Valeriu Gherghel: Cărțile importante ne ajută să punem „ordine” în încîlceala vieților noastre

În vremuri în care cititul cărților „a devenit un obicei desuet”, Roata plăcerilor, cea mai nouă colecție de eseuri semnate de Valeriu Gherghel, este o revelație-bucurie pentru orice cititor ce încearcă să-și înțeleagă propria pasiune pentru lectură.

„Oare de ce (mai) citim? Un înțelept a găsit răspunsul: pentru a trăi pur și simplu. Citește ca să trăiești… Omul vrea să priceapă ceea ce trăiește. Iar pentru a înțelege este nevoie de cărți. Citim, așadar, pentru a ne înțelege mai bine pe noi înșine, pentru a ne lărgi sinele, citim pentru a trăi… În fond, am învățat să iubim din poemele trubadurilor. Poeții au inventat iubirea-pasiune. Ei au descris iubirea tenace dintre doi amanți separați, iubirea care se manifestă și în absența celuilalt. Prin urmare, omul mai întîi a citit, și-a imaginat, și abia după aceea s-a întrebat dacă iubește aievea. A citit și abia apoi a trăit”, scrie Valeriu Gherghel în Roata plăcerilor.

Tot autorul afirmă, într-un interviu pentru Revista Paragraf, că „citim fiindcă nu am găsit încă o rațiune care să ne interzică (sub o pedeapsă convingătoare) acest obicei desuet”.

***

Spuneți că o carte bună trebuie să aibă trei însușiri: să fie interesantă, memorabilă, lizibilă. V-aș invita să ne oprim la cuvântul „lizibil”, să îl clarificăm. Un text lizibil impune recitirea, spuneți. Un text ușor de citit (facil) și care nu impune neapărat recitirea este și el lizibil. Cum apreciați, în privința lizibilității, o carte dificil de parcurs, precum Ulysses (Joyce)?

Valeriu Gherghel: Vai, nu eu spun asta, doar o repet. O spune un eminent savant american (de origine rusă). Îl invidiez, fiindcă putea citi Război și pace în original, vă închipuiți ce plăcere? El pretinde că a citit de cel puțin 15 ori romanul lui Tolstoi. L-am numit, așadar, pe Alexander Gerschenkron. Criteriile cărții bune sînt ale lui. Printre acestea el pune și „re-readable”, termen pe care l-am tradus cu lizibil, deși acum îmi dau seama că nu a fost o traducere fericită. Din punctul lui de vedere, este lizibilă cartea la care te întorci după o vreme, cartea pe care ai citit-o măcar o dată, nu ți-a epuizat dorința, nu te-a plictisit, și-ți propui să revii cîndva la ea (și chiar revii). Eu am citit șnur o singură dată Ulysses, dar asta nu înseamnă că romanul lui Joyce nu este o carte de acest fel (care îți trezește dorința de a o relua periodic), am mai căutat prin ea, am citit cîte o pagină sau mai multe, am transcris pasaje, le-am citat în cărțile mele, le-am comentat. Am recitit (recitesc) și cărți care nu ridică dificultăți de înțelegere, Cavalerii teutoni de Henryk Sienkiewicz, să spunem; este primul meu roman impozant (ca număr de pagini) citit, eram copil. Îl luam cu mine în fiecare vacanță de vară, îl străbăteam înfrigurat și întotdeauna cu aceeași plăcere. M-a marcat. Înțeleg iubirea-pasiune pornind de la el… 

Scrieți, în Roata plăcerilor, că un om „normal” citește 10 cărți pe lună, respectiv 5.000 – 6.000 de cărți într-o viață. Cum s-a ajuns la aceste cifre? Și ce ar trebui să înțelegem prin „normal”? Un om pasionat de un anumit gen, sau unul care consumă fără discriminare orice tip de lectură?

Valeriu Gherghel: Iarăși, n-am ajuns eu, tot răposatul Gerschenkron a făcut calculul. El citea între 90 și 110 cărți pe an. Deci, dacă ai norocul să trăiești 80 de ani ca el, rezultă cifra de mai sus. Eu citesc cam 8-10 cărți pe lună, depinde ce fel de cărți, pentru că poți citi cîte 10 volume de poezii într-o singură zi și atunci îi impresionezi pe toți cu cifrele tale. Cu cărțile de filosofie e, firește, imposibil să ții ritmul ăsta, nu poți citi Kant dintr-o suflare, mai trebuie să și meditezi la raportul dintre experiență și intelect. În ritmul meu, citesc cam 100 de cărți pe an. Nu este o cifră formidabilă: Jean Paul Sartre citea 300 de cărți într-un an, dacă este să-l credem pe unul dintre biografii lui. Citea, deci, o carte pe zi. Îi plăceau și romanele polițiste; mulți filosofi sînt pasionați de astfel de cărți, l-aș numi și pe Bertrand Russell printre ei. Dacă te prinde, un roman polițist nu-ți ia mai mult de cinci ore. Pe mine, din fericire, pasiunea asta m-a ocolit. Nu cred că sînt oameni care citesc orbește, absolut orice. Toți fac alegeri…

Considerați că într-o librărie (bibliotecă, anticariat) nu se intră fără a avea un gând anume, o informație cu privire la ce căutăm, o listă ajutătoare. Unde mai este atunci bucuria descoperirii, răsfoitului și, ulterior, a selecției la fața locului?

Valeriu Gherghel: Da, bineînțeles. Nu mergi la bibliotecă fără un gînd în cap, nu iei autorii alfabetic, cum proceda Autodidactul din Greața lui Sartre. Așa nu ai mai termina niciodată. Știi deja ce cauți, altfel nu ai căuta și nu ai găsi ceea ce cauți, ca să fac o trimitere la un paradox expus prima dată de Platon (în dialogul Menon). Poți intra, firește, într-o librărie de azi fără nici un gînd, te poți lăsa în voia hazardului, dar numai dacă ai foarte mult timp la dispoziție – sau îți aștepți iubita și ea, ingrata, întîrzie, și întîrzie, și întîrzie… Foarte rar cumpăr cărți despre care să nu știu absolut nimic. De obicei, am aflat de ele dintr-o revistă, din însemnarea unui blogger, din declarația înfocată a unui amic. Se publică atît de multe cărți încît răsfoitul a devenit un lux, rafturile sînt ticsite de cărți. Mergi la librar și îl întrebi de cutare autor, de cutare titlu, altfel nu te descurci. 

Citiți cărți noi pentru „a nu vă usca prea devreme”, spuneți într-un loc. Cum alegeți un titlu nou? Vă documentați, primiți recomandări sau acceptați să fiți printre primii cititori ai cărții respective?

Valeriu Gherghel: Titlul nou nu-i chiar nou. Dacă e vorba de o traducere, caut recenzii în revistele străine, vreau să știu cum a fost judecată cartea de alții. Încă înainte de a se tipări Laur de Evghenii Vodolazkin, la Humanitas în 2014, am citit despre roman pe un blog în limba engleză, nu mai știu al cui era. De recenzat, cred că am fost cel dintîi care a scris despre Laur la noi, am fost entuziasmat. Între timp, după ce am citit declarațiile lui Vodolazkin în presa din România (vorbea despre democrația din Rusia ca fiind exact ceea ce au inventat și trăit grecii în cetățile lor), entuziasmul meu a diminuat considerabil. 

Nu susțineți ideea de lectură canonică, ba dimpotrivă. Toate titlurile sunt opționale, spuneți, după gustul, necesitățile, dispoziția fiecăruia dintre noi. Și, totuși, există o „coloană vertebrală” de lecturi formative pentru un cititor neofit?

Valeriu Gherghel: Da, am ajuns să cred că toate titlurile sînt opționale, că nu există cărți obligatorii. Cine a parcurs întreg „canonul occidental” de la A la Z? Nimeni. Nici măcar profesorii de literatură nu ajung într-o viață de om să o facă. Nu putem citi tot. Cînd a înțeles acest adevăr banal, Gertrude Stein a simțit o mare ușurare, nu mai avea de parcurs nici o listă apodictică, putea citi pe alese, după plac, fără un orar riguros. Pentru mine (dar numai pentru mine) o astfel de „coloană vertebrală” ar putea arăta ca mai jos. Numesc, deci, zece cărți fără de care nu m-aș retrage pe o insulă pustie: 

1. Petronius, Satyricon;
2. Lucius Annaeus Seneca, De tranquilitate animi;
3. Marcus Aurelius, Gînduri pentru mine însumi;
4. Lucius Apuleius, Măgarul de aur;
5. Augustin, Confesiuni;
6. Montaigne, Eseuri;
7. Gustave Flaubert, Corespondență;
8. Jorge Luis Borges, Eseuri;
9. Bertrand Russell, Eseuri sceptice;
10. Michel Foucault, Hermeneutica subiectului. Cursuri la College de France (1981-1982). 

Dacă aș eșua pe o altă insulă pustie, aș salva desigur zece cărți diferite. Sau nici una… Cinic vorbind, poți trăi și fără să citești, deși este greu să locuiești pe o insulă pustie în absența cărților, te-ai plictisi de moarte…

Spuneți că lectura este o activitate intrinsec reflexivă. Cât de valabilă este această afirmație în privința cărților ușoare, care nu ridică obstacole de înțelegere, care ne poartă cursiv către final și pe care de cele mai multe ori le dăm uitării odată consumate? Cât de reflexiv mai este actul cititului în aceste cazuri?

Valeriu Gherghel: Putem citi reflexiv pînă și Povestea celor trei purceluși, deși nu e modul cel mai potrivit de a parcurge o poveste (care glorifică norocul orb al celui de-al treilea purceluș). Criticul deconstructivist Jonathan Culler așa a procedat, a ținut morțiș să fie interesant, și a văzut în cei trei purceluși din poveste cele trei ipostasuri ale Sfintei Treimi, cele trei stadii pe drumul vieții etc. Dar o astfel de interpretare este prea inteligentă, mult prea subtilă (în definitiv, numai credulii au voie să citească povești) și nu folosește la nimic (cel mult ne putem amuza citind-o). 

Răspunzând la întrebarea de ce citim?, afirmați că „lectura sugerează o ordine în haosul vieții noastre, cartea propune o formă, ea îl ajută pe cititor să găsească un fir, o soluție, o ieșire din încâlceală…”. Mai putem vorbi despre o ordine lămuritoare când vine vorba, de pildă, de postmodernism?

Valeriu Gherghel: Da, dacă înțelegem postmodernismul așa cum l-a definit Umberto Eco. Și, oricum, orice lectură a unei cărți importante ne ajută să punem „ordine” în încîlceala vieților noastre, dacă socotim că viețile noastre pot primi o ordine și nu sînt, așa cum cred acum (așa cum am crezut dintotdeauna), o succesiune de succesiuni de întîmplări. Din păcate, nu am întîlnit încă nici o instanță obscură (o sursă de sens și de ordine situată în afara existenței mele, apex omnium) care ar transforma succesiunea de întîmplări în ceva de ordinul necesității. Destinul e doar un alt nume pentru hazard. Oricîte zaruri am arunca, hazardul nici nu va fi abolit și nici nu se va transforma în necesitate, va rămîne el însuși… 

„În lectură nu există un pentru că, o cauză, un efect, o legătură suficientă și necesară” spuneți în alt loc. Poate fi stabilită o corespondență între gratuitea lecturii enunțată anterior și plăcerea/gratuitatea jocului?

Valeriu Gherghel: Cei care au meditat asupra lecturii au încercat să-i găsească o rațiune și o cauză finală (de ce citim?; în ce scop?). Unii dintre ei nu au reușit să identifice această cauză finală (sintagma îi aparține lui Aristotel). Pentru acest motiv, Charles Dantzig a formulat enunțul „citim fiindcă…”. În definitiv, citim fiindcă nu am găsit încă o rațiune care să ne interzică (sub o pedeapsă convingătoare) acest obicei desuet. Nu știu dacă lectura este numaidecît un joc (ludus), sper că nimeni nu citește în joacă nici măcar cartea lui Johan Huizinga, Homo ludens. 

„Cu toate acestea, sugestia că în cărți (și numai acolo) poți sesiza „cauzele din spatele faptelor” este profund discutabilă. Nu vreau să dau exemple. Nici nu e nevoie de ele. Cauze și motive putem găsi probabil numai în literatura de secol XIX. Și poate nici acolo. Literatura actuală este la fel de întunecată ca viața însăși. Nu-ți oferă înșiruiri cauzale, rațiuni suficiente, ci numai confuzie și incertitudine. Repet, dacă experiența reprezintă contactul direct cu lucrurile, lectura nu este mai puțin o experiență, în pofida faptului că lucrurile și întîmplările din cărți sînt de alt tip (sînt „fictive” și se oferă minții cititorului printr-o intuiție diferită. Nu poți percepe fructul oprit (nespecificat în Geneză), fructul cu care l-a îmbiat Eva cea păcătoasă pe Adam cel virtuos, într-un moment de distracție, dar ți-l poți închipui.

Și ar mai fi ceva. Scriitorii au descoperit că în viața de toate zilele (dar și în ficțiune), parce que devine adesea malgré. Omul din subterană, descris de Dostoievski, se comportă adesea în pofida faptului că, și nu pentru că. Și asta deoarece așa vrea el, să răstoarne providența, să abroge determinismul și să nu semene cu ceilalți. Și mai spune despre el că este un individ livresc, a citit prea mult și a trăit prea puțin, de aceea nu va înțelege pînă la urmă nimic și, la întîlnirea cu Liza, se va comporta premeditat ca un nesăbuit. Cel puțin asta este impresia lui: „Răutatea mea era livrescă”. Iată, prin urmare, un excelent motiv de a deschide o carte. Citim în pofida faptului că lectura, ca și iubirea nu pot fi justificate (suficient)…”. (Roata plăcerilor, pp. 16-17)

Pledați pentru slow reading, cu atât mai mult cu cât, înaintând în vârstă, nu mai e timp să revii la o carte anume. Afirmați, pe de altă parte că cititul rapid (fast reading) depinde de scop, de natura cărții, de vârstă și împrejurări. Dacă presiunile profesionale cu deadline-uri strânse nu permit o lectură lentă, ci una fast, fragmentată, incompletă – credeți că plăcerea livrescă ar putea fi recuperată într-o oarecare măsură printr-o relectură ulterioară a cărții? Este posibil ca abordarea inițială – grăbită, superficială -, a unui text să compromită iremediabil receptarea lui corectă, profundă?

Valeriu Gherghel: Cînd citim repede-repede, căutăm o informație, un amănunt, un pasaj, ne aflăm sub presiune, avem de terminat un eseu, de pus o notă explicativă, pregătim un examen, o conferință, o predică. Nimic nu ne împiedică mai tîrziu să recitim articolul (doar frunzărit), cartea (doar întredeschisă). Numai o aversiune viscerală poate compromite înțelegerea corectă a unui text: nu-ți place cutare autor dintr-o pricină legată de o întîmplare nefericită, ai rămas corigent, de pildă, la disciplina Metalogică, începi să-i urăști de moarte pe logicieni, nu mai vrei să auzi de metoda diagramelor VENN și nici de cele 13 silogisme rabinice.

Ce este snobismul livresc? Îl considerați nociv individual și/sau societal?

Valeriu Gherghel: Simplu: să citești cărți fiindcă le citește și altul. Snobismul (de la sine nobilitate) nu a fost niciodată nociv, snobismul e benefic, am scris cîndva despre asta, a scris și Alexandru Paleologu. Există păcate mai grele… 

Care dintre locurile enumerate în Lecturi la Purcica ați simțit că rezonează cel mai bine cu textul pe care îl citeați? Au existat locuri care au inspirat anumite lecturi în defavoarea altora? Există o amprentă unică a locului în modul de receptare a unei cărți sau a alteia, un inefabil care se pierde la o relectură în alte spații (și în alte conjuncturi)?

Valeriu Gherghel: Cred că da. Nu-mi pot închipui o altă lectură a „poemului” Suflete moarte, cartea lui Gogol, decît sub ploaia măruntă, pătrunzătoare care m-a prins odinioară la o „practică agricolă”, printre stogurile de porumb. Dar dacă nu putem uita împrejurările unei lecturi (Marcel Proust avea o memorie formidabilă), asta nu trebuie să ne împiedice de a reciti cutare carte. Nu putem reconstitui niciodată circumstanțele inițiale… 

Viața și cititul/comentariu nu se exclud, spuneți în carte. Flaubert a înțeles, prin viață, a scrie (bine). Regretatul Emil Brumaru se considera nu un trăitor, ci un „captiv în cuprinsul cărților”. Dumneavoastră ce înțeles îi dați vieții?

Valeriu Gherghel: Sensul pe care i l-a dat un fizician notoriu: „ceva care se opune coruperii și stazei”. 

Dacă ar fi să oferiți cititorilor un îndemn, ar fi cel spre recitire, aprofundare, retrăire confortabilă a plăcerii sau cel spre risc, spre trăirea unor senzații noi prin lecturi noi? Altfel spus, lectura de plăcere (plăcerea cărților clasice, a drumurilor bătătorite) sau lectura jubilatorie, conform Roland Barthes?

Valeriu Gherghel: Categoric, aș recomanda lectura de plăcere (recitirea). În căutarea lecturii jubilatorii, foarte rară, de altfel, îți pierzi adesea timpul, citești zece cărți noi și nu identifici nici una bună. Timp pierdut. I-am căinat întotdeauna pe criticii literari obligați, prin profesie și program, să străbată numai cărți mediocre. Nu există specie mai urgisită decît specia criticilor literari. Cu istoricii literari este o altă poveste, ei se opresc la un geniu ca Gavril Rotică și-i sorb toată viața miresmele… 

Alexander Gerschenkron ar fi citit Război și pace de 15 ori, Alexandru Paleologu, de 12 ori. Îi considerați recititori iluștri. Există un număr „magic” de revizitare a cărților dificile, complexe, pentru a le înțelege într-o profunzime mulțumitoare (vizavi de intențiile auctoriale)?

Valeriu Gherghel: În nici un caz. Am glumit cînd am vorbit de cifra 5 și am încercat s-o justific într-o notă de subsol abundentă. N. Steinhardt citise de peste 50 de ori Craii de Curtea-Veche și nimeni nu are dreptul să afirme că a procedat greșit. Sau corect. Citești o carte de cîte ori poți. Tocmai am ales din raft Cavalerii teutoni, deși nu știu cu precizie pentru a cîta oară o fac…

Spuneți că după o anumită vârstă nu mai contează ce citești, ci ce recitești și ce crezi despre ce ai citit. Vă invit, în final, să întocmiți o listă mai lungă sau mai scurtă a re-lecturilor dvs., fără pretenții de canon tip Harold Bloom.

Valeriu Gherghel: Am propus o listă mai sus. Nu-mi pare inutil să mai propun una, de final: 

1. Sofocle, Antigona;
2. Vergiliu, Eneida;
3. Seneca, Despre viața scurtă, De breuitate vitae;
4. Epictet, Manualul;
5. Ioan Hrisostomul, Că nu trebuie să-i plîngem prea tare pe morți;
6. Boccaccio, Decameronul;
7. Daniel Defoe, Jurnal din anul ciumei;
8. Gogol, Suflete moarte;
9. Dostoievski, Însemnări din subterană;
10. Roberto Bolaño, 2666. 

Valeriu Gherghel, „Roata plăcerilor”, Editura Polirom, Colecţia Plural, 2018, 264 pagini.

 

Dana Pătrănoiu 
- Publicist; editor

Interviu în exclusivitate

„Bâlciul Universităţii”… şi alte texte de Florin Dumitrescu

Textier. Copywriter. Poet. În oricare dintre aceste posturi, Florin Dumitrescu se simte confortabil, pentru că joaca histrionică cu vorbele şi sensurile îl defineşte organic.

Cartea Bâlciul Universităţii – Descoperind spiritul târgoveţ în Bucureştiul postsocialist, apărută în format e-book la editura Humanitas ne relevă un Florin Dumitrescu mai aplecat spre analiză ca oricând, observator fin al tipologiilor, scormonind în amintirile anilor ’90 după noi înţelesuri.

În noua sa ipostază de autor de studii antropologice, Florin Dumitrescu încearcă să recupereze şi să aducă în prim-plan faţete nebănuite ale protestului-maraton din Piaţa Universităţii, eludând, într-o oarecare măsură, sensurile politice ale vremurilor. Golaniada nu a fost doar o manifestaţie cu valenţe ideologice, ci o manifestare urbană, în care şi-au găsit loc sacrul şi carnavalescul, ludicul şi comercialul deopotrivă.

„Am privit fenomenul Piaţa Universităţii ca pe un târg, în sensul cât mai amplu al termenului: praznic de pomenire (a eroilor-martiri), forum de dezbateri civice, bazar, chermesă, carnaval, iarmaroc… Poate că noţiunea cea mai potrivită pentru a sintetiza toate sensurile dorite este grecescul agora, care semnifică deopotrivă spaţiu de dezbateri publice şi piaţă agroalimentară. Am folosit termenul piaţă/târg, aglutinând două cuvinte româneşti bogat polisemice fiecare. În titlu, am preferat termenul mai pitoresc de bâlci, pentru a-mi etala mai bine viziunea.

Rememorând mirarea pe care am trăit-o în mai 1990 în Piaţa Universităţii faţă cu mondenitatea – chiar frivolitatea – manifestaţiei, am presupus că mai important decât caracterul militant al Pieţei s-a dovedit spiritul târgoveţ al acesteia: faptul că bucureştenii, mai mult decât să combată regimul neocomunist etc., simţeau nevoia (poate nu deplin conştientizată) de a redescoperi urbanitatea normală, de a socia liza şi – pe şleau spus – de a se distra împreună.” (Florin Dumitrescu – Bâlciul Universităţii)

***

Pentru fiecare dintre participanţii la manifestaţia-maraton din ’90, Piaţa Universităţii a însemnat ceva. Altceva, de la individ la individ. Ce anume a stimulat abordarea ta – piaţa ca bâlci?

Florin Dumitrescu: Cred că declicul s-a declanşat când l-am văzut pe ţigănuşul vânzător de roşii, pe care îl pomenesc în carte. Mi-a rămas amintirea asta, am avut o intuiţie, n-am mers foarte mult pe ea, dar s-a fixat în mintea mea şi m-a influenţat în decursul timpului. Apoi l-am citit pe Bahtin şi am avut o revelaţie… carnavalul, manifestările populare, râsul colectiv – toate influenţează cultura. Ulterior, am intrat în anturajul profesorului Vintilă Mihăilescu şi al asistentului său, Bogdan Iancu, mentorii mei, care mi-au influenţat modul de gândire.

Din ghemotocul de impresii de atunci s-a născut şi ideea Pieţei Universităţii ca… piaţă, şi am început să descopăr bogăţia sensurilor conţinute de acest cuvânt.

Am încercat să găsesc constanta – bâlciul, o structură nu integral economică, ci şi de divertisment, mondenitate, socializare, joacă. Mi-am spus că noi am atins atunci un grad zero al bâlciului, al târgului. Atunci când noi credeam că restartăm societatea, am trecut prin experienţa unei trăiri colective de tip târgoveţesc. Am încercat să descriu atmosfera „generată spontan” (cum ar spune profesorul Mihăilescu) prin amintirile unor participanţi.

Cât ai lucrat la carte?

Florin Dumitrescu: Am vorbit cu oamenii în primăvară, iar în lunile de vară am redactat-o. Mă pregăteam de încheiere, în septembrie, când a izbucnit mişcarea din Piaţa Universităţii legată de Roşia Montană şi am avut două sentimente contradictorii.

Pe de o parte, îmi dădeam seama că ceea ce scrisesem eu poate părea perimat, că se referă la o altă epocă. Pe de altă parte, îmi dădeam seama că, încheind cartea în acel moment, pierdeam anumite revelaţii. Ceea ce se întâmpla chiar atunci mă ajuta, de fapt, să găsesc o constantă a târgurilor, a manifestărilor de acest gen, mai mult sau mai puţin protestatare. Există componenta clara de contestare, de opoziţie în cultura protestelor – vezi Tahrir, Taksim, mai nou Ucraina – dar ceea ce zic eu este că există o mare componentă ludică, hedonică, şi în privinţa protestelor de acum. 

Cum ţi se par protestele din 2012-2013 faţă de cele din anii ’90?

Florin Dumitrescu: Acum există o polarizare mai tranşantă, în anii ’90 eram mai uniţi. Atunci era clasa muncitoare foarte bine structurată, bine reprezentată. Acum trebuie să identificăm noţiunea de proletariat în alte părţi. Unii spun că sunt oamenii din companii, corporatiştii, alţii spun că noul proletariat ar fi consumatorii – exploataţi de către branduri, într-o relaţie de supunere, de participare pasivă.

Eu am încercat să descriu o etapă în carte. Am spus că a fost o tribună în faţa Inter-ului, care era a oamenilor simpli care participaseră la revoluţia din ’89, cu Dumitru Dincă ca exponent reprezentativ. Odată cu apariţia balconului, mişcarea de atunci a căpătat o dimensiune ceva mai intelectuală, dar s-a ideologizat foarte mult, componenta anticomunistă a dominat complet mesajul.

Polii ăştia se regăsesc mai pregnant în 2012. În faţă Teatrului Naţional sunt oarecum continuatorii lui Dumitru Dincă, oamenii mai simpli, influenţaţi şi de ceea ce văd la televizor – „anteniştii”, „oteviştii” cum li se spunea -, iar peste drum, în faţa Arhitecturii sunt intelectualii, oamenii cu Facebook, studenţii, hipsterii.

Polarizarea asta abia se simţea în ’90. Atunci ne contopeam mai uşor unii cu alţii, era altă structură socială a cetăţii.

În paranteză spus, am rămas uimit să văd cât de blamat a fost celebrul Dans al pinguinilor, o formulă de protest la adresa guvernului Boc. În loc să comenteze cu simpatie manifestaţia, televiziuni care aveau şi ele un mesaj anti-guvernamental, au ridiculizat-o, au desfiinţat-o. În ’90 nu s-ar fi întâmplat aşa ceva. Când Paţurcă dansa lambada, toată lumea dansa lambada. Eram mai naivi, mai aproape de pulsul poporului, nu eram atât de elitişti.

Diferenţa între acum şi atunci stă şi într-o emancipare culturală, într-o privire mai critică asupra societăţii, asupra culturii de masă.

Poţi face o comparaţie între lozincile anti-Roşia şi cele anti-comuniste din vremea „golanilor”?

Florin Dumitrescu: Inovaţia este acum A4. Oameni care scriu un statement pe un A4, şi-l pun în faţă se pozează cu el şi se postează instantaneu pe reţele de socializare. Noi, în ’90, nu scriam pe A4, veneam să protestăm cu mâna în buzunar sau lucram o jumătate de zi ca să pictăm o pancartă. Pe atunci nu ne pozam şi nu aveam Facebook. Ineditul este dat mai degrabă de social media. Există o atomizare, fiecare strigă câte ceva, apare o competiţie între a avea mesaje individuale cât mai şmechere. Zic că, în ansamblu, există mai multă creativitate.

Ai descoperit constanta Pieţei Universităţii? 

Florin Dumitrescu: Că mişcările se cheamă Golaniade sau Hipsteriade, pentru asta există pieţele – să vii, să socializezi, să dezbaţi, să zdrăgăni chei pe vremuri, să baţi peturi acum. Sunt fenomene care se repetă, dar există şi o dinamică a atitudinilor.

Frumuseţea pieţei stă în libertatea ei de a adera sau nu la o cauză. Se prea poate ca acum să te duci în piaţă să manifeşti în favoarea bicicliştilor sau să te duci acolo îndrăgostit de o fată care militează anti-cianuri şi să aderi prin contagiune. Piaţa este pur şi simplu un loc de dezbateri, un loc de comerţ al ideilor.

Ce valori ne mai ghidează în viaţă?

Florin Dumitrescu: Mi-e greu să identific valori într-o epocă de relativizare post-modernă. Există o tendinţă tot mai pronunţată de redefinire a identităţii naţionale, regionale sau etnice în general. Recuperarea valorilor se întâmplă după ani buni de globalizare, după nişte ani în care am fost împinşi spre modelul occidental.

Îmi vine în minte exemplul fasolei (sau verzei) cu ciolan care se împarte poporului de Ziua Naţională. Există clar aici şi componente comerciale, mediatice, populiste, dar este un fenomen care semnifică dorinţa de întoarcere la anumite valori autohtone.

Un alt exemplu ar fi Dragobetele, care este, în fond, un artefact, o reconstituire a ceva care a existat doar endemic, în anumite locuri. Dar oamenii simt nevoia de ceva mult mai adânc conotat tradiţional.

Ar trebui să vorbim şi despre pericolul kitsch-ului?

Florin Dumitrescu: Când se atinge kitsch-ul e o garanţie că treaba merge. Momentul în care lucrurile devin kitsch, momentul în care simţul nostru estetic de oameni educaţi este scandalizat, ar trebui să ne confirme că fenomenul a prins. E ok să fie kitsch, aş spune. Dacă suntem într-o zonă de Mândra Chic – o zonă pastorală, idilică, cu o participare puţin naivă, puţin stângace a culturii populare, – înseamnă că nu am ajuns unde trebuie, că mai trebuie să aşteptăm.

Celebrele „milieuri”, „tişlaifăre”, atât de ironizate… au devenit, cu trecerea timpului, parte din patrimoniul nostru, vorbesc despre noi, capătă o anumită densitate de mesaj, au o valoare extra-estetică. 

Spre ce se îndreaptă publicitatea?

Florin Dumitrescu: Publicitatea s-a cam terminat… în formula pe care o cunoaştem. Într-o paranteză fie spus, presa moare şi pentru că moare publicitatea. Ca freelancer, îmi dau seama că proiectele sunt tot mai puţine. Dacă se întâmplă să apară clienţi noi, sunt absorbiţi urgent de agenţiile mari, în veşnică foame de bani.

Teoretizând, aş putea spune că publicitatea se transformă în altceva. O tendinţă tot mai prezentă este să-l pui pe consumator să participe, să se implice, să fie creativ… Găseşti la tot pasul chestii de genul „Spune cum ţi-a influenţat prietena ta viaţa în bine şi vei câştiga nu ştiu ce premiu…”. Este o formulă de a exploata consumatorul. Dar el se lasă exploatat cu plăcere. Este o creativitate democratizată. Şi de aici ar rezulta o altă tendinţă, ieşirea din standarde, personalizarea. Sunt multe lucruri de analizat, dar cred că ideile sunt aceleaşi de pe vremea lui Platon. Doar contextele se schimbă. Dacă ai implicat consumatorul, se cheamă că ţi-ai atins scopul. Până la urmă, nu faci publicitate de dragul ideilor, ci pentru a atrage şi a ţine captiv consumatorul.

Texte noi pentru Sarmalele Reci?

Florin Dumitrescu: Eu am colaborări intense cu Sarmalele Reci, dar cam la doi ani, când scoatem câte un album nou. În schimb, colaborez constant cu Direcţia 5. Trupa e o uzină, lucrează non-stop.

Cum a apărut „Toată lumea-n stradă” pentru protestele din 2013?

Florin Dumitrescu: „Toată lumea-n stradă” e un cântec din ’99. Eu am fost cu ideea de „toată lumea-n stradă, la grămadă”, pentru că credeam în starea de anarhie fără soluţii, ca un pat germinal al societăţii. Era o vreme când lumea nu mai ieşea în stradă, începuse să se blazeze. Varianta din ’99 e puţin mai complexă, are şi porţiuni lirice alternând cu cele rock. Şi în 2013 ne-am bucurat, am zis „băi, am fost profeţi!”. Zoltan a fost zi de zi în Piaţă şi a cules sloganul „S-a dat şpagă barosană pentru Roşia Montană”, am editat puţin melodia, versurile, şi am scos cântecul nostru în lume.

Mai eşti de părere că „Ţara te vrea prost”?

Florin Dumitrescu: O mai spun din când în când. Ca un fel de concluzie reconfortantă… 

Dana Pătrănoiu 
- Publicist; editor

Interviu în exclusivitate