentru demonstrarea superiorităţii regimului în competiţia acerbă cu Occidentul. „Să facem din atom un muncitor, nu un soldat!” este lozinca uriaşa amplasată deasupra unui bloc de zece etaje din centrul oraşului Pripiat, un slogan care, subliminal, îndeamnă poporul sovietic să accepte cu stoicism privaţiunile, cozile, întunericul şi frigul ca pe un sacrificiu temporar pe altarul progresului ştiinţific. Ceea ce se va întâmpla la ora 1:23 în sala de control plină de fum de ţigară a reactorului 4, când Toptunov va apăsa pe butonul AZ-5, va arăta lumii întregi cât de goale de conţinut sunt aceste lozinci, cât de fragil şi nesustenabil este galopul tehnologic sovietic.
Cartea lui Adam Higginbotham este rodul unei munci de documentare de peste 10 ani, în cursul căreia autorul a obţinut accesul la documente sovietice desecretizate, la mărturii publicate ale unor participanţi la evenimente şi a stat de vorbă cu supravieţuitori ai catastrofei, cu ingineri şi fizicieni implicaţi în programul nuclear sovietic, cu foşti lideri ai partidului comunist sovietic ucrainian aflaţi în funcţii de răspundere în aprilie 1986. Din această mare de informaţie, autorul împleteşte cu abilitate mai multe teme: istoria energiei nucleare sovietice, vulnerabilitatea reactoarelor cu grafit de tip RBMK, efortul uriaş de stabilizare a reactorului 4 şi de limitare a dezastrului, totul însă prin prisma unor poveşti cu eroi şi personaje negative, dar mai ales cu victime inocente. Este povestea lui Leonid Toptunov, cel căruia i s-a ordonat să continue testul în condiţiile în care reactorul devenise instabil şi care, încercând să oprească reactorul, a declanşat o reacţie în lanţ necontrolabilă; a lui Alexander Yuvcenco din Tiraspol, inginer şef mecanic al schimbului de noapte la reactorul 4; a pompierilor din schimbul trei al brigadei numărul 2 din Pripiat, aduşi în miezul dezastrului să stingă incendiile produse de căderea de bucăţi de grafit în flăcări pe acoperişul reactorului 3, fiind expuşi în doar câteva minute la doze de radiaţie de mii de ori mai mari decât cele considerate letale. Este şi povestea lui Victor Brukanov, directorul centralei, care, copleşit de situaţie, a refuzat să avertizeze populaţia oraşului; a lui Vladimir Scerbiţki, prim-secretarul de partid al Ucrainei care, la comanda Moscovei, a organizat la numai 5 zile de la catastrofă parada de 1 Mai din Kiev, unde mii de copii au fost expuşi deliberat la doze inacceptabile de radiaţii. În sfârşit, este pe undeva şi povestea lui Mihail Gorbaciov, cel menit să energizeze cu tinereţea şi entuziasmul său o conducere de partid şi de stat geriatrică şi osificată şi să salveze Uniunea Sovietică prin reformă economică (perestroika) şi transparentizare a deciziilor (glasnost), dar care a preferat să ascundă comunităţii internaţionale adevărata dimensiune a catastrofei. Mulţi ani mai târziu, Gorbaciov a declarat că dezastrul de la Cernobîl a declanşat avalanşa care a culminat cu dispariţia URSS în 1991.
Fisiunea nucleară a fost descoperită experimental de către doi fizicieni germani, Otto Hahn şi Fritz Strassmann în decembrie 1938, şi explicată de către Lise Meitner şi Otto Frisch o lună mai târziu. Izbucnirea celui de-al doilea război mondial a accelerat cursa pentru controlul fisiunii nucleare: sub umbrela proiectului Manhattan, fizicieni americani şi britanici, dar şi mulţi savanţi evrei refugiaţi din Germania nazistă, izolaţi în orăşelul secret Los Alamos, au reuşit să transforme acest fenomen într-o armă devastatoare. Dar acest succes a fost plătit cu sacrificii umane: un fizician american, Harry Daghlian, şi unul canadian, Louis Slotin, şi-au pierdut viaţa în Los Alamos în urma expunerii accidentale la radiaţii. Cunoscutul fizician şi nobelist Richard Feynman, un alt participant la proiectul Manhattan, spunea despre încercarea de a controla fisiunea nucleară că e ca şi cum ai „gâdila coada unui dragon adormit”. Atât bomba atomică cât şi producerea de energie în centralele nucleare sunt consecinţa fisiunii nucleului de uraniu. În urma absorbţiei unui neutron, nucleul de uraniu se dezintegrează, din proces rezultând două nuclee mai mici (de exemplu bariu şi kripton), un număr de neutroni rapizi şi o cantitate impresionantă de energie. În anumite condiţii, neutronii emişi în urma reacţiei de fisune pot fi absorbiţi de alte nuclee de uraniu, producându-le la rândul lor dezintegrarea şi declanşând o reacţie în lanţ, în care din ce în ce mai multe nuclee fisionează.
Eficienţa de absorbţie a neutronilor rapizi este prea mică pentru producerea de energie în centralele nucleare, astfel încât pentru creşterea probabilităţii de absorbţie se impune încetinirea (sau moderearea) neutronilor, sub acţiunea unui element moderator (de regulă grafit, apă, apă grea sau beriliu). Reactoarele nucleare sovietice pe bază de apă şi grafit (cunoscute sub acronimul RBMK), cum erau cele de la Cernobîl, au în spate o istorie complicată. Materialul fisionabil era alcătuit din bare de zirconiu conţinând granule de dioxid de uraniu, împachetate în blocuri de grafit menite să modereze reacţia de fisiune. Căldura produsă de această reacţie era apoi preluată de apa de răcire pompată în reactor, transformând-o într-un amestec de apă supraîncalzită şi vapori la mare presiune. Riscul de explozie datorită presiunii mari a vaporilor, combinat cu faptul că grafitul este inflamabil şi poate lua foc la temperaturi mari, explică o parte din vulnerabilitatea reactoarelor de tip RBMK. La momentul producerii accidentului de la Cernobîl, Occidentul optase pentru un alt model de reactor, mai sigur, aşa numitul reactor cu apă sub presiune, în care apa este folosită atât pentru răcire cât şi ca moderator în locul grafitului.
Suntem în 26 aprilie 1986, puţin după miezul nopţii, în sala de control a reactorului 4, cel mai recent şi mai sofisticat reactor al centralei nucleare de la Cernobîl, lângă oraşul Pripiat din nordul Republicii Sovietice Socialiste Ucrainiene. Inginerul şef Leonid Toptunov se pregăteşte să oprească reactorul, la finalul unui test menit să verifice funcţionarea turbinelor. Tot ce trebuie să facă este să apese butonul AZ-5 şi să comande coborârea barelor de control din carbură de bor care vor absorbi neutronii emişi în reacţiile de fisiune, oprind producerea de energie în miezul de uraniu al reactorului. Tot în oraşul Pripiat, pe celălalt mal al râului cu acelaşi nume, se construieşte o altă centrală nucleară, două dintre reactoare aflându-se deja într-un stadiu avansat. Aceste centrale sunt aparent o ilustrare a progresului impresionant al ştiinţei şi tehnologiei sovietice la apogeul războiului rece. La fel ca şi programul spaţial sovietic, controlul energiei nucleare este văzut de către conducerea partidului comunist ca esenţial pentru demonstrarea superiorităţii regimului în competiţia acerbă cu Occidentul. „Să facem din atom un muncitor, nu un soldat!” este lozinca uriaşa amplasată deasupra unui bloc de zece etaje din centrul oraşului Pripiat, un slogan care, subliminal, îndeamnă poporul sovietic să accepte cu stoicism privaţiunile, cozile, întunericul şi frigul ca pe un sacrificiu temporar pe altarul progresului ştiinţific. Ceea ce se va întâmpla la ora 1:23 în sala de control plină de fum de ţigară a reactorului 4, când Toptunov va apăsa pe butonul AZ-5, va arăta lumii întregi cât de goale de conţinut sunt aceste lozinci, cât de fragil şi nesustenabil este galopul tehnologic sovietic.
Cartea lui Adam Higginbotham este rodul unei munci de documentare de peste 10 ani, în cursul căreia autorul a obţinut accesul la documente sovietice desecretizate, la mărturii publicate ale unor participanţi la evenimente şi a stat de vorbă cu supravieţuitori ai catastrofei, cu ingineri şi fizicieni implicaţi în programul nuclear sovietic, cu foşti lideri ai partidului comunist sovietic ucrainian aflaţi în funcţii de răspundere în aprilie 1986. Din această mare de informaţie, autorul împleteşte cu abilitate mai multe teme: istoria energiei nucleare sovietice, vulnerabilitatea reactoarelor cu grafit de tip RBMK, efortul uriaş de stabilizare a reactorului 4 şi de limitare a dezastrului, totul însă prin prisma unor poveşti cu eroi şi personaje negative, dar mai ales cu victime inocente. Este povestea lui Leonid Toptunov, cel căruia i s-a ordonat să continue testul în condiţiile în care reactorul devenise instabil şi care, încercând să oprească reactorul, a declanşat o reacţie în lanţ necontrolabilă; a lui Alexander Yuvcenco din Tiraspol, inginer şef mecanic al schimbului de noapte la reactorul 4; a pompierilor din schimbul trei al brigadei numărul 2 din Pripiat, aduşi în miezul dezastrului să stingă incendiile produse de căderea de bucăţi de grafit în flăcări pe acoperişul reactorului 3, fiind expuşi în doar câteva minute la doze de radiaţie de mii de ori mai mari decât cele considerate letale. Este şi povestea lui Victor Brukanov, directorul centralei, care, copleşit de situaţie, a refuzat să avertizeze populaţia oraşului; a lui Vladimir Scerbiţki, prim-secretarul de partid al Ucrainei care, la comanda Moscovei, a organizat la numai 5 zile de la catastrofă parada de 1 Mai din Kiev, unde mii de copii au fost expuşi deliberat la doze inacceptabile de radiaţii. În sfârşit, este pe undeva şi povestea lui Mihail Gorbaciov, cel menit să energizeze cu tinereţea şi entuziasmul său o conducere de partid şi de stat geriatrică şi osificată şi să salveze Uniunea Sovietică prin reformă economică (perestroika) şi transparentizare a deciziilor (glasnost), dar care a preferat să ascundă comunităţii internaţionale adevărata dimensiune a catastrofei. Mulţi ani mai târziu, Gorbaciov a declarat că dezastrul de la Cernobîl a declanşat avalanşa care a culminat cu dispariţia URSS în 1991.
Fisiunea nucleară a fost descoperită experimental de către doi fizicieni germani, Otto Hahn şi Fritz Strassmann în decembrie 1938, şi explicată de către Lise Meitner şi Otto Frisch o lună mai târziu. Izbucnirea celui de-al doilea război mondial a accelerat cursa pentru controlul fisiunii nucleare: sub umbrela proiectului Manhattan, fizicieni americani şi britanici, dar şi mulţi savanţi evrei refugiaţi din Germania nazistă, izolaţi în orăşelul secret Los Alamos, au reuşit să transforme acest fenomen într-o armă devastatoare. Dar acest succes a fost plătit cu sacrificii umane: un fizician american, Harry Daghlian, şi unul canadian, Louis Slotin, şi-au pierdut viaţa în Los Alamos în urma expunerii accidentale la radiaţii. Cunoscutul fizician şi nobelist Richard Feynman, un alt participant la proiectul Manhattan, spunea despre încercarea de a controla fisiunea nucleară că e ca şi cum ai „gâdila coada unui dragon adormit”. Atât bomba atomică cât şi producerea de energie în centralele nucleare sunt consecinţa fisiunii nucleului de uraniu. În urma absorbţiei unui neutron, nucleul de uraniu se dezintegrează, din proces rezultând două nuclee mai mici (de exemplu bariu şi kripton), un număr de neutroni rapizi şi o cantitate impresionantă de energie. În anumite condiţii, neutronii emişi în urma reacţiei de fisune pot fi absorbiţi de alte nuclee de uraniu, producându-le la rândul lor dezintegrarea şi declanşând o reacţie în lanţ, în care din ce în ce mai multe nuclee fisionează.
Eficienţa de absorbţie a neutronilor rapizi este prea mică pentru producerea de energie în centralele nucleare, astfel încât pentru creşterea probabilităţii de absorbţie se impune încetinirea (sau moderearea) neutronilor, sub acţiunea unui element moderator (de regulă grafit, apă, apă grea sau beriliu). Reactoarele nucleare sovietice pe bază de apă şi grafit (cunoscute sub acronimul RBMK), cum erau cele de la Cernobîl, au în spate o istorie complicată. Materialul fisionabil era alcătuit din bare de zirconiu conţinând granule de dioxid de uraniu, împachetate în blocuri de grafit menite să modereze reacţia de fisiune. Căldura produsă de această reacţie era apoi preluată de apa de răcire pompată în reactor, transformând-o într-un amestec de apă supraîncalzită şi vapori la mare presiune. Riscul de explozie datorită presiunii mari a vaporilor, combinat cu faptul că grafitul este inflamabil şi poate lua foc la temperaturi mari, explică o parte din vulnerabilitatea reactoarelor de tip RBMK. La momentul producerii accidentului de la Cernobîl, Occidentul optase pentru un alt model de reactor, mai sigur, aşa numitul reactor cu apă sub presiune, în care apa este folosită atât pentru răcire cât şi ca moderator în locul grafitului.
Hybris-ul omului nou de tip sovietic, stăpân absolut al naturii, combinat cu ipocrizia unui sistem totalitar, incapabil de autocorecţie şi dispreţul acestui regim pentru viaţa individului, toate acestea şi-au adus contribuţia la producerea celei mai mari catastrofe nucleare din istorie. Reacţia în lanţ necontrolabilă, explozia conductelor de apă sub presiune, incendierea blocurilor de grafit, topirea granulelor de uraniu şi expulzarea unei cantităţi enorme de material radioactiv în atmosferă au produs consecinţe grave, resimţite şi în ziua de azi, când încă există un cordon de protecţie care izolează o regiune cu raza de aproimativ 30 de kilometri în jurul centralei, aşa numita Zonă de Excludere, în centrul căreia se află oraşul fantomă Pripiat.
Dar povestea nu se opreşte aici. În dimineaţa zilei de 28 aprilie 1986, Cliff Robinson, tehnician la centrala nucleară Forsmark din sud-estul Suediei, a declanşat alarma la punctul de control al nivelului de radioactivitate, în mod paradoxal la intrarea în centrală şi nu la ieşire, cum ar fi fost firesc dacă s-ar fi contaminat radioactiv în timpul lucrului. Specialiştii centralei au crezut iniţial că au de-a face cu o scurgere de material radioactiv şi au evacuat centrala, avertizând în acelaşi timp şi populaţia din regiune despre posibilitatea unui incident nuclear serios. Lucrurile au început să se clarifice însă în momentul când autorităţile suedeze au monitorizat nivelul radioactivităţii atmosferice şi au detectat o combinaţie de izotopi care nu putea fi datorată centralei de la Forsmark, sau altei centrale suedeze. Combinând aceste măsurători cu informaţii meteorologice, s-a profilat din ce în ce mai clar ipoteza că radioactivitatea provenea din afara ţării. Cel mai probabil dinspre sud-est. Abia în seara aceleiaşi zile, la aproape trei zile de la explozia reactorului 4, autorităţile sovietice au recunoscut producerea unui accident la centrala de la Cernobîl, fără să dea detalii despre gravitatea evenimentului sau despre consecințele imediate ale acestuia. A fost doar începutul campaniei de propagandă şi dezinformare, a muşamalizării întregii afaceri. Abia pe 6 mai, la zece zile de la accident, ministrul ucrainian al sănătăţii a avertizat populaţia din Kiev să ia măsuri de protecţie împotriva radioactivităţii crescute şi a demarat distribuirea de pastile cu iod, pentru a împiedia acumularea de iod radioactiv în tiroidă (între timp copiii activiştilor de partid fuseseră trimişi discret în tabere şi sanatorii departe de nordul Ucrainei). Poziţia oficială a URSS a blamat în exclusivitate operatorii centralei de la Cernobîl, fără să recunoască vreo clipă viciile de concepţie şi vulnerabilităţile reactoarelor de tip RBMK. Statisticile oficiale sovietice recunosc cele 31 de victime directe ale catastrofei (specialişti din schimbul de noapte al reactorului 4 şi pompieri care au intervenit imediat după explozia reactorului), dar nu există date oficiale despre efectele pe termen lung ale accidentului asupra populaţiei din regiune.
Sunt doar câteva detalii din cartea-document a lui Higginbotham. Un spaţiu larg este dedicat luptei epice pentru limitarea dezastrului, în cadrul căreia au fost paraşutate mii de tone de nisip şi plumb pentru acoperirea miezului radioactiv topit al reactorului 4. Sunt poveşti incredibile de sacrificiu uman al militarilor care, îmbrăcaţi în costume de protecţie precare, aruncau în viteză două-trei lopeţi de grafit radioactiv de pe acoperişul reactorului 3, încercând să evite extinderea dezastrului şi să limiteze propria expunere la radiaţii la cel mult 3 minute. Nu există date oficiale despre impactul expunerii la radiaţii asupra stării de sănătate a acestor oameni.
Un detaliu autobiografic: la 6 zile de la eveniment, în dimineaţa de 1 mai 1986, mă aflam împreună cu mai mulţi colegi din clasa IX A a Liceului Lazăr în Piaţa Scânteii (azi Piaţa Presei) să-i încurajăm pe cei care urmau să participe la crosul tineretului de 1 Mai, organizat de concuderea de partid a capitalei. Mulţi dintre noi am petrecut după-amiaza la Băneasa, la iarbă verde, şi îmi amintesc că a şi plouat slab în cursul zilei. Abia a doua zi, pe 2 mai, populaţia era informată sumar despre producerea unui accident nuclear în URSS, cu recomandarea specifică de a se evita ieşirea copiilor în natură. Transparenţa n-a fost niciodată o calitate a regimurilor comuniste din spatele cortinei de fier.
Poveştile oamenilor din Pripiat relatate în cartea lui Higginbotham nu au happy end. Leonid Toptunov a murit pe 14 mai 1986, cu măduva osoasă distrusă de radiaţiile la care fusese expus în timp ce, aflat până la genunchi în apa radioactivă, încerca să deschidă manual valvele care permiteau accesul apei de răcire în miezul reactorului distrus de explozie. Victor Brukanov, soldat credinicios al partidului, şi-a asumat fără ezitare rolul de ţap ispăşitor şi a fost condamnat la 10 ani de închisoare pentru neglijenţă criminală în exercitarea funcţiei (a executat doar 5). În nici un act oficial al procesului nu s-a făcut vreo referire la defectele de construcţie ale reactoarelor RBMK, catastrofa fiind pusă exclusiv pe seama operatorilor din camera de control a reactorului 4 şi conducerii centralei. Alexander Yuvcenco a supravieţuit efectelor acute ale expunerii la radiaţii, dar s-a stins din viaţă în 2008, în urma unei leucemii, la 47 de ani. Foarte probabil efectul întârziat al celor petrecute în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1986. În seara zilei de 25 decembrie 1991, într-o scurtă intervenţie televizată, Mihail Gorbaciov anunţa dispariţia de pe hartă a unei ţări: URSS.
Midnight in Chernobyl împleteşte toate aceste fire narative, ne aduce în bucătăria familiei Yuvcenco, dar şi în sala de consiliu a Kremlinului, în camera de control a reactorului 4 dar şi în sediul Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică de la Viena, unde savantul sovietic Valeri Legasov a prezentat comunităţii internaţionale o analiză cosmetizată a cauzelor accidentului. Pe 27 aprilie 1988, la doi ani de la explozia reactorului 4, Valeri Legasov s-a spânzurat în apartamentul său din Moscova. Nu se cunoaşte exact cauza, dar se speculează că sinuciderea s-ar fi datorat remuşcărilor pentru participarea la propagarea unei minciuni. Până la urmă, tema principală a cărţii este chiar minciuna din inima sistemului sovietic, în special minciuna prin omisiune, cauza fundamentala a catastrofei. Operatorii n-au fost înştiinţaţi despre accidentele nucleare anterioare ale reactoarelor RMBK şi nici despre vulnerabilităţile cunoscute ale acestora, în special acel coeficient de vid pozitiv; autorităţile n-au fost informate despre deficienţele lucrării de construcţie la reactorul 4, finalizat în viteză şi cu materiale de calitate îndoielnică; populaţia n-a fost imediat avertizată cu privire la contaminarea radioactivă; comunitatea internaţională a primit informaţii parţiale şi uneori chiar false cu privire la cauzele şi consecinţele accidentului.
Midnight in Chernobyl este o carte greu de lăsat din mână, pentru că, la aproape 33 de ani de la explozia reactorului 4, suntem în continuare fascinaţi de relaţia complicată a omului cu nucleul atomului. În contextul schimbărilor climatice, energia nucleară rămâne, indiscutabil, o opţiune preferabilă arderii combustibililor fosili şi acumulării de dioxid de carbon în atmosteră. Ceea ce s-a întâmplat la Cernobîl şi, mai recent, pe 11 martie 2011 la Fukushima, pe coasta de est a Japoniei, ne demonstrează însă cât de periculos este în continuare, vorba lui Feynman, să te joci cu coada dragonului.
Adam Higginbotham, „Midnight in Chernobyl: The Untold Story of the World's Greatest Nuclear Disaster”
 | |
| Alexandru Babeș - Profesor în cadrul departamentului de biologie a Universității din București |
Material în exclusivitate