Dumitru Crudu: „Ziua de naştere a lui Mihai Mihailovici” este şi cartea Basarabiei, a dramei basarabene

Cel mai nou roman al scriitorului basarabean Dumitru Crudu - Ziua de naştere a lui Mihai Mihailovici - este o cronică de familie şi, indirect, povestea „unei lumi aflate într-o permanentă frământare”.

Având ca laitmotiv data de 28 iunie, istoria personală a personajului Mihai Mihailovici, recompusă fragmentar din episoade intense ale vieţii sale, merge mână în mână cu Marea Istorie, marcând momente-cheie ale dramei basarabene. 

***

Pentru început, vă invit să ne povestiţi pe scurt cum a luat naştere acest roman, cum i-aţi închegat structura, cum a decurs scrierea lui propriu-zisă.

Dumitru Crudu: La început, nu am știut că ceea ce scriu eu e un roman. Credeam că scriu proză scurtă. Scriam pur și simplu niște povestiri, când, la un moment dat, într-o bună zi, am observat că există o mare legătură între ele. Textele dialogau. La fel cum comunică între ele picăturile de apă care cad din cer și formează ceea ce noi numim ploaie, așa și prozele mele scurte s-au topit în acest roman. Liantul dintre ele era faptul că toate aveau loc într-o singură zi: pe 28 iunie, și că personajele treceau prin prozele mele, precum ar fi trecut dintr-o cameră în alta. Aceleași personaje reveneau obsedant. Membrii unei familii: familia Ciuntu-Lebădă, pe tot parcursul narațiunii. Adică vreme de 78 de ani. Bunicul drept Mihail Feodorovici, bunicul vitreg Radu Gavrilovici, bunica Liza, Mihai Mihailovici, Tamara, Vasile, Ciprian, Răzvan, Iosif Cosminovici și mulți alții au devenit pe rând personaje principale sau secundare în roman. De aceea, aș putea spune că e un roman unde sunt mai multe voci și mai multe perspective asupra realității și istoriei.

Titlurile pe care le-aţi dat capitolelor sunt date precise, în care apare ca leit-motiv „28 iunie” – o zi semnificativă în istoria Basarabiei şi, totodată, ziua de naştere a protagonistului Mihai Mihailovici. V-aş invita să ne vorbiţi despre însemnătatea istorică a anilor consemnaţi în titluri şi despre modul în care aţi corelat/conectat evenimente macrosociale cu întâmplări din microcosmosul personajelor create.

Dumitru Crudu: Pe 28 iunie 1940, Basarabia este ocupată de trupele sovietice și tot pe 28 iunie se naște Mihai Mihailovici, înpiedicându-i pe ai lui să se poată refugia peste Prut. Sovieticii au transformat-o într-o mare sărbătoare națională, impunându-le basarabenilor s-o serbeze, iar pe Mihai Mihailovici să facă abstracție de aniversarea sa. Pe când sovieticii serbau eliberarea Basarabiei, Mihai Mihailovici îți ținea ziua sa, iar asta semăna aproape cu un act de disidență. Romanul meu este însă și un bildungsroman în care este urmărit destinul lui Mihai Mihailovici, din clipa când se naște la Chișinău și până este înmormântat la București. Sunt descrise toate etapele importante ale vieții sale. Este și o cronică de familie. Viața, moartea, dragostea, prietenia, trădarea, devotamentul, lașitatea, eroismul, turnătoria, KGB-ul, comunismul, migrația, ura – toate au încăput în această familie peste care a trecut tăvălugul istoriei.

Apoi, fiecare an din titlu are o semnificație a sa. În 1944, Basarabia a fost ocupată pentru a doua oară de trupele sovietice. În 1947, a cunoscut o foamete cumplită în timpul căreia au murit sute de mii de oameni și s-au comis cele mai abominabile crime, inclusiv acte de canibalism. În 1953, moare Stalin. Acesta a fost contextul istoric în care s-a derulat copilăria lui Mihăiță. Dar, chiar și dacă era un copil în acele vremuri sinistre, istoria mare a venit și peste el, sub chipul tatălui arestat și dus în Siberia sau luând înfățișarea soldaților care-i violează mătușa sub ochii săi. Personajele mele simt mereu răsuflarea fierbinte a istoriei în ceafă. Istoria distrugându-le destinele. Numai Mihai Mihailovici va ieși învingător în lupta sa cu istoria. Pentru că odată cu retragerea sovieticilor în 1992, a fost desființată și sărbătoarea de pe 28 iunie, dar el a continuat să-și țină ziua sa și după căderea Uniunii Sovietice. Deci a învins.

Cine este Mihai Mihailovici? L-aţi gândit ca pe un personaj-cheie în puzzle-ul fragmentar al naraţiunii?

Dumitru Crudu: Mihai Mihailovici este o figură aparte. Un personaj-cheie. În destinul său se oglindește soarta Basarabiei. Un copil cu doi tați, tatăl drept și tatăl vitreg, tatăl drept fiind un om ridicat și deportat în Siberia, iar tatăl vitreg un turnător, un colaboraționist și un nomenclaturist notoriu. Un om cu doi tați atât de diferiți. Doi tați aflați pe părți opuse ale baricadei. O canalie și un erou. Băiatul se va împărți între cei doi. Îl detestă pe Radu Gavrilovici, tatăl său vitreg, și îl adoră pe Mihail Feodorovici, tatăl său natural. În același timp, îl va disprețui pe Mihail Feodorovici când îl va auzi pe acesta ridicându-și vocea la mama sa și îi va fi recunoscător lui Radu Gavrilovici când îl va ajuta să intre la facultate, unde nimeni nu voia să-l primească din cauza tatălui său drept, care făcuse gulagul. Își va pierde prima iubită din cauza lui Mihai Feodorovici. Dar își va găsi soția datorită lui. Sentimentele lui Mihăiță, căci așa i se spunea lui Mihai Mihailovici în copilărie, vor oscila față de tatăl său biologic de la dragoste la indiferență și de la ură la recunoștință față de tatăl său vitreg. Totuși, destinul său va fi marcat cu precădere de faptul că tatăl său natural a făcut gulagul. Din cauza asta va fi exmatriculat de la facultate și un timp va fi șomer, iar când își va găsi de lucru, va lucra cu spatele, descărcând saci la gară sau cu palmele, la tipografie. Un om rebel în tinerețe ( va fi internat și la nebuni), va ajunge un conformist la maturitate. Cu toate astea, nu va ezita nici o clipă să meargă în 1992 să-și apere țara, unde-și va pierde picioarele și pe doi dintre frați. Ajungând la bătrânețe într-un scaun cu rotile, Mihai Mihailovici își va pierde și darul vorbirii. Dar nu și luciditatea. Nu întâmplător, la parastasul lui Radu Gavrilovici, atunci când nu o să-l vadă nimeni, va plânge. Marea întrebare este de ce și după ce sau după cine plânge Mihai Mihailovici. Nu vă spun. Vă las pe dumneavoastră singuri să răspundeți la această întrebare.

Stilul dumneavoastră este lapidar, cu observaţii scurte, fulgurante, puneţi mult accent pe întâmplare şi pe acţiune. Cum aţi construit istoriile personale ale personajelor? Şi cum le-aţi conturat profilul psihologic?

Dumitru Crudu: Aveți dreptate, am pus mult accent pe întâmplare, pe fel de fel de încurcături, pe ceea ce trăiesc personajele și am evitat să le comentez sau să le explic acțiunile, lăsându-i pe cei care îl vor citi să facă acest lucru. Istoriile personajelor sunt discontinui, întrerupte, frânte, iar tipul de realism pe care-l practic eu aici ar fi unul fracturat. Realismul fracturat – cred că această sintagmă este cea mai potrivită pentru a descrie această carte. O carte compusă din instantanee ale unei singure zile, în care primează evenimentul epic, din care personajele se nasc ca din spuma mării. Istoria personajului nu se încheagă imediat, ci pe parcursul narațiunii, din zeci de istorii mai mici. Personajele mele se reflectă într-o oglindă spartă. Într-un ciob poți vedea doar nasul personajului, în alt ciob, doar ochii și numai punând ciob lângă ciob le poți vedea chipul întreg. Profilul lor psihologic poate fi dedus din acțiunile pe care le fac.

„Prezența atâtor soldați făcea imposibilă orice tentativă de‑a pătrunde pe strada pe care se afla restaurantul acela unde exista mâncare cât vrei și unde Mihăiță totuși s‑a întors, deși strada aia era păzită mai dihai ca o cetate. Se cățără pe creanga unui copac rămuros și se holbă spre ferestrele restaurantului, cu o mare speranță în suflet. Era însă istovit de la atâta efort și de‑abia se mai ținea pe creanga aia. Ca să nu se prăbușească la pământ, se încleștă cu ambele mâini de trunchiul copacului. Gura îi era uscată, obrajii trași și, brusc, simți cum amețește și cum se clatină pe creanga acelui copac ca o frunză bătută de vânt. Știa de ce amețise. De lihneală. Îi era o foame de nu mai vedea nimic în fața ochilor.

De aceea, își interzisese să mai tragă cu coada ochiului spre ferestrele largi ale restaurantului, pentru a nu vedea cum militarii înfulecă găini fripte, pentru că, dacă i‑ar fi văzut, probabil că ar fi murit pe loc, atât de foame îi era. Se întorsese cu spatele la restaurant, dar fără să vrea capul i se răsucea peste umăr, iar dacă nu capul, atunci mintea îi aluneca spre mesele din restaurant și‑i aducea în fața ochilor pe ofițerii din local ronțăind carnea aia fragedă și proaspătă de găină, și el începu să saliveze și nu mai știu ce să facă. Avea impresia că o să înnebunească, nu altceva, atunci când o pală de vânt îi aruncă în nări toate miroznele din bucătăria restaurantului și el salivă și mai tare, și mâinile îi alunecară de la sine de pe trunchiul teiului încins de soare și se prăbuși pe pământ, lovindu‑se cu capul de o rădăcină ieșită din țărână, postură în care și înțepeni, pufăind din ce în ce mai zgomotos și mai rar, fără să se poată mișca pe o coastă și fără să se poată ridica în picioare și pur și simplu uitându‑se îngrozit la cerul ce se prăvălea peste restaurant și peste el. Cu spatele lipit de pământ, lihnit de foame și răsuflând tot mai gălăgios, nici nu mai ținea minte de când nu mai mâncase. Leșină. Restaurantul deja se închisese, ferestrele lui se cufundau una după alta în întuneric, și ofițerii se împrăștiau clătinându‑se.
 

Din restaurant ieși maiorul Medvedev, beat mangă. Aghiotantul său Sașa Soskov înhămă calul care, nitam‑nisam, începu să bată dintr‑un picior. Cu o copită îl izbi într‑o coapsă pe Mihăiță. Maiorul nu‑l văzu pe băiat, cum nu văzu nici trăsura spre care‑l conducea aghiotantul său. Băiatul începu iar să respire și deschise ochii, întrebându‑se oare de ce‑l doare atât de tare piciorul, fără să știe că tocmai durerea aia insuportabilă îi salvase viața. Ajutat de Sașa Soskov, maiorul se urcă pe capră, lângă preafrumoasa domnișoară Geta, care pe vremuri fusese vânzătoare la Flutura, dar când să se lipească de ea, calul își săltă coada în sus și se băligă, enervându‑l la culme pe maior, care începu să‑l biciuiască furios.
 

Calul o luă la galop și trăsura maiorului se făcu nevăzută în capătul străzii, unde au dispărut și trăsurile celorlalți ofițeri, sau mașina generalului, sau soldații ce patrulaseră toată seara prin fața restaurantului. Acum strada era pustie. Cu ultimul strop de putere pe care‑l mai avea, băiatul se târî spre balegele aburinde din mijlocul drumului și începu să le râcâie cu un băț, și toate grăunțele de porumb îngropate în băligar le băga în buzunar. Alături curgea un pârâu, spre care băiatul se târî de‑a bușilea și‑și băgă capul în apă.
 

Dar de grăunțele din buzunar nu se atinse, le păstra pentru surioara sa Tamara, pentru frățiorii săi Valentin, Ivan și Anatol și pentru mămica sa scumpă, ca aceasta să facă făină din ele, iar, ulterior, o turtă. Cu grăunțele alea zornăindu‑i în buzunar, se urni câine-câinește din loc. Dar se abătu un pic din drum și o luă pe acolo pe unde trecuse trăsura maiorului Medvedev. Flutura era în partea dreaptă, iar el o luă la stânga în speranța că, poate, cine știe, calul maiorului Medvedev se va mai băliga o dată în drum.” (pp. 33 – 35)

Cum vă situaţi, ca scriitor, faţă de ideea de eroism, de verticalitate morală, de oameni/personaje cu destine extraordinare, care se opun tăvălugului istoriei?

Dumitru Crudu: De regulă, ne place foarte tare să etichetăm oamenii. Acela e bun, celălalt e rău, acela e o canalie, iar Y e un erou. Împărțim lumea în alb și negru. În prieteni și dușmani, în oameni cu destine extraordinare și în oameni de nimic. Ei bine, în privința asta eu am o altă părere. Eu nu cred că cineva care e considerat de toți drept un erou este exclusiv doar erou și cineva care este văzut de toată lumea ca o lichea este doar o lichea. Cu atât mai mult în totalitarism sau în zilele noastre. După părerea mea, în perioada sovietică, în Basarabia, oamenii nu se împărțeau exclusiv în eroi sau în oportuniști și canalii. Nu neg că au fost și oameni care au înlocuit icoanele de pe pereți cu portretele lui Lenin sau au luptat contra regimului. Au fost, firește, dar aceștia nu erau majoritari, erau și ei o mână de oameni. Cei mai mulți însă au fost oameni amestecați. Nu vreau să demantelez pe nimeni şi nimic şi nu vreau să rescriu istoria, dar, cu toate astea, după părerea mea, basarabenii nu au fost niciodată exclusiv de-o parte a baricadei sau de alta. Nu vreau să decomandez spiritul combativ al unor basarabeni şi capacitatea altora ieşită din comun de a se adapta oricărui regim politic de afară, chiar şi dacă acesta ar fi unul tailandez, ci vreau să spun că adevăraţii rebeli şi adevăraţii oameni sovietici au fost, dacă înţelegeţi ce vreau să spun, mai degrabă nişte excepţii. Adică au fost nişte excepţii cei care au fost exclusiv doar canalii sau exclusiv doar disidenţi, doar lichele sau doar rebeli, doar profitori fără niciun fel de scrupule sau doar opozanţi înflăcăraţi. Nu zic că nu au fost şi din aceştia. Au fost, fără doar şi poate, dar aceştia au fost, aşa cum am mai spus mai la deal, mai curând nişte oi rătăcite de turmă.

Sau, hai să vă dau câteva exemple ca lucrurile să fie şi mai limpezi. Să-i luăm, de exemplu, pe scriitorii Emilian Bucov şi pe Grigore Vieru. Părerea larg răspândită despre autorul poemului Cresc etajele e că a fost un profitor de pe urma regimului comunist, care a cântat ode kilometrice „măreţelor” realizări comuniste, doar pentru a-şi umple buzunarele cu bani. În acelaşi timp, percepţia cristalizată care a supravieţuit timpului asupra lui Grigore Vieru e că acesta a fost un opozant al regimului sovietic. Nu pun la îndoială că poetul care a cântat mama şi limba ca nimeni altul a avut un rol deosebit în ceea ce priveşte conservarea identităţii naţionale a românilor basarabeni, dar, în acelaşi timp, lui Grigore Vieru îi aparţin unele dintre cele mai frumoase poezii dedicate lui Lenin. Pe de altă parte, nimeni altul decât Emilian Bucov i-a luat apărarea Leonidei Lari atunci când aceasta fusese întoarsă cu faţa la perete de către zbirii sovietici. Nu cred că cele câteva poezii realist-socialiste ale lui Grigore Vieru i-ar anula rolul pozitiv pe care l-a jucat în perioada sovietică, tot aşa cum nici faptele bune ale lui Emilian Bucov nu-l pot scoate basma curată pe poetul realist-socialist Emilian Bucov. Cu toate acestea, am dat aceste exemple ca să relev faptul că Grigore Vieru nu a fost un rebel pursânge, cum nici Emilian Bucov un oportunist fără niciun Dumnezeu. Sau, altfel spus, vreau să susţin ideea, şi sper ca nimeni să nu intre la idee din această cauză, că omul care a predominat în perioada totalitară, dar care mai e central şi în post-totalitarism e omul amestecat, în care se întâlnesc contrariile, acesta putând fi în acelaşi timp şi un opozant contra regimului, dar şi un oportunist sau un laş în anumite situaţii. Un exemplu concludent pentru acest tip de om este Andrei Lupan. Cunosc sute de oameni, dacă nu mii, în acest oraş care pot să-mi demonstreze că a fost un om foarte bun, după cum cunosc şi foarte mulţi oameni care ar putea să-mi spună că a fost un oportunist. Cine are dreptate? Eu cred că ambele tabere, şi cei care-l admiră, dar şi cei care-l contestă. Adică, Andrei Lupan a fost un om amestecat în adevăratul înţeles al cuvântului.

Ei bine, modelul personajelor mele e anume omul amestecat. Toate personajele mele sunt niște oameni amestecați: de la Mihail Feodorovici la Radu Gavrilovici. Mihail Feodorovici a făcut gulagul, un lucru pentru care era admirat de fiul său, Mihăiță, dar tot Mihail Feodorovici se purta uneori foarte urât cu soția sa, Liza. Iar Radu Gavrilovici fiind un nomenclaturist habotnic a furat bani din safeul Sovietului Sătesc pentru a o scoate pe Tamara de la pușcărie. Cei doi – disidentul și oportunistul – sunt niște oameni amestecați. Ambii, capabili de fapte nobile, dar și de josnicii.

Multe dintre întâmplările din roman sunt relatate în tuşe groase, inspirate parcă de realitatea istorică, de viaţa de zi cu zi, care deseori „bate ficţiunea”. Acest umor negru cu nuanţe groteşti este mai mult (sau altceva) pentru scriitorul Dumitru Crudu decât un (clasic) procedeu literar?

Dumitru Crudu: Pe cele mai multe dintre personajele mele care au trecut prin război ( nu doar prin cel de-al doilea război mondial, dar și prin războiul ruso-moldovenesc din 1992), foamete, deportări, care au aflat adevărata față a KGB-ului, doar umorul i-a mai salvat. Când niște soldați i-au luat casa lui Mihail Feodorovici și l-au aruncat în stradă, i-a mai rămas doar umorul. Ce mai putea să facă altceva decât haz de necaz atunci când a fost arestat și dus în Siberia? Umorul l-a moștenit și fiul lui, Mihăiță. Și asta se poate vedea foarte bine în scena când dentistul îi găurește dinții fără anestezie. Felul cum Mihăiță relatează realitatea e comic. Deși realitatea, în sinea ei, aproape că e tragică. A mai face spirite însemna însă a nu capitula. A continua lupta. Cât mai poți să râzi înseamnă că nu ești învins. Cât mai poți să râzi de tine însuți.

În textul meu, deseori, există o tensiune între realitatea grea și împovărătoare pe care o trăiesc personajele mele și modul ilariant în care o redau. De ce recurg la acest procedeu? Poate, pentru a putea transmite și această idee, că umorul i-a salvat pe basarabeni de această istorie apăsătoare și nedreaptă.

Pe parcursul cărţii vă referiţi, în diferite contexte, la diverşi scriitori, nu doar basarabeni. Ce reprezintă pentru dumneavoastră David Lodge, cel la care faceţi trimitere chiar în primul capitol?

Dumitru Crudu: David Lodge pune mare preț în romanele sale pe umor. Poate de-aia îl și iubesc personajele mele.

Deşi un părinte nu ar trebui să aibă preferinţe între copiii săi, v-aş întreba dacă există vreun personaj, vreo întâmplare sau vreun capitol de care sunteţi mai ataşat într-un fel sau altul, cu o semnificaţie aparte pentru dumneavoastră?

Dumitru Crudu: Sunt atașat de toate personajele din acest roman, chiar și de cele negative. Încă mai adorm în fiecare noapte cu gândul la ele. Asta e cartea mea la care țin cel mai mult. E o carte pe care parcă am rupt-o din mine. Am respirat în ea câțiva ani buni. Abia aștept să fie citită. E și cartea Basarabiei, așa cum am văzut-o eu. A dramei basarabene. Dar e și multă istorie personală în ea. La cartea asta țin ca la un copil.

Dumitru Crudu, „Ziua de naştere a lui Mihai Mihailovici”, Editura Humanitas, Colecția „821.135.1 – Scriitori români contemporani”, 2019, 248 pagini.

Dana Pătrănoiu 
- Publicist; editor

Interviu în exclusivitate

Dumitru Crudu: Am scris o carte despre oamenii mărunți, duși în larg de valul istoriei

Scriitor consacrat în literatura de pe ambele maluri ale Prutului, Dumitru Crudu a lansat, la sfârșitul anului 2017, o nouă culegere de proze scurte, intitulată Moartea unei veverițe.

Pentru românii mai puțin familiarizați cu viața de zi cu zi a „fraților basarabeni”, noul titlu semnat de Dumitru Crudu este o revelație. Universul de dincolo de Prut din Moartea unei veverițe se deschide într-o splendoare nudă (crudă?), lipsită de menajamente stilistice. Clocotitor, periculos, grotesc pe alocuri. Înduioșător, trist, deznădăjduit - nu de puține ori. La Chișinău, Tiraspol sau Bender, politica mai marilor zilei se îmbină organic cu gesturile mărunte ale omului simplu, sexul devine o monedă de schimb mai valoroasă ca leul moldovenesc sau rubla, șmecheria este deopotrivă urzeala sofisticată a marilor infractori, dar și, uneori, singurul mod de a supraviețui, de pe azi pe mâine, al celor mulți și săraci.

Dumitru Crudu și-a găsit timpul și inspirația să ne răspundă la câteva întrebări despre „încuscriri” politice și construcții literare, despre biografia care susține sau dezminte ficțiunea... Despre o veveriță, care, pe un viscol năpraznic, este sfâșiată de câini, iar sfârșitul ei ar putea fi alegoria omului de rând prins în vălmășagul vremurilor.

*** 

Fişa dvs. de scriitor (dar şi confraţii dvs. de breaslă) vă recomandă în egală măsură ca poet, dramaturg, prozator, editorialist la portalurile deschide.md şi Radio Europa Liberă. Care dintre ipostazele scriitoriceşti anterioare vă reprezintă mai fidel? Dacă ar fi să alegeţi în acest moment, care etichetă profesională vă descrie mai bine?

Dumitru Crudu: Să știți că nu mi-ar fi deloc ușor să fac o alegere, dar, dacă, totuși, aș face una, aș zice că sunt în primul rând prozator, pentru că proză scriu aproape că zilnic. Poet sunt mai mult ocazional.

Poezie scriu când și când, fără să-mi propun neapărat asta, cumva constrâns de circumstanțe, atunci când mi se întâmplă ceva trist sau - foarte rar - ceva vesel. Ultimele mele cărți de poezie așa le-am scris. „Eșarfe la cer” și „La revedere, tată” le-am scris după moartea unor oameni dragi: „Eșarfe la cer”, după moartea soacrei mele și cea de-a doua, după ce s-a prăpădit tatăl meu. Le-am scris în clipele de veghe, pe fundalul unei mari neliniști și al unei mari tristeți. Nu mă gândisem nici pentru o secundă că ceea ce fac eu e poezie. Pur și simplu nu mai știam cum să fac față tristeții, jalei, dorului, suferinței, disperării, deznădejdii, durerii. Toate aceste sentimente deveneau insuportabile mai ales când rămâneam singur, după ce mă retrăgeam din camerele în care sufereau tata și soacra mea. Durerea era așa de chinuitoare că nu mă ajutau nici calmantele. De fiecare dată, când pătrundeam în odăile unde se stingeau acești oameni scumpi mie, îmi băgam un calmant sub limbă, ca să mă pot ține în mâini. Dar tot degeaba. Durerea și groaza deveneau foarte apăsătoare înainte de somn. Nu puteam dormi. Și atunci mă sculam din pat și mă așezam la computer și scriam tot ce-mi venea prin cap. Abia după moartea lor am înțeles că ceea ce am scris eu atunci erau poezii. Poezii care mă ajutau să adorm și mă salvau de disperare.

Am mai scris, o dată, poezie când mi s-a oferit o reședință literară în Rotterdam. O lună de zile de libertate. Fără job, fără obligații sociale, fără grija zilei de mâine. O lună în care puteam să fac orice îmi trecea prin cap și eu am ales să scriu poezie, dar după ce am plecat din Rotterdam, am încetat să mai scriu. Mi-a trecut de la sine. De asta și spun că scriu poezie mai mult ocazional, împins din spate de anumite evenimente care îmi dau viața peste cap.

Altceva e cu dramaturgia mea. O vreme am crezut că voi putea trăi de pe urma teatrului și am scris foarte multe piese de teatru. Teatru mai scriu și acum, dar acum nu mai am această iluzie. Pentru că nu mai sunt montat chiar așa de des și de ușor. Acum scriu teatru mai mult la comandă, pentru anumiți prieteni regizori sau pentru a participa la anumite concursuri literare.

În schimb, proză produc zilnic. Zi de zi scriu proză. Iată de ce și mă consider mai întâi prozator, și apoi poet și dramaturg.

Schiţele dvs. alerte, lipsite de pasaje descriptive şi nuanţări stilistice reuşesc să transmită imaginea unui univers basarabean agitat, clocotitor, periculos, grotesc pe alocuri - avem foşti şefi KGB răpiţi în toiul zilei (Glumele de la ora două), mascaţi în raiduri pe străzile Chişinăului, amici sau colegi care şi-au pierdut minţile în timpul războiului ruso-moldovenesc (O întâlnire cu tata), rakeţi evadaţi din închisoare (Micul), prieteni care dezbat politică cu pumnii (Muzicanţii din Flutura) etc.

Întrebarea este: aşa este, aşa percepeţi viaţa de zi cu zi din Republica Moldova sau aceasta este imaginea pitorească pe care o doriţi proiectată?

Dumitru Crudu: Zilele astea am citit două cărți de proză, un roman de John Updike – Fugi, Rabbit - și o carte de proză scurtă de Tolstoi, După bal. Ei bine, imaginea Americii în romanul lui Updike e una tare hidoasă, și eu m-am întrebat la fel ca și dumneavoastră: oare asta să fie adevărata Americă, la care se raportează atâta lume și în care atâția abia așteaptă să plece? O Americă locuită de rasiști, naționaliști, misogini, criminali, bețivi, obsedați sexual, prostituate, dezaxați, parveniți sau asta e America lui Updike, și nu are nici o treabă cu America reală? Nici Rusia din prozele lui Tolstoi nu arată mai bine. Locuită de tipi fără scrupule, fără nici un Dumnezeu, de canalii, lichele, lași, oameni fără suflet, pentru care aproapele contează doar atâta timp cât pot trage foloase pe seama lui, dar când se îmbolnăvește, îi întorc ceafa, Rusia din acest volum de proză scurtă e o țară în care nu ai vrea să locuiești niciodată.  

Sigur că Rusia lui Tolstoi nu ne va șoca la fel de mult ca America lui Updike, pentru că în primul caz opinia foarte multor oameni despre ce se întâmplă în Rusia coincide cu viziunea lui Tolstoi, dar nu asta se întâmplă și în ceea ce privește America lui Updike. Pentru multă lume, America reprezintă un tărâm al libertății și toleranței, un spațiu al armoniei sociale, unde individul își poate realiza toate visurile și, uite că, vine Updike și tulbură apele și ne prezintă o cu totul altă Americă, în care o lăuză se apucă să bea după o ceartă cu soțul și-și îneacă în cadă fetița abia născută și în care o tipă se întinde cu un alt tip pentru bani: să-l credem oare? Asta să fie oare adevărata Americă? Eu nu mi-am putut răspunde la această întrebare, dar l-am crezut pe Updike, pentru că universul descris de el m-a convins, deși America sa nu este neapărat una realistă, ci este mai curând una fictivă. Cu toate astea, Updike a sesizat unde evoluează America și a sunat din clopoțel. Când și-a scris romanul, Trump încă nu era președinte, dar Rabbit, acest tip plin de sine, înfumurat, arogant, egoist, trufaș, care nu se iubește decât pe sine, seamănă atât de tare cu președintele american, încât nu poți să nu recunoști că Updike a fost un vizionar. Adică America fictivă a devenit reală.

Întrebarea mea ar fi de care țară e mai apropiată Basarabia (sau Republica Moldova) înfățișată de mine în cartea mea: de America lui Updike (o țară fictivă care devine reală peste un timp) sau de Rusia lui Tolstoi (în care opinia autorului coincide cu a cititorului)? Eu cred că de ambele. Basarabia mea (eu aș prefera să utilizez termenul Republica Moldova, pentru că atunci când spui Basarabia, zici Republica Moldova fără Transnistria, dar nu asta e Republica Moldova de azi) are ceva și din Rusia lui Tolstoi și din America lui Updike.

În măsura în care reuşiţi să vă distanţaţi (obiectivaţi) - cât este autentic-factual (realitate) şi cât este invenţie-convenţie (suprarealitate) în scrierile dvs.?

Dumitru Crudu: Imaginea pe care o construiesc eu este în același timp și realistă și fictivă. Republica Moldova din cartea mea coincide într-o măsură foarte mare cu Republica Moldova de aievea. În realitate, noi, cei care locuim dincolo de Prut, stăm pe un butoi de pulbere. Țara în care eu mi-am scris cartea este un spațiu agitat, tensionat, crispat, unde se poate întâmpla orice și unde a avut loc un război foarte sângeros în 1992, pe care l-am pierdut și pierzându-l am rămas cu o armată străină pe o parte din teritoriul țării. Republica Moldova este o țară sfâșiată între România și Rusia. Cei care vor unirea cu Rusia sunt un pic mai mulți și, de aici, foarte multe conflicte. Întrebarea e dacă imaginea Basarabiei din cartea mea este una realistă sau eu am îngroșat culorile. Nu cred că am adăugat de la mine. Eu cred că la fel ca și în cazul Rusiei lui Tolstoi, imaginea pe care o ofer eu cititorului coincide cu adevărata imagine a Republicii Moldova. Doar că are ceva și din America lui Updike. Ce? Faptul că în prim-plan scot indivizii și las țara în care locuiesc într-un plan secund, în fundal. Iar indivizii sunt, de cele mai multe ori, inventați de mine. 

Continuând ideea de mai sus, în proza dvs. biografia pare să meargă mână-n mână cu literatura. Până la ce punct este biografie şi de unde începe ficţiunea în Moartea unei veveriţe? Fără să desconspiraţi eventuale reţete literare cât din Dumitru Crudu în carne şi oase regăsim în ultimul volum de proze?

Dumitru Crudu: Poate nu o să mă credeți, dar foarte puțin din biografia mea a intrat în această carte. Ba chiar și atunci când am plecat de la unele din întâmplările din viața mea, am mers cu totul în altă parte față de cum se petrecuseră lucrurile aievea. De aceea această carte nu este autoficțiune. Să vă dau niște exemple. Eu, bunăoară, spre deosebire de personajele mele, și spre deosebire și de un combatant chel și gras, pe care-l cheamă Dumitru Crudu, sau de un poet cu același nume ca și mine prins de militarii ruși, nu am participat la războiul ruso-moldovenesc din 1992, iar întâmplările pe care le-au trăit personajelor mele, nu le-am trăit și eu.

Eu nu am fost la război, nu am avut o mătușă Maria la Tiraspol și un unchi Ivan la Chișinău, și nu am încercat niciodată să merg în Transnistria cu injecții și plăcinte sau ilegal. Cu toate astea, am încercat în fiecare dintre prozele din carte să prezint în așa fel evenimentele de parcă le-aș fi trăit pe propria mea piele. Ca lumea să creadă că tot ce povestesc, mi s-a întâmplat mie. Că am fost la război, că am o mătușă la Tiraspol, că am încercat să-i duc injecții și plăcinte și așa mai departe.

Am căutat să șterg granița dintre ficțiune și realitate. Să dau drept reale niște încurcături inventate. Și mulți m-au crezut. Am o proză în care povestesc cum niște vameși transnistreni nu au vrut să mă lase să merg în Transnistria. Proza asta a fost citită de polițiștii moldoveni din Bender (în Bender, deși este controlat de autoritățile transnistrene, există și poliție moldovenească), care m-au sunat pentru a mă ajuta ca să trec în Transnistria. Adică ei erau ferm convinși că ceea ce am povestit eu s-a petrecut cu mine și nu m-au crezut când le-am spus că e vorba de o proză.

În același timp, deși prozele mele nu sunt autoficțiuni, am încercat să introduc în ele istoria. Istoria care a intrat cu tancurile și buldozerele peste noi. Nu eu am inventat această istorie, ceea ce am inventat eu au fost istoriile individuale, poveștile unor anumiți indivizi, destinele lor, și tot felul de întâmplări din viețile lor. 

Proza dvs. transmite opţiuni etico-politice clare. Îi menţionaţi frecvent pe Igor Dodon, Maia Sandu, Dorin Chirtoacă, Vlad Filat şi alţii. De asemenea, în naraţiunile dvs. condamnaţi corupţia şi corupţii, ironizaţi traseismul politic. Cât de angajat, implicat politic, sunteţi în viaţa de zi cu zi? Sunteţi declarat de o parte sau alta a baricadei – unionist, pro-european? Aţi avut probleme datorită opţiunilor politice exprimate în scris?

Dumitru Crudu: Vreau să vă spun așa. Nu am încercat să bag pe gât opțiunile mele politice personajelor mele și, de aceea, ele au propriile lor vederi politice, care, de multe ori, nu coincid cu părerile mele, sau sunt chiar în răspăr. Pentru că eu nu am încercat să scriu o carte despre mine, ci despre ceilalți (chiar și dacă ceilalți sunt inventați), despre oamenii mici și mărunți, luați pe val de istorie și duși în larg. Ştiu că ceilalți nu gândesc neapărat ca mine și nu sunt mereu de acord cu opiniile mele.

În ceea ce mă privește, sunt unionist.

Credeţi că e posibilă totala rupere a mediului artistic de realitatea socio-politică înconjurătoare? Există creatori în Republica Moldova neangajaţi artistic sau personal în viaţa politică? Dacă da, ne puteţi da un exemplu?

Dumitru Crudu: Nu prea știu creatori care să trăiască într-un turn de fildeș. Pentru asta ar trebui să fii fie foarte bogat, fie să fii dintr-o altă lume. Cum foarte puțini creatori din Republica Moldova sunt bogați (eu aș spune că nici unul) și mai toți sunt cu picioarele pe pământ, atunci au și anumite opțiuni politice. Altceva e că unii sunt și oportuniști și merg cu cei care plătesc mai bine. În Republica Moldova până și a spune „bună ziua” înseamnă a face politică, pentru că depinde și cui îi spui „bună ziua”.

Zilele acestea, s-a declanșat un mare scandal în jurul unei tinere interprete - Ana Munteanu, cea care a câștigat Vocea României – pentru că aceasta a acceptat să primească o diplomă din mâinile lui Dodon. Toată lumea a acuzat-o că a trădat cauza. Răspunsul Anei a fost foarte sincer. Ea spunea că singura ei politică e muzica. A fost foarte sinceră și naivă, fără să știe că asta nu e posibil și în Republica Moldova, unde orice gest e interpretabil și are coloratură politică. Fără să știe și să bănuiască, a fost folosită de politicianul Dodon, dar și de cei care au acuzat-o. Toți și-au făcut capital politic pe seama ei. Biata fată! E o cântăreață foarte talentată - e un fenomen - dar ceea ce nu știa e că trăind în Republica Moldova, trebuie să ai și anumite opțiuni politice. Altfel, vei fi făcut praf de o tabără sau alta.  

Descrieţi drept tensionate relaţiile Republicii Moldova cu Republica Transnistreană (Tiraspolul) în mai multe episoade narative. Dincolo de sâmburele biografic, de experienţa personală, puteţi susţine (ca fapt istoric, jurnalistic) că tensiunile dintre stânga şi dreapta Nistrului sunt cu adevărat intense şi la această oră? Ne puteţi da un exemplu recent în acest sens?

Dumitru Crudu: Războiul s-a terminat, în urma căruia armata rusă a ocupat o parte din teritoriul Republicii Moldova, cel din dreapta Nistrului, dar tensiunile nu au luat sfârșit. Unele dintre ele sunt cronice, cum e conflictul dintre fermierii din Coșnița și celelalte șase sate din dreapta Nistrului, care au rămas în subordinea Republicii Moldova, și miliția transnistreană. În ce constă? Țăranii din aceste sate nu sunt lăsați să meargă la pământurile lor, pentru că șoseaua pe care ar trebui meargă pentru a ajunge la ele e controlată de milițienii din Tiraspol și aceștia pur și simplu nu vor să-i lase să se ducă încolo. Conflictele izbucnesc cu precădere toamna când urmează să-și strângă roada. Mai e și problema școlilor românești din Transnistria (școli unde se învață în limba română cu grafie latină și după curiculumul din Chișinău, spre deosebire de școlile moldovenești subordonate Tiraspolului, unde predarea se face în limba română cu grafie chirilică), pe care Tiraspolul a încercat de mai multe ori să le închidă. Acum câțiva ani, militarii ruși au împușcat și un tânăr dintr-un sat din stânga Nistrului care se subordonează Chișinăului fără nici un motiv și fără ca după aia să fie tras la răspundere, deși autoritățile moldovenești au cerut asta răspicat. Și așa mai departe.

Există două proze în cartea dvs. construite diferit de celelalte. Papucii ăia ai mei de care am vrut să scap în tren şi Tamara folosesc dubla naraţiune (naraţiuni paralele). Care este legătura dintre cele două naraţiuni paralele în fiecare dintre prozele amintite? De ce aţi folosit această tehnică doar în două schiţe?

Dumitru Crudu: Procedeul nu e nou și, firește, nu l-am inventat eu - e unul modern și postmodern și a fost utilizat de zeci de scriitori. Eu l-am folosit cu scopul de-a arăta că, între cele două povești, aparent fără nici o tangență, există o mare legătură între ele. În Papucii ăia ai mei de care am vrut să scap în tren racordul e că băiețașul care a văzut cum mama lui și-a omorât copilul, acum a crescut mare și călătorește spre București. E pe cale să înceapă o viață nouă alături de iubita mea. Dar își uită în tren papucii murdari. Papucii murdari ar fi trecutul acela de care nu poate să scape și care-i influențează și acum viața. În Tamara, în timp ce are febră și e răcit bocnă, personajul povestirii retrăiește un episod din timpul războiul când a reușit să evadeze din mâinile soldaților transnistreni. Am frânt povestea în două istorii, pentru a nu face o povestire lineară și am comparat într-un fel febra cu războiul. Iar procedeul nu l-am mai repetat și în alte povestiri... pentru a nu mă repeta. 

Viziunea dvs. asupra femeii este una destul schematică şi nu tocmai onorantă. Femeile sunt „bunăciuni”, au coapse „orbitoare”, sunt frumoase dornice de căpătuire (Tamara) sau de-a dreptul curve care luptă pentru supravieţuire (Fosta mea soţie), de cele mai multe ori simple obiecte ale sexului... Sunteţi misogin în viaţa dvs. de toate zilele?

Dumitru Crudu: Să nu vă supărați, dar nu sunt de acord deloc cu opinia dumneavoastră. Nu sunt misogin. Nu sunt misogini nici bărbații din aceste povestiri, nici în Tamara, unde fata îl îngrijește, nici în Fosta mea soţie, în care soția este opusă fetelor care se vând pe bani și cine știe de ce nu vrea să-l ierte: că poate și el a fost la prostituate și ea a aflat? Oricum, comparativ cu el, soția din Fosta mea soţie este o ființă virtuoasă. Iar Tamara revine pentru a-i salva viața. Și atunci despre ce fel de misoginism ar putea fi vorba?

Maria este o figură cheie în cartea mea. Cu ea începe și se termină volumul. Și nu cred că l-ați putea suspecta pe Ivan că nu o iubește. O iubește chiar și după ce moare. Maria, la fel, îl iartă când acesta revine după război și sună la ușă. Cu toate că știa ( ulterior, va afla că adevărul e exact contrariul) că a dezertat, îl primește în casă. Despre ce misoginism ar putea fi vorba aici? Nu cred că Maria e o femeie schematică. Și nici Tamara. O femeie schematică nu și-ar fi îngrijit dușmanul. Îmi cer iertare, dar acuzația dumneavoastră mi se pare complet nefondată. Și vă mai pot aduce și alte exemple, unde numai despre misoginism nu poate fi vorba. Pe mine nu chestiile astea acum la modă mă interesează, le explorez - misoginism, androfobie, gen, sexism, sex și așa mai departe-ci omul, nu bărbatul sau femeia, ci omul, omul care greșește, omul care face bine, omul care face rău, omul în general, și nu neapărat bărbatul sau femeia, pentru că mi se pare păguboasă ( deși e la modă, vedeți scandalul din jurul Baltag-ului) această restrângere a omului doar la genul din care face parte, doar la sex, bărbatul e mai mult decât bărbat și femeia e mai mult decât femeie - e om.  

Proza dvs. a fost catalogată ca „explodând de un umor nebun – de situație și de limbaj”. Sunteţi de acord cu această caracterizare? Vă consideraţi un autor cu umor?

Dumitru Crudu: Eu cred că prozele mele abundă în umor, dar nu sunt neapărat umoristice, pentru că scopul meu final nu e să-i fac pe oameni să râdă de calitățile negative ale unui alt om sau de ridicolul unei situații în care nimerește un anumit individ. Eu merg mai departe acolo unde un autor de șarjă s-ar opri și observ că omul acela caraghios de care toți râd nu mai e chiar așa de caraghios sau, și mai mult, nu e caraghios deloc și cei care râd de el, pur și simplu nu-l înțeleg.

Umorul meu, cred eu, nu este involuntar, ci este unul căutat. Este una dintre mizele prozei mele, dar nu cea mai mare și mai importantă.

Cum arată o zi obişnuită din viaţa dvs. de scriitor? Ce rutină a scrisului aveţi?

Dumitru Crudu: Scriu în fiecare zi, sau aproape în fiecare zi, dar nu tot ce scriu public și foarte multe texte le arunc la coșul de gunoi, pentru că nu-mi plac. Scriu dimineața, iar înainte să scriu alerg. Fac sport înainte de-a scrie. O oră, două și după aia mă apuc de scris, și scriu vreo trei-patru ore. Partea cea mai grea e că, de cele mai multe ori, mă așez la masa de scris, fără să știu despre ce o să scriu, dar asta e și partea cea mai frumoasă. E ca și când ai arunca undița și nu știi dacă și ce vei pescui. O oră sau două caut despre ce să scriu. Mă învârt în jurul cozii. Scriu, tai, iar scriu, iar tai. Sap, sap, până dau de apă. Provoc imprevizibilul și apelez la imaginație. Și, uneori, am noroc și pic peste ceva care mă fură și mă atrage. Scrisul este, pentru mine, și o aventură. Și mie îmi plac foarte tare aventurile.  

Aveţi autori-repere, care v-au influenţat şi care continuă să vă influenţeze – şi dacă da, care sunt aceştia? Aveţi lecturi la care reveniţi ca la o mantră?

Dumitru Crudu: Îmi place Tolstoi, îmi plac marile lui romane, dar și proza scurtă. Raymond Carver, Cehov, Gogol, Bulgakov, Ion Creangă, proza scurtă a lui Ștefan Bănulescu, Ioan Lăcustă, Gheorghe Crăciun, romanul „Matei Iliescu” de Radu Petrescu și mulți alți autori. Mantra mea sunt scriitorii secolului XIX. După ce citesc un autor de azi, revin la un scriitor clasic. Revin foarte des la ei și de fiecare dată găsesc texte noi pe care nu le-am citit.

În proza dvs. există şi alte referinţe geografice decât la Republica Moldova – Paris, Viena, ţările baltice. Doriţi să trăiţi în altă ţară? Şi, mai important, să creaţi universuri literare în alte spaţii geografice?

Dumitru Crudu: Dacă e să vă răspund sincer, eu nu visez să mă mut în vreo altă țară din lume și nici nu-i invidiez pe cei care pleacă, dar nu mi-aș putea imagina viața fără călătorii. Îmi place să călătoresc, ador călătoriile, să plec pentru o perioadă scurtă și să revin de unde am plecat, dar nu aș vrea să plec cu totul altundeva. Singurele țări din lume în care aș vrea să locuiesc sunt Republica Moldova și România.

Cât privește universurile literare inspirate din alte spații geografice, uneori, pentru a le crea, nici nu-i nevoie să pleci de acasă.

__________

Dumitru CRUDU s-a născut în 1968 în satul Flutura, județul Ungheni, Republica Moldova. A studiat filologia la Chişinău, Tbilisi, Braşov şi Sibiu.

În 1998 a lansat, împreună cu Marius Ianuș, Manifestul Fracturismului în ziarul „Monitorul de Braşov“. A debutat editorial în 1994, cu volumul de poezie Falsul Dimitrie. A continuat să publice poezie, cele mai recente titluri fiind La revedere, tată (2015) şi Strigătele de sub apă (2015).

A avut două rezidenţe literare, la Rotterdam şi Viena.

În 2003 a câştigat concursul de dramaturgie, secţiunea „cea mai bună piesă de teatru”, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) în colaborare cu Fundația Principesa Margareta a României.

A scris peste douăzeci de piese de teatru, după care au fost realizate peste treizeci de spectacole şi filme în Republica Moldova, România, Italia, Germania, Suedia, Franţa, Bulgaria.

În 2008 se lansează ca prozator cu romanul „Măcel în Georgia”. De atunci a mai publicat romanul „Oameni din Chişinău” (2011) - tradus în limba cehă, în 2017, de Jiři Našinec, la Editura Petr Štengl din Praga -, „Un american la Chişinău” (2013) și „Salutări lui Troţki” (2016) pentru care a fost recompensat cu premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.

Cel mai recent titlu al său, apărut la editura Univers în 2017, este „Moartea unei veveriţe”, culegere de proze scurte. Întrebat dacă va continua să perfecționeze genul scurt sau dacă va opta, în viitor, pentru narațiunea de lungă întindere, autorul ne-a răspuns: „Voi vedea asta doar în timp ce voi scrie.”

Dumitru Crudu este considerat deopotrivă de critici şi de colegii de breaslă drept unul dintre cei mai talentaţi şi poate cel mai prolific scriitor – poet, prozator, dramaturg şi publicist - de pe malul stâng al Prutului.

Este membru al Uniunii Scriitorilor, al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România (ASPRO) și al Uniunii Teatrale din Republica Moldova.

Este redactor al revistei web „Tiuk!” şi, de asemenea, publică editoriale pe portalele web deschide.md şi Radio Europa Liberă.  

__________

Dana Pătrănoiu 
- Publicist; editor

Interviu în exclusivitate