Dumitru Crudu: „Ziua de naştere a lui Mihai Mihailovici” este şi cartea Basarabiei, a dramei basarabene

Cel mai nou roman al scriitorului basarabean Dumitru Crudu - Ziua de naştere a lui Mihai Mihailovici - este o cronică de familie şi, indirect, povestea „unei lumi aflate într-o permanentă frământare”.

Având ca laitmotiv data de 28 iunie, istoria personală a personajului Mihai Mihailovici, recompusă fragmentar din episoade intense ale vieţii sale, merge mână în mână cu Marea Istorie, marcând momente-cheie ale dramei basarabene. 

***

Pentru început, vă invit să ne povestiţi pe scurt cum a luat naştere acest roman, cum i-aţi închegat structura, cum a decurs scrierea lui propriu-zisă.

Dumitru Crudu: La început, nu am știut că ceea ce scriu eu e un roman. Credeam că scriu proză scurtă. Scriam pur și simplu niște povestiri, când, la un moment dat, într-o bună zi, am observat că există o mare legătură între ele. Textele dialogau. La fel cum comunică între ele picăturile de apă care cad din cer și formează ceea ce noi numim ploaie, așa și prozele mele scurte s-au topit în acest roman. Liantul dintre ele era faptul că toate aveau loc într-o singură zi: pe 28 iunie, și că personajele treceau prin prozele mele, precum ar fi trecut dintr-o cameră în alta. Aceleași personaje reveneau obsedant. Membrii unei familii: familia Ciuntu-Lebădă, pe tot parcursul narațiunii. Adică vreme de 78 de ani. Bunicul drept Mihail Feodorovici, bunicul vitreg Radu Gavrilovici, bunica Liza, Mihai Mihailovici, Tamara, Vasile, Ciprian, Răzvan, Iosif Cosminovici și mulți alții au devenit pe rând personaje principale sau secundare în roman. De aceea, aș putea spune că e un roman unde sunt mai multe voci și mai multe perspective asupra realității și istoriei.

Titlurile pe care le-aţi dat capitolelor sunt date precise, în care apare ca leit-motiv „28 iunie” – o zi semnificativă în istoria Basarabiei şi, totodată, ziua de naştere a protagonistului Mihai Mihailovici. V-aş invita să ne vorbiţi despre însemnătatea istorică a anilor consemnaţi în titluri şi despre modul în care aţi corelat/conectat evenimente macrosociale cu întâmplări din microcosmosul personajelor create.

Dumitru Crudu: Pe 28 iunie 1940, Basarabia este ocupată de trupele sovietice și tot pe 28 iunie se naște Mihai Mihailovici, înpiedicându-i pe ai lui să se poată refugia peste Prut. Sovieticii au transformat-o într-o mare sărbătoare națională, impunându-le basarabenilor s-o serbeze, iar pe Mihai Mihailovici să facă abstracție de aniversarea sa. Pe când sovieticii serbau eliberarea Basarabiei, Mihai Mihailovici îți ținea ziua sa, iar asta semăna aproape cu un act de disidență. Romanul meu este însă și un bildungsroman în care este urmărit destinul lui Mihai Mihailovici, din clipa când se naște la Chișinău și până este înmormântat la București. Sunt descrise toate etapele importante ale vieții sale. Este și o cronică de familie. Viața, moartea, dragostea, prietenia, trădarea, devotamentul, lașitatea, eroismul, turnătoria, KGB-ul, comunismul, migrația, ura – toate au încăput în această familie peste care a trecut tăvălugul istoriei.

Apoi, fiecare an din titlu are o semnificație a sa. În 1944, Basarabia a fost ocupată pentru a doua oară de trupele sovietice. În 1947, a cunoscut o foamete cumplită în timpul căreia au murit sute de mii de oameni și s-au comis cele mai abominabile crime, inclusiv acte de canibalism. În 1953, moare Stalin. Acesta a fost contextul istoric în care s-a derulat copilăria lui Mihăiță. Dar, chiar și dacă era un copil în acele vremuri sinistre, istoria mare a venit și peste el, sub chipul tatălui arestat și dus în Siberia sau luând înfățișarea soldaților care-i violează mătușa sub ochii săi. Personajele mele simt mereu răsuflarea fierbinte a istoriei în ceafă. Istoria distrugându-le destinele. Numai Mihai Mihailovici va ieși învingător în lupta sa cu istoria. Pentru că odată cu retragerea sovieticilor în 1992, a fost desființată și sărbătoarea de pe 28 iunie, dar el a continuat să-și țină ziua sa și după căderea Uniunii Sovietice. Deci a învins.

Cine este Mihai Mihailovici? L-aţi gândit ca pe un personaj-cheie în puzzle-ul fragmentar al naraţiunii?

Dumitru Crudu: Mihai Mihailovici este o figură aparte. Un personaj-cheie. În destinul său se oglindește soarta Basarabiei. Un copil cu doi tați, tatăl drept și tatăl vitreg, tatăl drept fiind un om ridicat și deportat în Siberia, iar tatăl vitreg un turnător, un colaboraționist și un nomenclaturist notoriu. Un om cu doi tați atât de diferiți. Doi tați aflați pe părți opuse ale baricadei. O canalie și un erou. Băiatul se va împărți între cei doi. Îl detestă pe Radu Gavrilovici, tatăl său vitreg, și îl adoră pe Mihail Feodorovici, tatăl său natural. În același timp, îl va disprețui pe Mihail Feodorovici când îl va auzi pe acesta ridicându-și vocea la mama sa și îi va fi recunoscător lui Radu Gavrilovici când îl va ajuta să intre la facultate, unde nimeni nu voia să-l primească din cauza tatălui său drept, care făcuse gulagul. Își va pierde prima iubită din cauza lui Mihai Feodorovici. Dar își va găsi soția datorită lui. Sentimentele lui Mihăiță, căci așa i se spunea lui Mihai Mihailovici în copilărie, vor oscila față de tatăl său biologic de la dragoste la indiferență și de la ură la recunoștință față de tatăl său vitreg. Totuși, destinul său va fi marcat cu precădere de faptul că tatăl său natural a făcut gulagul. Din cauza asta va fi exmatriculat de la facultate și un timp va fi șomer, iar când își va găsi de lucru, va lucra cu spatele, descărcând saci la gară sau cu palmele, la tipografie. Un om rebel în tinerețe ( va fi internat și la nebuni), va ajunge un conformist la maturitate. Cu toate astea, nu va ezita nici o clipă să meargă în 1992 să-și apere țara, unde-și va pierde picioarele și pe doi dintre frați. Ajungând la bătrânețe într-un scaun cu rotile, Mihai Mihailovici își va pierde și darul vorbirii. Dar nu și luciditatea. Nu întâmplător, la parastasul lui Radu Gavrilovici, atunci când nu o să-l vadă nimeni, va plânge. Marea întrebare este de ce și după ce sau după cine plânge Mihai Mihailovici. Nu vă spun. Vă las pe dumneavoastră singuri să răspundeți la această întrebare.

Stilul dumneavoastră este lapidar, cu observaţii scurte, fulgurante, puneţi mult accent pe întâmplare şi pe acţiune. Cum aţi construit istoriile personale ale personajelor? Şi cum le-aţi conturat profilul psihologic?

Dumitru Crudu: Aveți dreptate, am pus mult accent pe întâmplare, pe fel de fel de încurcături, pe ceea ce trăiesc personajele și am evitat să le comentez sau să le explic acțiunile, lăsându-i pe cei care îl vor citi să facă acest lucru. Istoriile personajelor sunt discontinui, întrerupte, frânte, iar tipul de realism pe care-l practic eu aici ar fi unul fracturat. Realismul fracturat – cred că această sintagmă este cea mai potrivită pentru a descrie această carte. O carte compusă din instantanee ale unei singure zile, în care primează evenimentul epic, din care personajele se nasc ca din spuma mării. Istoria personajului nu se încheagă imediat, ci pe parcursul narațiunii, din zeci de istorii mai mici. Personajele mele se reflectă într-o oglindă spartă. Într-un ciob poți vedea doar nasul personajului, în alt ciob, doar ochii și numai punând ciob lângă ciob le poți vedea chipul întreg. Profilul lor psihologic poate fi dedus din acțiunile pe care le fac.

„Prezența atâtor soldați făcea imposibilă orice tentativă de‑a pătrunde pe strada pe care se afla restaurantul acela unde exista mâncare cât vrei și unde Mihăiță totuși s‑a întors, deși strada aia era păzită mai dihai ca o cetate. Se cățără pe creanga unui copac rămuros și se holbă spre ferestrele restaurantului, cu o mare speranță în suflet. Era însă istovit de la atâta efort și de‑abia se mai ținea pe creanga aia. Ca să nu se prăbușească la pământ, se încleștă cu ambele mâini de trunchiul copacului. Gura îi era uscată, obrajii trași și, brusc, simți cum amețește și cum se clatină pe creanga acelui copac ca o frunză bătută de vânt. Știa de ce amețise. De lihneală. Îi era o foame de nu mai vedea nimic în fața ochilor.

De aceea, își interzisese să mai tragă cu coada ochiului spre ferestrele largi ale restaurantului, pentru a nu vedea cum militarii înfulecă găini fripte, pentru că, dacă i‑ar fi văzut, probabil că ar fi murit pe loc, atât de foame îi era. Se întorsese cu spatele la restaurant, dar fără să vrea capul i se răsucea peste umăr, iar dacă nu capul, atunci mintea îi aluneca spre mesele din restaurant și‑i aducea în fața ochilor pe ofițerii din local ronțăind carnea aia fragedă și proaspătă de găină, și el începu să saliveze și nu mai știu ce să facă. Avea impresia că o să înnebunească, nu altceva, atunci când o pală de vânt îi aruncă în nări toate miroznele din bucătăria restaurantului și el salivă și mai tare, și mâinile îi alunecară de la sine de pe trunchiul teiului încins de soare și se prăbuși pe pământ, lovindu‑se cu capul de o rădăcină ieșită din țărână, postură în care și înțepeni, pufăind din ce în ce mai zgomotos și mai rar, fără să se poată mișca pe o coastă și fără să se poată ridica în picioare și pur și simplu uitându‑se îngrozit la cerul ce se prăvălea peste restaurant și peste el. Cu spatele lipit de pământ, lihnit de foame și răsuflând tot mai gălăgios, nici nu mai ținea minte de când nu mai mâncase. Leșină. Restaurantul deja se închisese, ferestrele lui se cufundau una după alta în întuneric, și ofițerii se împrăștiau clătinându‑se.
 

Din restaurant ieși maiorul Medvedev, beat mangă. Aghiotantul său Sașa Soskov înhămă calul care, nitam‑nisam, începu să bată dintr‑un picior. Cu o copită îl izbi într‑o coapsă pe Mihăiță. Maiorul nu‑l văzu pe băiat, cum nu văzu nici trăsura spre care‑l conducea aghiotantul său. Băiatul începu iar să respire și deschise ochii, întrebându‑se oare de ce‑l doare atât de tare piciorul, fără să știe că tocmai durerea aia insuportabilă îi salvase viața. Ajutat de Sașa Soskov, maiorul se urcă pe capră, lângă preafrumoasa domnișoară Geta, care pe vremuri fusese vânzătoare la Flutura, dar când să se lipească de ea, calul își săltă coada în sus și se băligă, enervându‑l la culme pe maior, care începu să‑l biciuiască furios.
 

Calul o luă la galop și trăsura maiorului se făcu nevăzută în capătul străzii, unde au dispărut și trăsurile celorlalți ofițeri, sau mașina generalului, sau soldații ce patrulaseră toată seara prin fața restaurantului. Acum strada era pustie. Cu ultimul strop de putere pe care‑l mai avea, băiatul se târî spre balegele aburinde din mijlocul drumului și începu să le râcâie cu un băț, și toate grăunțele de porumb îngropate în băligar le băga în buzunar. Alături curgea un pârâu, spre care băiatul se târî de‑a bușilea și‑și băgă capul în apă.
 

Dar de grăunțele din buzunar nu se atinse, le păstra pentru surioara sa Tamara, pentru frățiorii săi Valentin, Ivan și Anatol și pentru mămica sa scumpă, ca aceasta să facă făină din ele, iar, ulterior, o turtă. Cu grăunțele alea zornăindu‑i în buzunar, se urni câine-câinește din loc. Dar se abătu un pic din drum și o luă pe acolo pe unde trecuse trăsura maiorului Medvedev. Flutura era în partea dreaptă, iar el o luă la stânga în speranța că, poate, cine știe, calul maiorului Medvedev se va mai băliga o dată în drum.” (pp. 33 – 35)

Cum vă situaţi, ca scriitor, faţă de ideea de eroism, de verticalitate morală, de oameni/personaje cu destine extraordinare, care se opun tăvălugului istoriei?

Dumitru Crudu: De regulă, ne place foarte tare să etichetăm oamenii. Acela e bun, celălalt e rău, acela e o canalie, iar Y e un erou. Împărțim lumea în alb și negru. În prieteni și dușmani, în oameni cu destine extraordinare și în oameni de nimic. Ei bine, în privința asta eu am o altă părere. Eu nu cred că cineva care e considerat de toți drept un erou este exclusiv doar erou și cineva care este văzut de toată lumea ca o lichea este doar o lichea. Cu atât mai mult în totalitarism sau în zilele noastre. După părerea mea, în perioada sovietică, în Basarabia, oamenii nu se împărțeau exclusiv în eroi sau în oportuniști și canalii. Nu neg că au fost și oameni care au înlocuit icoanele de pe pereți cu portretele lui Lenin sau au luptat contra regimului. Au fost, firește, dar aceștia nu erau majoritari, erau și ei o mână de oameni. Cei mai mulți însă au fost oameni amestecați. Nu vreau să demantelez pe nimeni şi nimic şi nu vreau să rescriu istoria, dar, cu toate astea, după părerea mea, basarabenii nu au fost niciodată exclusiv de-o parte a baricadei sau de alta. Nu vreau să decomandez spiritul combativ al unor basarabeni şi capacitatea altora ieşită din comun de a se adapta oricărui regim politic de afară, chiar şi dacă acesta ar fi unul tailandez, ci vreau să spun că adevăraţii rebeli şi adevăraţii oameni sovietici au fost, dacă înţelegeţi ce vreau să spun, mai degrabă nişte excepţii. Adică au fost nişte excepţii cei care au fost exclusiv doar canalii sau exclusiv doar disidenţi, doar lichele sau doar rebeli, doar profitori fără niciun fel de scrupule sau doar opozanţi înflăcăraţi. Nu zic că nu au fost şi din aceştia. Au fost, fără doar şi poate, dar aceştia au fost, aşa cum am mai spus mai la deal, mai curând nişte oi rătăcite de turmă.

Sau, hai să vă dau câteva exemple ca lucrurile să fie şi mai limpezi. Să-i luăm, de exemplu, pe scriitorii Emilian Bucov şi pe Grigore Vieru. Părerea larg răspândită despre autorul poemului Cresc etajele e că a fost un profitor de pe urma regimului comunist, care a cântat ode kilometrice „măreţelor” realizări comuniste, doar pentru a-şi umple buzunarele cu bani. În acelaşi timp, percepţia cristalizată care a supravieţuit timpului asupra lui Grigore Vieru e că acesta a fost un opozant al regimului sovietic. Nu pun la îndoială că poetul care a cântat mama şi limba ca nimeni altul a avut un rol deosebit în ceea ce priveşte conservarea identităţii naţionale a românilor basarabeni, dar, în acelaşi timp, lui Grigore Vieru îi aparţin unele dintre cele mai frumoase poezii dedicate lui Lenin. Pe de altă parte, nimeni altul decât Emilian Bucov i-a luat apărarea Leonidei Lari atunci când aceasta fusese întoarsă cu faţa la perete de către zbirii sovietici. Nu cred că cele câteva poezii realist-socialiste ale lui Grigore Vieru i-ar anula rolul pozitiv pe care l-a jucat în perioada sovietică, tot aşa cum nici faptele bune ale lui Emilian Bucov nu-l pot scoate basma curată pe poetul realist-socialist Emilian Bucov. Cu toate acestea, am dat aceste exemple ca să relev faptul că Grigore Vieru nu a fost un rebel pursânge, cum nici Emilian Bucov un oportunist fără niciun Dumnezeu. Sau, altfel spus, vreau să susţin ideea, şi sper ca nimeni să nu intre la idee din această cauză, că omul care a predominat în perioada totalitară, dar care mai e central şi în post-totalitarism e omul amestecat, în care se întâlnesc contrariile, acesta putând fi în acelaşi timp şi un opozant contra regimului, dar şi un oportunist sau un laş în anumite situaţii. Un exemplu concludent pentru acest tip de om este Andrei Lupan. Cunosc sute de oameni, dacă nu mii, în acest oraş care pot să-mi demonstreze că a fost un om foarte bun, după cum cunosc şi foarte mulţi oameni care ar putea să-mi spună că a fost un oportunist. Cine are dreptate? Eu cred că ambele tabere, şi cei care-l admiră, dar şi cei care-l contestă. Adică, Andrei Lupan a fost un om amestecat în adevăratul înţeles al cuvântului.

Ei bine, modelul personajelor mele e anume omul amestecat. Toate personajele mele sunt niște oameni amestecați: de la Mihail Feodorovici la Radu Gavrilovici. Mihail Feodorovici a făcut gulagul, un lucru pentru care era admirat de fiul său, Mihăiță, dar tot Mihail Feodorovici se purta uneori foarte urât cu soția sa, Liza. Iar Radu Gavrilovici fiind un nomenclaturist habotnic a furat bani din safeul Sovietului Sătesc pentru a o scoate pe Tamara de la pușcărie. Cei doi – disidentul și oportunistul – sunt niște oameni amestecați. Ambii, capabili de fapte nobile, dar și de josnicii.

Multe dintre întâmplările din roman sunt relatate în tuşe groase, inspirate parcă de realitatea istorică, de viaţa de zi cu zi, care deseori „bate ficţiunea”. Acest umor negru cu nuanţe groteşti este mai mult (sau altceva) pentru scriitorul Dumitru Crudu decât un (clasic) procedeu literar?

Dumitru Crudu: Pe cele mai multe dintre personajele mele care au trecut prin război ( nu doar prin cel de-al doilea război mondial, dar și prin războiul ruso-moldovenesc din 1992), foamete, deportări, care au aflat adevărata față a KGB-ului, doar umorul i-a mai salvat. Când niște soldați i-au luat casa lui Mihail Feodorovici și l-au aruncat în stradă, i-a mai rămas doar umorul. Ce mai putea să facă altceva decât haz de necaz atunci când a fost arestat și dus în Siberia? Umorul l-a moștenit și fiul lui, Mihăiță. Și asta se poate vedea foarte bine în scena când dentistul îi găurește dinții fără anestezie. Felul cum Mihăiță relatează realitatea e comic. Deși realitatea, în sinea ei, aproape că e tragică. A mai face spirite însemna însă a nu capitula. A continua lupta. Cât mai poți să râzi înseamnă că nu ești învins. Cât mai poți să râzi de tine însuți.

În textul meu, deseori, există o tensiune între realitatea grea și împovărătoare pe care o trăiesc personajele mele și modul ilariant în care o redau. De ce recurg la acest procedeu? Poate, pentru a putea transmite și această idee, că umorul i-a salvat pe basarabeni de această istorie apăsătoare și nedreaptă.

Pe parcursul cărţii vă referiţi, în diferite contexte, la diverşi scriitori, nu doar basarabeni. Ce reprezintă pentru dumneavoastră David Lodge, cel la care faceţi trimitere chiar în primul capitol?

Dumitru Crudu: David Lodge pune mare preț în romanele sale pe umor. Poate de-aia îl și iubesc personajele mele.

Deşi un părinte nu ar trebui să aibă preferinţe între copiii săi, v-aş întreba dacă există vreun personaj, vreo întâmplare sau vreun capitol de care sunteţi mai ataşat într-un fel sau altul, cu o semnificaţie aparte pentru dumneavoastră?

Dumitru Crudu: Sunt atașat de toate personajele din acest roman, chiar și de cele negative. Încă mai adorm în fiecare noapte cu gândul la ele. Asta e cartea mea la care țin cel mai mult. E o carte pe care parcă am rupt-o din mine. Am respirat în ea câțiva ani buni. Abia aștept să fie citită. E și cartea Basarabiei, așa cum am văzut-o eu. A dramei basarabene. Dar e și multă istorie personală în ea. La cartea asta țin ca la un copil.

Dumitru Crudu, „Ziua de naştere a lui Mihai Mihailovici”, Editura Humanitas, Colecția „821.135.1 – Scriitori români contemporani”, 2019, 248 pagini.

Dana Pătrănoiu 
- Publicist; editor

Interviu în exclusivitate

„Panorama comunismului în Moldova sovietică”, la 30 de ani de la căderea regimului comunist în România

După trei decenii de la căderea regimului Ceaușescu, un proiect ambițios aduce în atenția cititorilor subiecte din istoria, politica și cultura Moldovei sovietice, mai puțin sau deloc cunoscute și cercetate în spațiul românesc.

Apărut la inițiativa și cu susținerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului din România (IICCMER), volumul exhaustiv Panorama comunismului în Moldova sovietică. Context, surse și interpretări reunește semnăturile a nu mai puțin de 34 de autori din Republica Moldova, oferind o perspectivă panoramică, deopotrivă clară și coerentă, asupra regimului comunist din Republica Moldova, din fosta Uniune Sovietică și, prin asociație (sau comparație), din România.

În cele ce urmează, Liliana Corobca ne oferă detalii importante privind structura și conținutul lucrării menționate, în calitate de editor al acesteia.

***

Pentru început, te invit să ne vorbești despre noutatea, originalitatea acestui volum în spaţiul editorial din România. Care sunt aspectele istorice şi culturale mai puţin cunoscute în ţara noastră?

Liliana Corobca: Primul aspect care, probabil, va atrage atenția mai mult este chiar caracterul „panoramic” al volumului: cititorul se va familiariza atât cu fenomene precum deportările, foametea din primele decenii ale regimului comunist, cât și cu simbolurile Moldovei Sovietice, arhitectura, literatura, teatrul sau muzica acelei perioade.

Nu cunosc volume care să îmbine toate aceste domenii. Mai ușor ar fi să răspund ce este mai cunoscut aici, în România. Cred că deportările, despre care s-a scris mai mult.

De obicei, ideea de Basarabie este mai familiară pentru românii de aici, iar anii 1945-1991, adică perioada când Basarabia a fost transformată în Moldova Sovietică (RSSM) rămâne și astăzi o zonă de studiu (și de interes) mai puțin frecventată și mai puțin cunoscută. Voi menționa că am prevăzut aceste întrebări și capitolul introductiv, excelent scris de Nicolae Enciu, oferă un răspuns punctual și exhaustiv privind „dezbaterile asupra trecutului totalitar în statele postcomuniste din Europa Centrală şi de Est”, apoi e urmărită istoriografia occidentală despre RSSM, cea sovietică, istoriografia din România (1989-2018) și din Republica Moldova. Devine astfel clar de ce un asemenea volum este atât de necesar astăzi atât pentru publicul din România, cât și pentru cel din Moldova.

Dacă în anul Centenarului Marii Uniri (2018) s-a vorbit mult despre ceea ce a unit toate provinciile românești, anul acesta (2019), la 30 de ani de la căderea regimului comunist în România, încercăm să aflăm, și prin intermediul acestui volum, despre ceea ce ne desparte. Căci anume comunismul, prin politicile sale profund și constant românofobe, a pus un zid înalt și lung, cât 46 de ani (1945-1991), izolând și îndepărtând România de Basarabia. Deși vecine, desi vorbind aceeași limbă, „comunismele” noastre s-au dovedit a fi diferite în foarte multe aspecte, care, în plan comparativ, nu au fost analizate niciodată. 

Am întrebat înainte despre România. Ce se întâmplă însă dincolo de Prut? Cât de familiarizaţi sunt cei de acolo cu realităţile descrise în carte? 

Liliana Corobca: Anul 2018 a fost unul prolific pentru istoricii din Moldova, dar cele mai multe apariții sunt cărți fie de istorie, fie studii publicate în reviste de specialitate mai puțin accesibile publicului larg (din România), în timp ce noi am urmărim să interesăm pe cât mai mulți cititori, pot spune că publicul-țintă este cel tânăr, născut în preajma sau după căderea regimului comunist, dar și toți cei pasionați de acea perioadă, indiferent unde se află acum, în Moldova sau România. Multe aspecte din cele propuse în „Panorama” noastră nu se discută nici în R. Moldova și sper ca volumul să fie un bun pretext pentru a aduce în prim-plan teme mai puțin cunoscute sau discutate (politica demografică, minoritățile, viața cotidiană etc.). Cred că mulți sunt familiarizați cu unul sau câteva domenii, dar cu toate sper să fie de acum înainte.

Te invit să treci în revistă, sumar, conţinutul acestul volum colectiv. Vorbeşte-ne, foarte pe scurt, și despre cei 34 de autori. Cine sunt ei? Cum i-ai selectat?

Liliana Corobca: Încep cu autorii și temele:

Receptarea perioadei comuniste. Introducere în istoriografie (Nicolae Enciu) * Basarabia – gubernie rusească. 1812-1918 (Valentin Tomuleţ) * Procese de integrare a Basarabiei în cadrul României Mari (Larisa Noroc) * RASSM: formare și evoluție (Valentin Burlacu, Gheorghe Cojocaru) * Basarabia în perioada primei ocupații sovietice. Crearea RSSM (Mariana S. Țăranu) * Deportările (Viorica Olaru-Cemîrtan) * Între seceră și ciocan: schimbări de mentalitate induse de înfometarea populaţiei din RSS Moldovenească, 1946-1947 (Larisa Turea) * De la reformele hruşcioviste spre restructurarea gorbaciovistă, 1953-1985 (Ruslan Șevcenco) * De la restructurarea URSS la independență RSSM,1985-1991 (Sergiu Musteață) * Simbolurile de stat ale Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti: stema, steagul, imnul (Silviu Andrieş-Tabac) * Instituții sovietice din RSSM (Marius Tărîţă) Legislația în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (Ion Guceac) * Organizarea şi activitatea structurilor securităţii statului din RSS Moldovenească, 1940-1991 (Pavel Moraru) * Opoziție și rezistență față de puterea sovietică din RSSM (Ruslan Șevcenco) * Viaţa religioasă în RSSM (Nicolae Fuștei) * Politica de cadre și elitele (Lilia Crudu) * Politica națională (Octavian Ţîcu) * Sub ocrotirea „fratelui mai mare” sau despre „naţionalităţile conlocuitoare” din R(A)SS Moldovenească (Lidia Prisac) * Politica lingvistică în RSS Moldovenească (Ruslan Șevcenco) * Știința în RSS Moldovenească, 1945–1991 (Demir Dragnev, Ion Valer Xenofontov) * Politica sovietică în domeniul învățământului superior din RSS Moldovenească (Liliana Rotaru) * Istoricul din RSS Moldovenească între știință, politică și ideologie (Demir Dragnev, Ion Valer Xenofontov) * Mass-media în perioada postbelică (Silvia Grossu, Mihai Lescu) * Literatura (Maria Șleahtițchi) * Politica editorială (Eugen Lungu) * Viața teatrală într-un regim totalitar, 1933-1991 (Iurie Colesnic) * Cinematografia din RSSM – o mostră a genocidului cultural (Ana-Maria Plămădeală) * Muzica în Moldova Sovietică (Victor Ghilaș) * Pictura în RSS Moldovenească, între bătălie și melancolie (Vladimir Bulat) * Patrimoniul cultural în RSS Moldovenească (Valentina Ursu) * Arhitectura socialistă a Republicii Moldova, 1944-1991 (Dumitru Rusu) * Sportul în RSSM (Octavian Țîcu) * Procese demografice, 1945-1991 (Marius Tărîță) * Dimensiuni ale cotidianului sovietic în RSS Moldovenească (Lidia Prisac, Natalia Grădinaru) * Relațiile moldo-române în perioada anilor 1945-1990 (Svetlana Cebotari) * O cronologie a comunismului moldovenesc de la origini până la punerea sa în afara legii (Nicolae Enciu) * În loc de concluzii: Republica Moldova după dispariția URSS (Anatol Petrencu).

Liliana Corobca: Am avut mai întâi schema cu temele, apoi am pornit la identificarea autorilor. Autorii, toți născuți în Republica Moldova, sunt doctori (habilitați) în istorie, reputați specialiști în domeniu, academicieni, conferențiari/profesori universitari, cercetători.

Activitățile mele științifice anterioare se refereau la fenomene românești, fără o mare legătură (sau fără niciuna chiar) cu Republica Moldova, este pentru prima dată când țara în care m-am născut devine obiectul preocupărilor mele științifice. Pentru început, am trimis schema lucrării unor istorici din R. Moldova, pe care-i cunoscusem pe la conferințe în București și primii care m-au ajutat mult cu adrese de mail, numere de telefoane, dar și sugestii, au fost Sergiu Musteață și Igor Cașu, ambii având experiență în coordonarea unor lucrări în domeniu. Apoi am contactat persoane din diverse zone, de pildă, regizorul Igor Cobîleanschi mi-a recomandat specialiști în domeniul cinematografiei, directorul editurii Arc, Iurie Bîrsa, mi-a recomandat (cel mai bun) autor pentru „politicile editoriale”. O serie de propuneri au venit din partea lui Ion Valer Xenofontov, care, de asemenea, m-a ajutat la identificarea autorilor, oferindu-mi mereu nume noi și adrese.

De ce subtitlul „Context, surse, interpretări”?

Liliana Corobca: Subliniez că volumul este un proiect realizat în cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc și, inițial, se numea „Regimul comunist în RSSM”. După ce am adunat și am ordonat materialele, am avut o discuție cu Radu Preda, președintele IICCMER, care a propus noul titlu și am discutat variante de subtitluri. Republica Moldova nu poate fi înțeleasă fără context, este un stat prea tânăr, pe de o parte, iar pe de alta, nu puteam începe volumul cu anul 1941 sau 1945, fără a explica cum o parte a Moldovei istorice a ajuns să fie numită Basarabia (gubernie rusească), ce s-a întâmplat în perioada interbelică (aici avem sintezele lui Valentin Tomuleț și a Larisei Noroc), cum a apărut pe fața pământului Transnistria și cum a evoluat (micro-monografia excepțională pe această temă, la care au lucrat doi autori: Gheorghe Cojocaru și Valentin Burlacu), ce s-a întâmplat după 1991 (și aici o foarte bună și curajoasă analiză, făcută de Anatol Petrencu). Adică primele capitole ne introduc și ne pregătesc pentru ceea ce va constitui subiectul principal al volumului, și anume, Moldova Sovietică. La fel și ultimele, merg mai departe, după 1991, având în vedere că, în R. Molodva, partidul comuniștilor a cunoscut o evoluție originală și s-a aflat chiar câțiva ani la putere. În general, contextualizarea e practicată și de alți autori, care urmăresc evoluția domeniului lor de studiu înainte de formarea RSSM (vezi, de pildă, „Viața teatrală într-un regim totalitar, 1933-1991”, de Iurie Colesnic).

O lucrare de asemenea anvergură se bazează foarte mult pe surse primare, de la diverse arhive (din R. Moldova, din fosta URSS, din România), mulți autori fiind chiar cercetători științifici (impresionează la acest capitol studiile Liliei Crudu și ale lui Ruslan Șevcenco). Și sursele bibliografice aduse la zi abundă, dar fiecare lucrare este și o sursă de informație în sine și are la sfârșit o mică bibliografie tematică, pentru cei care vor dori să insiste asupra subiectului, să afle mai mult.

Fiecare temă nu e o inșiruire cronologică de evenimente și fapte, ci vine cu o perspectivă personală, cu o analiză. Stilurile autorilor sunt diferite, de la tonul sobru, științific, care respectă toate rigorile academice, la cel eseistic, cu ușoare accente ludice sau ironice (o delectare în acest sens este eseul lui Eugen Lungu despre edituri). Cred că această variație dinamică, între obiectivitatea surselor și subiectivitatea interpretărilor, face lectură mai ușoară și mai plăcută, nu e o lucrare monotonă. Am vrut să ofer cuvântul și unor specialiști buni și foarte buni, dar mai puțini cunoscuți în spațiul românesc și cred că am reușit. Subtitlul vine să întărească și ideea principală de „panoramă”, adică nu doar informații generale, ci și variate, bine documentate, solid argumentate.

În perioada imediat următoare anului 1945, URSS s-a străduit să elimine elementele de românism din Moldova. Aș vrea să ne referim, pentru început, la acțiunile sovietice care au vizat scăderea numărului de români din teritoriu - deportări, înfometare, represiune.

Liliana Corobca: Chiar înainte de 1945... Dacă îmi permiți, aș vrea să răspund cu scurte citate din autorii din volum, ca să nu-i parafrazez:

Prin deportarea în masă din 12-13 iunie 1941 (a 3 470 de familii/22 648 de persoane) se preconiza distrugerea bazei naţionale a culturii, limbii, istoriei şi a tot ce ţine de trecutul acestui interfluviu. Acţiunile de factură teroristă (asasinate, deportări, represiuni, maltratări) „decurgeau din concepţia bolşevică a «dictaturii proletariatului», reprimarea «claselor dominante, exploatatoare», «construirea socialismului»”. Teroarea a fost ridicată la rangul de politică de stat, fiind motivată de „curăţirea spatelui frontului de elementele duşmănoase”... Prin deportarea intelectualilor şi a elitei politice s-a curmat dezvoltarea firească şi istorică a culturii tradiţionale, a limbii şi valorilor româneşti. S-a creat o stare anormală de desconsiderare a populaţiei localnice, de desființare a oricăror forme şi încercări de păstrare a specificului naţional, de frică patologică faţă de celălalt, care putea fi un potenţial trădător sau turnător. (Viorica Olaru-Cemîrtan);

Deci, nu seceta – prin care trece, ciclic, regiunea, – a provocat dezastrul, ci metodele de guvernare staliniste, dorința de a construi, grabnic, viitorul luminos, lipsa de organizare şi râvna nemăsurată a conducătorilor – în mare majoritate ne-localnici, - de a obţine o imagine bună în ochii superiorilor de la Moscova. Fenomenul înfometării a avut consecințe complexe, psihologice și istorice, atât pe termen scurt, cât si pe termen lung: identitatea incertă, mentalul, axa interioară crescută, imperceptibil, ca o stalagmită, în acei ani, ne imobilizează în timp, rigizi şi anacronici, patetici şi vulnerabili, refractari faţă de înnoire. Nu e o exagerare: dacă n-ar fi trecut prin foametea din ’46-’47, Moldova putea fi astăzi în Europa Unită, alături de Ţările Baltice. Regimul sovietic instaurat prin forţă a făcut tabula rasa conştiinţa istorică şi identitară a basarabenilor. Colectivizarea forţată, industrializarea accelerată, dislocările brutale de populaţie au provocat ample schimbări de structură socială şi mentalitate colectivă, au generat probleme ce nu-şi află rezolvare nici până astăzi. (Larisa Turea);

În teritoriul ocupat, acţiunea represivă a organelor de securitate a fost imediată. S-au luat măsuri de „curăţire a teritoriului” de elementele ostile şi periculoase, de lichidare a tot ceea ce era considerat „burghez” şi antisovietic. Pe parcursul anului de ocupaţie 1940/1941, organele NKVD şi-au adus din plin contribuţia la instaurarea şi consolidarea noului regim al „dictaturii proletariatului” în Basarabia/RSSM. Principala activitate a fost cea de represiune, menită să faciliteze procesele de sovietizare ale acestui teritoriu, de naţionalizare şi de colectivizare.

Au fost supuse represiunilor persoanele considerate suspecte din punct de vedere al atitudinii faţă de noul regim. Printre primii arestaţi au fost ostaşii români (au fost arestaţi 282 de ofiţeri, dintre care aproximativ 100 erau activi). De asemenea, au fost vizaţi funcţionarii români, care, din diverse motive, nu s-au refugiat peste Prut (sau au fost împiedicaţi s-o facă) – prefecţi, primari, poliţişti, jandarmi, agenţi fiscali etc. – foştii deputaţi ai Sfatului Ţării, care în anul 1918 au votat unirea Basarabiei cu România, iar acum erau arestaţi sub învinuirea „de trădare şi pactizare cu autorităţile române”. Prigoana a fost îndreptată şi împotriva legionarilor, a foştilor militari din Armata albă, a persoanelor cu avere, indiferent de etnie şi religie. (Pavel Moraru) 

De zeci de ani, li se spune românilor de dincolo de Prut că vorbesc limba „moldovenească”. Când a început propriu-zis această politică lingvistică în RSS Moldovenească, în ce a constat şi cum a fost aplicată?

Liliana Corobca: Mă bucur că mi-ai pus această întrebare. Și astăzi, când mai am vreo lectură publică în străinătate, trebuie să explic ce-i cu această limbă „moldovenească”; există sau nu există? Subiectul s-a bucurat de atenția mai multor autori din volumul nostru și este explicat magistral, după părerea mea. „Această politică lingvistică” începe chiar înainte de formarea RSSM, și anume, în Transnistria (RASSM):

La scurt timp după fondarea în 1926 a Comitetului Științific Moldovenesc (CȘM), la indicaţia organelor de partid, un grup de intelectuali din RASSM, în frunte cu cel mai ,,cunoscut lingvist” al epocii, L.A. Madan, şi-a început activitatea de elaborare a normelor ,,limbii moldoveneşti”. El s-a remarcat printr-o teorie ,,originală”, luând ca bază graiul popular al moldovenilor transnistreni, ucrainizat şi rusificat, şi a organizat veritabile campanii în satele moldoveneşti din RASSM şi Ucraina, denumite ,,marşuri în popor”, pentru a culege cuvinte specifice graiului moldovenesc. De asemenea, a încercat să argumenteze că limba daco-romanilor latinizată în procesul de evoluție, ca urmare a marii migrații și influenței altor popoare, s-a individualizat, formându-se astfel ,,limba moldovenească”. (Valentin Burlacu, Gheorghe Cojocaru)

Unul dintre cei mai avizați specialiști în acest domeniu, Octavian Țîcu, care a publicat recent și un volum în domeniu, Homo Moldovanus Sovietic. Teorii şi practici de construcţie identitară în R(A)SSM (1924 -1989) (Editura Arc, Chişinău, 2018), este autorul studiului despre politicile naționale din volumul nostru. Citez:

Fenomenul „moldovenismului” a constituit esenţa, elementul central al politicilor totalitare sovietice, el fiind mai mult decât o politică de deznaţionalizare a populaţiei majoritare. Prin felul în care a fost promovat de la Moscova, iar ulterior de către organele de partid de la Chişinău, „moldovenismul” trece ca un „fir roşu” prin toate aspectele vieţii social-politice şi economice a RSSM. Putem identifica două perioade distincte, dar în acelaşi timp interdependente în evoluţia „moldovenismului”. Prima perioadă este din timpul RASSM (1924-1940), iar cea de-a doua pe parcursul existenței RSSM (1940/1941 şi 1944-1989)... Poziţiile-cheie în promovarea politicilor culturale erau, de asemenea, deţinute de oficialii numiţi de la Moscova, în mod special ruşi, ucraineni sau moldoveni din Transnistria. De pildă, în ianuarie 1947, dintre cei 37 conducători ai instituţiilor culturale din republică doar şase erau moldoveni din Basarabia. Trebuie să recunoaştem că, în general, autorităţile sovietice, cu mici excepţii, nu au avut niciodată încredere în elita culturală din Basarabia care „...nu scăpase de influenţa ideologiei burgheze şi a cărei formare a fost influenţată de simbolism şi formalism”. Concomitent cu acuzaţiile care veneau din partea oficialităților sovietice de la centru, intelectualii din Basarabia au avut de înfruntat critici privind afilierea la naţionalismul „burghez român” și din partea intelectualilor din Transnistria. Pe lângă lupta pentru supremaţie în societate, aceste acuzaţii erau un semnal pentru intelectualii basarabeni de a fi mai activ implicaţi în susţinerea regimului sovietic sau altfel riscau să fie marginalizaţi.

Un capitol foarte documentat, dedicat special politicii lingvistice din RSSM, scris de Ruslan Șevcenco, vine să completeze, cu informații și accente importante, acest aspect:

Conducerea de partid a fost îngrijorată la Congresul al III-lea al Uniunii Scriitorilor (14-15 octombrie 1965), unde mai mulţi vorbitori cereau trecerea limbii moldovenești de la grafia slavă la cea latină. La şedinţa Prezidiului CC al PCM din 13 decembrie 1965 membrii Uniunii Scriitorilor erau acuzaţi de „ignorarea faptelor istorice şi condiţiilor de formare a naţiunii moldoveneşti şi limbii moldoveneşti”, şi de „provocarea dispoziţiilor nesănătoase naţionaliste în cadrul unei părţi de intelectualitate”. Prezidiul CC a fost, totuşi, nevoit să-i însărcineze pe secretarul CC D. Cornovan, ministrul Învăţământului E. Postovoi şi pe alţii să elaboreze „măsurile pentru îmbunătăţirea studierii, creşterii culturii şi dezvoltării în continuare a limbii moldoveneşti”. Mai târziu, membrii Prezidiului CC s-au întâlnit cu scriitorii şi le-au expus o mulţime de pretenţii, pe care scriitorii erau impuşi să le accepte. Din partea sa, Prezidiul CC a tras concluzii din cele întâmplate. I. Bodiul, în decembrie 1965, s-a adresat la CC al PCUS cu indicația ca ziarele să înceteze laudele la adresa unui grup de scriitori, în frunte cu I. Druţă. Vina lui I. Druţă consta în faptul că el a numit cuvintele ruseşti care au întrat în limba română drept „elemente parazitare, care trebuie să fie izgonite, ca o mare nenorocire”, pentru că aşa ceva, chipurile, putea provoca „dărâmarea fundamentală” a limbii. (Ruslan Șevcenco)

Dar și alte teme ating, tangențial, subiectul. De pildă, capitolul despre presă:

Criticii literari din RASSM, Isaak Vainberg şi Samuil Lehtţir, autorii culegerii de articole Întrebări literare, apărută la Tiraspol în 1930, şi-au propus să ofere un lexic de alternativă la limba română. Sub pretext că terminologia românească este burgheză şi nu reflectă noua realitate socialistă, limba literară, creată timp de secole, a fost substituită printr-o „făcătură” din termeni inventaţi, cuvinte născocite, expresii artificiale, plăsmuite după tipare ruseşti. Au fost scoase din uz, chiar trecute la index, românismele de tipul: inevitabil, strident, irascibilitate, promptitudine, dar şi porumb, prune, prosop, salariu, secol, popor etc… Publicaţiile apărute în RSSM în această perioadă trebuiau să accepte și să utilizeze doar această limbă de dubioasă calitate. Iată de ce presa, în primii ani postbelici, abundă în cuvinte contrafăcute, precum apofăcător în locul termenului corect hidrogen, acrime – acid, mînestergură – şervet, prosop, gîtlegău – cravată, aburomergător – locomotivă, păstrelniţî – arhivă, apăcad – cascadă, şenuşelniţî – scrumieră, răşitornic – frigider, lăbiuţî – ghilimele, şinşancă – cincinal, kino – film și în rusisme: spravcă, raspiscă etc. În toate aceste publicaţii, s-a urmărit crearea în Moldova Sovietică a unui idiom literar alternativ celui român, elaborarea în baza acelui idiom rusificat a „teoriei limbii moldoveneşti independente, deosebite de cea română”. „Moldovenismul, ca sentiment ce viza un spaţiu geografic întâi de toate, a existat dintotdeauna, ca un sinonim al românismului. Dar «moldovenismul», ca dimensiune politică întâi de toate, de fapt conceput ca antiromânism este o invenţie stalinistă.. Or, cum ar fi putut la 28 iunie 1940 «glorioasa» Armată Sovietică să elibereze pe români de sub jugul românilor? Trebuia inventat un alt popor şi o altă limbă, diferite de limba şi poporul român. Inventarea limbii moldoveneşti a servit de start pentru ruperea fatală de românism şi sărăcirea spirituală a poporului din Basarabia, condamnat astfel să rămână veşnic naţiune etern nerealizată, ciopârţită, dezmoştenită”. Astfel, regimul sovietic a instituit pentru mulți ani un tip de colonialism mental al populației dintre Prut și Nistru. Sarcina principală declarată era educarea omului nou sovietic. În realitate însă se urmărea deznaţionalizarea şi rusificarea totală a Basarabiei, politică preluată de sovietici de la autocraţia ţaristă, doar că aplicată în forme voalate și mult mai perfide. (Silvia Grossu, Mihai Lescu)

Învăţământul era puternic contaminat politic și ideologic. Cum este prezentat acest subiect în carte?

Liliana Corobca: Un capitol dedicat învățământului nu putea lipsi din volum. E drept, vom găsi mai multe detalii în special despre învățământul superior:

Crearea „învățământului superior moldovenesc” era grăbită și din raționamente strategice de perspectivă, cu acțiune pe o durată extinsă cronologic: pentru „transformarea socialistă a economiei și culturii republicii”, adică pentru crearea unei economii etatizate și instaurarea dominației partidului-stat în RSS Moldovenească, regimul sovietic avea nevoie aici de un suport social, care urma a fi creat prin „educarea” și „reeducarea” populației Basarabiei în sensul creării „poporului sovietic” – cu „o patrie socialistă comună şi o bază economică unică, o structură socială şi de clasă unică, o concepţie marxist-leninistă, un scop comun – construirea comunismului, aceleaşi trăsături spirituale şi psihologice”. Tocmai în școala superioară identificase puterea sovietică unul dintre mecanismele de formare a acestui „om nou”: misiunea instituțiilor de învățământ superior era „de a pregăti specialiști sovietici cu studii superioare care au asimilat teoria marxist-leninistă, și, sudați și ferm legați de masele populare, să poată să joace un rol important și responsabil în lupta poporului nostru pentru construcția societății comuniste”. Astfel, prin „transferul bogatei experiențe de muncă și ale școlii sovietice” și prin inocularea idealurilor comuniste unei generații basarabene în creștere, aceasta din urmă trebuia să „integreze” Basarabia reanexată în statul sovietic și să servească scopurilor de metamorfozare a populației românești din acest teritoriu, or, anumite idei, sonorizate de conaționali în limba maternă erau mai ușor sădite în mințile maselor, în special ale generațiilor tinere. (Liliana Rotaru)

Și capitolele dedicate științei și condiției istoricului în RSSM, „între știință, politică și ideologie” (autori: Demir Dragnev, Ion Valer Xenofontov) oferă o imagine grăitoare și complexă în acest domeniu:

În ce privește predarea cursurilor de istorie a PCUS, de istorie a URSS și istoria universală de către profesorii de la catedrele institutelor de învățământ superior, ele trebuiau obligatoriu să urmeze punctual metodologia marxist-leninstă de expunere și de tratare a acestor obiecte elaborată de istoricii din centru și reflectată în programele standart. Cercetările la aceste obiecte, de regulă, se reduceau la detalierea anumitor aspecte din cadrul tematicii studiate de istoricii din instituțiile academice unionale… În ședința Biroului CC al PCM din 12 ianuarie 1976, au fost adoptate măsuri concrete „în domeniul muncii ideologice în legătură cu intensificarea propagandei naționaliste române ce lezează interesele URSS”. În acest scop, la Hotărârea respectivă era anexat un tabel în care, pe de o parte, erau enumerate problemele și evenimentele interpretate „incorect” în RSR, iar pe de altă parte, tematica ce urma să fie utilizată de mass-media din Moldova sovietică în scopul interpretărilor respective. În altă anexă erau enumerate 32 de lucrări consacrate „formării și dezvoltării națiunii moldovenești”, „relațiilor ruso-române, sovieto-române și moldo-române” ce urmau să fie editate în RSSM în anii 1976–1980. În perioada de după 1981 și mai ales după 1986 până în 1989, alături de măsurile de combatere a „viziunilor naționaliste” a istoricilor români ia amploare lupta cu „naționalismul” din RSSM. (Demir Dragnev, Ion Valer Xenofontov)  

Au existat atitudini de opoziţie / rezistenţă a locuitorilor faţă de „fratele mai mare” URSS?

Liliana Corobca: Da, au existat, deși subiectul rămâne încă deschis și se va mai scrie în domeniu. Recunosc, am citit studiile primite ca pe noutăți absolute, nu auzisem înainte nimic pe această temă. Citez:

Într-o informație destinată CC al PC (b)M din 2 septembrie 1944, I. Mordoveț a prezentat primele rezultate ale activității CPSS (Comisariatelor Poporului pentru Securitatea Statului) la Chișinău. În document se menționa că la Chișinău activează un grup de „organizații naționaliste care lucrează asupra românizării populației”. În lista acestor instituții erau incluse: 1) „Fundația regelui Carol” (conducător – învățătorul L. Boga), care edita ziarul „fascist” „Cuvântul Moldovenesc”, 2) Asociația corpului didactic; 3) Asociația profesorilor în școlile populare, care făceau parte din secția locală al Partidului Național-Liberal; 4) Asociația „Muncă și Lumină”, în frunte cu Antoniadi și prof. Rambi, care activa la întreprinderile orașului. Mai erau și Societatea tinerilor creștini, pentru băieți, condus de prof. Stegariov (Stegaru), „Asociația femeilor creștine”, în frunte cu Elena Alistar (caracterizată drept „fostă membră a Sfatului Țării, naționalistă înrăită, având un rol important în timpul ocupației”). Toate aceste organizații, afirma I. Mordoveț, făceau agitație antisovietică și propagandă proromână. Organele securității au identificat locurile lor de întâlnire, la tipografia nr.1, la uzina de producere a alcoolului, la stația electrică sau în parcul de tramvai, unde se întruneau la adunări și răspândeau diferite cărți, lozinci, foi volante. În cadrul acestor societăți, existau și cercuri de cor și de teatru. Organele CPSS au identificat și pe membrii activi ai acestor organizații care au rămas în Chișinău și i-au arestat. În afară de aceasta, conform informațiilor existente, au fost arestați și mai mulți agenți ai serviciilor de spionaj și contraspionaj ai Germaniei și României, care erau „membri activi ai organizațiilor naționaliste”...

În ajunul alegerilor Sovietului Suprem al URSS (planificate pe 10 februarie 1946 și amânate cu un an), propaganda antisovietică s-a activizat. Membrii opoziției atrăgeau atenția asupra absurdității procedurii de vot în regimul sovietic, așteptând venirea românilor sau a englezilor. Autoritățile urmăresc diferite „voci” ale societății. De pildă, un fost membru al partidului Național-Liberal (Munteanu, din satul Logănești) spunea: „De ce trebuie să ne supunem și să executăm legile Puterii sovietice, care ne-a înlăturat de la tot? Iată va veni puterea noastră și noi vom reveni la locurile noastre”... Și „chiaburul” P. Darmancev (Taraclia) susține opinia comună: „Vă rog să mă tăiați de pe listă. Eu nu doresc să votez pentru comuniști. Voi vota atunci când vor reveni dragii noștri români”. (Ruslan Șevcenco)

Tot despre opoziție vom găsi informații dramatice și în capitolul dedicat vieții religioase:

În satul Cocieri, pe data de 20 noiembrie 1945, creştinii au opus rezistenţă la încercarea de a evacua lucrurile bisericeşti din lăcaşul de cult, care cândva fusese club, iar în timpul războiului a fost dat creştinilor pentru biserică. Incidentul de la Cocieri este numit chiar „răscoală”. Pe data de 18 martie 1960, în satul Visoca, Otaci, sub pretextul controlului stării bunurilor bisericeşti, autoritățile comuniste au încercat să închidă biserica, însă nu au reuşit, deoarece în curtea bisericii se adunaseră peste 2000 de oameni.

În timpul deportărilor din 1949, preotul I.I. Sârbu şi cântăreţul Andrei Vrâncean organizau în satele Boxana şi Schineni, pe la casele credincioşilor, rugăciuni pentru „plecarea ruşilor din Moldova şi revenirea românilor… Partea cea mai activă a clerului şi a monahilor sprijineau luptă deschisă împotriva măsurilor partidului şi guvernului sovietic. De aceea, erau arestaţi judecaţi şi discreditaţi. Părintele Serafim Dabija, stareţ la Mănăstirea Zloţi, era învinuit că având „susţinerea chiaburimii din partea locului, a construit în scopuri antisovietice Mănăstirea Zloţi în cinstea izgonirii bolşevicilor din Basarabia, transformând-o în unul dintre centrele de propagandă antisovietică din Moldova”. Părintele egumen Iraclie Flocea era învinuit de agitaţie şi propagandă antisovietică. A fost judecat la 17 decembrie 1945 de către Judecătoria Supremă a RSS Moldoveneşti, fiind condamnat la 8 ani de lagăr şi confiscarea averii. Preotul Serghie Zaporojan, paroh la biserica din satul Chiţcani, la 17 februarie 1953, a fost învinuit de faptul că, fiind ostili faţă de puterea sovietică, făcea sistematic agitaţie antisovietică în rândul locuitorilor satului Chiţcani, folosind în acest scop prejudecăţi religioase. Clevetea condiţiile de trai din Uniunea Sovietică şi orânduiala colhoznică.

În 1951, pe clopotniţa Catedralei din Chişinău a fost găsită o proclamaţie scrisă de mână cu următorul mesaj:

„Comitetul executiv de luptă pentru pace şi eliberare a popoarelor de sclavia comunistă.

Jos comunismul. Jos sclavia. Trăiască alianţa atlantică, bastionul păcii şi democraţiei…”. (Nicolae Fuștei)  

 

Ne poți spune, succint, în ce constă patrimoniul cultural al Moldovei?

Liliana Corobca: Răspunsul cel mai adecvat se află chiar în studiul dedicat patrimoniului, care este și bine structurat, și clar formulat.

Autoarea, Valentina Ursu, împarte capitolul în trei părți: 1) patrimoniul arheologic, 2) etnografic („patrimoniul etnografic material, alcătuit din bunuri culturale materiale ale societăţii tradiţionale, mărturii ale evoluţiei mediului natural şi a habitatului, ale relaţiilor omului cu mediul ambiant şi ale potenţialului creator uman”, care include și patrimoniul etnografic mobil – „obiecte portabile create prin mijloace tehnice tradiţionale şi utilizate – în trecut sau/şi prezent – în cadrul unor activităţi de întreţinere a vieţii comunităţilor umane (unelte, ustensile, piese de port, textile, piese de mobilier, mijloace de transport etc.), care au fost parțial păstrate în perioada sovietică”; patrimoniul etnografic imaterial – „totalitatea creaţiilor tradiţionale, autentice, exprimate în forme verbale, muzicale, coregrafice şi teatrale, precum şi ansamblul obiceiurilor, practicilor, reprezentărilor, expresiilor, cunoştinţelor şi abilităţilor”), 3) patrimoniul artistic, care include domenii precum arhitectură, muzică, teatru, arte plastice, cinematografie. Fiecărui domeniu al patrimoniului artistic îi este dedicat, în volumul nostru, câte un capitol separat, studiile (eseurile) fiind semnate de cunoscuți specialiști: arhitectul Dumitru Rusu, muzicologul Victor Ghilaș, istoricul literar Iurie Colesnic, istoricul de artă Vladimir Bulat, filmologul Ana-Maria Plămădeală.

În istoria zbuciumată de dincolo de Prut, cum au supraviețuit artele, cercetarea, meseriile liberale etc.? Poţi să ne semnalezi câteva vârfuri româneşti din domeniul culturii, ştiinţelor etc. care s-au făcut remarcate în pofida climatului ostil?
 
Liliana Corobca: Teoretic, în perioada imediat următoare anului 1945, în RSSM, la fel ca în România, artele, cercetarea etc. au supraviețuit destul de bine, mai ales dacă îndeplineau anumite condiții, adică dacă serveau, sub o formă sau alta, interesele de partid (care le trata, de obicei, pe drept sau pe nedrept, ca pe instrumente de propagandă, dar asta e altă discuție). Or, tot la fel ca în România (și ca în întreg spațiul sovietic), nu au fost doar atât. A existat și artă adevărată, și cercetare serioasă, în anumite domenii.

Voi începe cu minunata sinteză despre literatura în comunism a Mariei Șleahtițchi, din care nu mă pot abține (că deja a ieșit cam lung interviul nostru) să nu citez un mic fragment:

Sintagma „literatura sovietică moldovenească” acoperă perioada cuprinsă între anii 1945-1991. Fiind un subiect ce nu și-a fixat definitiv numele în exegeza istorico-literară, el instituie o implicită imprecizie terminologică. Cum ar fi corect să se numească acest segment de literatură, prin raportare la o viziune integratoare asupra istoriei literaturii române, „literatură sovietică moldovenească”, „literatură română din perioada sovietică”? Este „literatura sovietică moldovenească” parte a literaturii române?...

În primul deceniu postbelic, contingentul scriitorilor din RSS Moldovenească întrunea trei grupuri: scriitorii basarabeni, lansați și afirmați în România Mare, scriitorii transnistreni, reprezentanți ai proletcultismului din RASSM, și tinerii scriitori din RSSM care abia își anunță prezența în literatură... Un proeminent autor basarabean, care se afirmase ca poet în perioada interbelică, Nicolai Costenco (volumul Poezii, 1937, Chișinău), condamnat politic în 1940, în urma unui discurs în favoarea corectitudinii limbii moldovenești, își ispășea pedeapsa în Gulag (la Centralul Aleksandrovsk, o pușcărie aflată la 70 km de Irkutsk, un oraș din Siberia), urmată ulterior de deportarea în localitatea Dudinka. (Maria Șleahtițchi).
 
Liliana Corobca: În afară de Nicolai Costenco, necunoscut și ignorat în spațiul cultural românesc actual, în domeniul literar ar mai fi de menționat rolul scriitorilor Ion Druță, George Meniuc, Alexei Marinat, Aureliu Busuioc, Vladimir Beșleagă, Vasile Vasilache...

Compozitori remarcabili din RSSM: Ştefan Neaga, Eugen Coca, David Gherșfeld, Valeriu Poleakov, Eugen Doga... Regizori: Valeriu Gagiu, Mihail Kalik, Emil Loteanu, Vlad Ioviță, Gheorghe Vodă... Actori: Eugeniu Ureche, Chiril Ştirbu, Domnica Darienco, Constantin Constantinov, Constanța Târțău, Valeriu Cupcea, unii actori fiind și regizori, iar unii regizori – și scriitori… Pictori: Ada Zevin, Moisei & Eugenia Gamburd, Dimitrie Sevastianov, Claudia Cobizev, Mihail Grecu, Lazăr Dubinovschi, Alexandru Plămădeală, Valentina Rusu-Ciobanu…

Și lista continuă (despre unii, am auzit și eu pentru prima dată!). Lăsăm cititorul să descopere „vârfurile” în celelalte domenii (au la dispoziție studiul excelent dedicat „Științei”, de pildă)… 

Ai putea să ne indici, într-o evaluare obiectivă de editor, dar şi una subiectivă, de persoană născută în Basarabia și familiarizată cu realitățile de acolo, capitolele care merită poate o cercetare mai amănunţită. Cum a fost experiența de editor al volumului?

Liliana Corobca: Pentru mine, toate capitolele din volum sunt importante. Atunci când am ales autorii, principalul criteriu de selecție a fost ca ei să aibă deja publicații serioase în domeniu. Le-am propus să facă scurte sinteze (de 20 de pagini) pe teme deja abordate de ei, adică există lucrări de specialitate, aprofundate și amănunțite, în multe (nu toate) din domeniile la care ne-am referit. Volumul îndeamnă mai mult la studiul comparat, nu la cel aprofundat, mai ales că se adresează unui public din România, în principiu. O părere subiectivă (sau propunere), de persoană stabilită în România de peste 20 de ani: lipsește un astfel de studiu comparat despre viața cotidiană în RSSM și RPR (RSR).

Mie mi-au lipsit aceste informații, când am venit în România: aici colegii de vârsta mea aveau alte amintiri, alte experiențe, alte cărți citite, alte benzi desenate adorate, alte cântece, misterioasa băutură Cico care-mi suna a poreclă de cățel etc., totul era altfel decât în copilăria mea și nici acum nu există un studiu comparat în domeniu, deși mii de basarabeni vin în România, se stabilesc aici cu traiul și încearcă (poate) să înțeleagă ce s-a întâmplat aici. Este doar un exemplu, desigur. Comparații se pot face în toate domenile analizate în „Panorama” noastră. 

Liliana Corobca: Altfel, cel mai lung document-word (și roman al meu) avusese cam 650.000 semne și când am unit toate capitolele volumului de față am văzut că depășește trei milioane de semne. Numai bibliografia avea peste o sută de pagini! A existat un moment de tăcere albă, când am unit toate capitolele, fiind documentul atât de vast, se deschidea greu, dura câteva clipe, destul de lungi însă ca să reușesc să-mi fac niște scurte gânduri negre în fața ecranului blocat... Că munca mea, Doamne ferește… Am optat, până la urmă, la (re-)împărțirea mai sigură a marelui text în trei părți mai mici, cu care să pot lucra fără teamă. Cu experiența mea de romancier, priveam capitolele ca pe părțile unui imens unic roman și între ele trebuia să existe o coerență logică și o relație armonioasă. La primele capitole nu a fost o problemă, pentru că veneau unul după altul în ordine cronologică, dar unde pun „procesele demografice”? După ce capitole să urmeze „minoritățile”, „sportul” sau „legislația”? Iar alcătuirea fiorosului Indice (care, și el, s-a apropiat de suta de pagini, numai nume pe fiecare pagină!) am luat-o ca pe un exercițiu de umilință. Nu mai zic: în viața mea nu mai fac un indice de nume, că mi se tot întâmplă (acesta e al patrulea, după corespondența lui Busuioceanu – 2 vol.; Instituția cenzurii – 2 vol. și Controlul cărții, un volum, dar gros!).

În pofida aparențelor și contrar așteptărilor, după aceste experiențe, sufletul meu cântă poetic și e plin de inspirație. Mă bucur că am putut aduce la bun sfârșit un asemenea proiect și îmi exprim, și aici, profunda recunoștință pentru autorii volumului și pentru toți cei care m-au ajutat. Am avut mare noroc să lucrez cu oameni de calitate excepțională și de o pregătire profesională pe măsură. Moldova ar arăta altfel dacă asemenea personalități s-ar afla în fruntea țării. Cei mai minunați oameni sunt și cei mai modești, se știe. A fost o onoare și o încântare să colaborăm. Acum mă gândesc cu multă emoție la clipa când voi ține cartea în mâini. De pupat n-am s-o pup, dar o voi îmbrățișa strâns. 

 

Dana Pătrănoiu 
- Publicist; editor

Interviu în exclusivitate