Coajă de nucă, romanul lui Ian McEwan, este o bijuterie filigranată în doar 20 de capitole și 212 pagini, în varianta românească. Excelenta traducere îi aparține lui Dan Croitoru.
Povestitorul este un copil nenăscut care se naște pe măsură ce spune povestea. „Crezi?” - pare că te întreabă McEwan pe măsură ce înaintează în text. Și tu-cititorul crezi fără să clipești, pentru că mașinăria, foarte exact articulată, are la tot pasul amănunte care fac ficțiunea verosimilă. Cum are și indicii precise de interpretare a textului. Nenăscut, cum stă, cu urechea lipită de pântecul mamei sale, puiul de om se află în chiar miezul unui complot. McEwan mută povestea lui Hamlet, de la curtea renascentistă din Elsinor, în plină actualitate a secolului XXI.
Mama și unchiul său, aflați într-o incestuoasă relație de dragoste, pun la cale uciderea tatălui. Mama se numește Trudy, iar unchiul este, pur și simplu, Claude. Așadar, regele Claudius al Danemarcei, fratele răposatului rege devine, în Coajă de nucă, Claude, iar regina Gertrude, mama lui Hamlet, este Trudy. Ian Mc Ewan așează indicii pretutindeni în roman - ca să nu i se rătăcească cititorul. Iar numele cu care și-a botezat personajele sunt un indiciu.
În Hamlet, „ceva e putred în Danemarca”. În romanul lui McEwan, cuplul incestuos Trudy-Claude locuiește într-o casă murdară, în care papucii se lipesc de podeaua din bucătărie. Mizeria morală capătă aspecte palpabile. Dar bucătăria și casa întreagă, așa putrede cum sunt, nu aparțin de-a binelea celor doi incestuoși. Ea este a lui John Cairncross, tatălui copilului care urmează să se nască. Acesta are o editură săracă unde a publicat volumele de debut ale unor poeți cunoscuți, care apoi i-au întors spatele. A debutat chiar un laureat al premiului Nobel, dar poetul John Cairncross nu are succes cu poezia pe care o scrie. Fiul său nenăscut îi face un portret mișcător, pentru că din uterul în care se află, îl vede mai bine decât Trudy sau fratele uzurpator Claude - „un ins iubitor de chestiuni concrete” și dezvoltator imobiliar, pe deasupra.
„Cu toate acestea, poezia e viața lui, continuă să îi recite mamei, predă poezie, scrie cronici în reviste, îi susține din umbră pe poeții mai tineri, face parte din jurii care acordă premii, promovează poezia în școli, publică eseuri despre poezie în reviste obscure, vorbește despre asta la radio. Trudy și cu mine l-am ascultat o dată la o oră târzie din noapte. Are mai puțini bani decât Trudy și mult mai puțini decât Claude. Știe pe dinafară o mie de poeme.”
Evident, când descoperi indiciile pe care Ian McEwan le presară în text, tu, cititorule, care ți-ai pierdut inocența („hypocrite lecteur, mon sembleble, mon frère!”, cum zice Baudelaire), știi cu precizie că profesorul de poezie John Cairncross va muri. Și, totuși, citești mai departe, cu speranța absurdă, că poate personajul acesta simpatic va fi salvat cumva în ultimul moment de atotputernicul-McEwan. Dar nu, narațiunea curge implacabil și impecabil!
Hotărârea e luată! Și cea care alege cum va muri profesorul de poezie este Trudy. Ea alege otrava. Dar este o otravă modernă: antigel. Cei doi i-l servesc lui John Cairncross într-un aparent inofensiv smoothie - pe care profesorul de poezie obișnuia să-l bea pentru a-și prelungi viața. După ce crima se petrece, Ian McEwan ne trimite iarăși înapoi la Hamlet a lui Shakespeare, căci Claude are o revelație întârziată:
„Auzi, am citit zilele trecute. Abia acu`mi-am dat seama. Asta ar fi trebuit să folosim. Difenhidramină. E un soi de antihistaminic. Cică rușii i-ar fi administrat așa ceva spionului ăluia care a fost găsit într-o geantă de sport. I-au turnat-o în ureche.”
Crima ar fi putut fi una exact ca în textul lui Shakespeare, așa cum stafia lui Hamlet, răposatul rege otrăvit, i-o povestește lui Hamlet cel tânăr:
„S-a furișat acolo unchiul tău,/C-o zeamă blestemată-ntr-o sticluță,/Și mi-a turnat decoctul veninos/ În ușile urechilor”. (Hamlet, Actul I, scena V, traducere din limba engleză de Violeta Popa și George Volceanov, în William Shakespeare, Opere, vol II, ediția I, Editura Paralela 45, București, 2010, p. 366.)
Până la urmă, Coajă de nucă este un Hamlet răsturnat. La Shakespeare, fantoma tatălui mort apare chiar din prima scenă a primului act. La McEwan, ea apare abia în ultimul capitol al romanului. Și autorul creează suspans și își ține cititorul cu sufletul la gură. „Crezi?” pare că întreabă din nou McEwan. Și tu, în fața acestei alcătuiri de prestidigitator, poți să răspunzi doar atât: „cred!”
Iată cum apare fantoma profesorului de poezie John Cairncross, otrăvit cu antigel de soția Trudy și de fratele său Claude:
„Se aud pași pe scări. Trudy și Claude tresar și ridică privirile. (...) Cei doi zăresc niște pantofi negri de piele, după aceea un mijloc încins cu o curea, o cămașă pătată de vomă și apoi o expresie înfiorătoare, deopotrivă absentă și hotărâtă. Tata poartă hainele în care a murit. Chipul îi e livid, buzele intrate în putrefacție îi sunt negre verzui, ochii mici și pătrunzători. Acum s-a oprit la piciorul scărilor și-i mai înalt decât ni-l aminteam. A venit de la morgă după noi și știe exact ce vrea. Tremur pentru că mama tremură.”
Coajă de nucă este un roman despre răzbunare, scris în litera și spiritul textului shakespearian. Căci naratorul nenăscut, copilul adăpostit în pântecul mamei sale, vorbește uneori exact ca Hamlet:
„Ura față de unchiul meu s-ar putea să fie mai mare decât iubirea pentru mama. Pedepsirea lui ar putea fi ceva mai nobil decât salvarea ei. Dar e posibil să reușesc și una și alta”.
Desfășurat între un motto din Hamlet („O, Doamne! Aș putea să stau închis într-o coajă de nucă și tot m-aș socoti rege al spațiului infinit-numai de nu aș avea vise rele” ) și o parafrază după același text, romanul lui Ian McEwan este o zicere la zicere, dar și contrazicere cu Shakespeare. „Restul e tăcere” zice Hamlet. „Restul e haos” este ultima propoziție din Coajă de nucă.
Publicat în 2016, la 400 de ani de la moartea lui Shakespeare, Coajă de nucă pare o variantă de secol XXI a celor trei versiuni ale tragediei Hamlet, scrise de autor în 1603, 1604 și 1623. Ian McEwan reușește cu acest roman al său să ne facă să credem în cea mai adâncă ficțiune, dar și în puterea miraculoasă a literaturii care străbate nu doar clipa, ci veacurile.
__________
Ileana BÂJA a absolvit în 1997, Facultatea de Litere a Universității Ovidius Constanța, specializarea Limbă și Literatură Franceză-Limbă și Literatură Italiană.A absolvit, în 2000, cursuri postuniversitare de lungă durată, în specializarea Relații Internaționale și Integrare Europeană, la Școala Națională de Studii Politice și Administrative, București.
A publicat:
• „Gâtul păsării-mâna mea dreaptă”, poezie, Ex Ponto, 1999;
• „Vei muri, te vei vindeca”, poezie, Ex Ponto, 2001 - Premiul revistei „Apostrof”; (ediție electronică);
• „L`histoire du Christianisme”, în calitate de co-traducător, Editura Rosetti Educațional, 2010.
A scris poezie și proză în revistele: România Literară, Apostrof, Viața Românească, Contemporanul-Ideea Europeană, Cronica, Ziarul de Duminică, Tomis, Ex Ponto, Poesis, Paradigma.
Este membru fondator al „Cenaclului de Marți” al Facultății de Litere de la Universitatea Ovidius Constanța, alături de Mircea Țuglea, Sorin Dinco, Mugur Grosu și Grigore Șoitu.
În perioada 2000-2013, a lucrat în Televiziunea Română. A realizat, pentru TVR Cultural, rubricile: „Poezie pe pâine”, „Pueri...Cultura”, „Semn de carte”, „Revista Presei Culturale” sau documentarul „Grădina cu suflete a baronului Bellu”.