Scriitor consacrat în literatura de pe ambele maluri ale Prutului, Dumitru Crudu a lansat, la sfârșitul anului 2017, o nouă culegere de proze scurte, intitulată Moartea unei veverițe.
Pentru românii mai puțin familiarizați cu viața de zi cu zi a „fraților basarabeni”, noul titlu semnat de Dumitru Crudu este o revelație. Universul de dincolo de Prut din Moartea unei veverițe se deschide într-o splendoare nudă (crudă?), lipsită de menajamente stilistice. Clocotitor, periculos, grotesc pe alocuri. Înduioșător, trist, deznădăjduit - nu de puține ori. La Chișinău, Tiraspol sau Bender, politica mai marilor zilei se îmbină organic cu gesturile mărunte ale omului simplu, sexul devine o monedă de schimb mai valoroasă ca leul moldovenesc sau rubla, șmecheria este deopotrivă urzeala sofisticată a marilor infractori, dar și, uneori, singurul mod de a supraviețui, de pe azi pe mâine, al celor mulți și săraci.
Dumitru Crudu și-a găsit timpul și inspirația să ne răspundă la câteva întrebări despre „încuscriri” politice și construcții literare, despre biografia care susține sau dezminte ficțiunea... Despre o veveriță, care, pe un viscol năpraznic, este sfâșiată de câini, iar sfârșitul ei ar putea fi alegoria omului de rând prins în vălmășagul vremurilor.
Pentru românii mai puțin familiarizați cu viața de zi cu zi a „fraților basarabeni”, noul titlu semnat de Dumitru Crudu este o revelație. Universul de dincolo de Prut din Moartea unei veverițe se deschide într-o splendoare nudă (crudă?), lipsită de menajamente stilistice. Clocotitor, periculos, grotesc pe alocuri. Înduioșător, trist, deznădăjduit - nu de puține ori. La Chișinău, Tiraspol sau Bender, politica mai marilor zilei se îmbină organic cu gesturile mărunte ale omului simplu, sexul devine o monedă de schimb mai valoroasă ca leul moldovenesc sau rubla, șmecheria este deopotrivă urzeala sofisticată a marilor infractori, dar și, uneori, singurul mod de a supraviețui, de pe azi pe mâine, al celor mulți și săraci.
Dumitru Crudu și-a găsit timpul și inspirația să ne răspundă la câteva întrebări despre „încuscriri” politice și construcții literare, despre biografia care susține sau dezminte ficțiunea... Despre o veveriță, care, pe un viscol năpraznic, este sfâșiată de câini, iar sfârșitul ei ar putea fi alegoria omului de rând prins în vălmășagul vremurilor.
***
Fişa dvs. de scriitor (dar şi confraţii dvs. de breaslă) vă recomandă în egală măsură ca poet, dramaturg, prozator, editorialist la portalurile deschide.md şi Radio Europa Liberă. Care dintre ipostazele scriitoriceşti anterioare vă reprezintă mai fidel? Dacă ar fi să alegeţi în acest moment, care etichetă profesională vă descrie mai bine?
Dumitru Crudu: Să știți că nu mi-ar fi deloc ușor să fac o alegere, dar, dacă, totuși, aș face una, aș zice că sunt în primul rând prozator, pentru că proză scriu aproape că zilnic. Poet sunt mai mult ocazional.
Poezie scriu când și când, fără să-mi propun neapărat asta, cumva constrâns de circumstanțe, atunci când mi se întâmplă ceva trist sau - foarte rar - ceva vesel. Ultimele mele cărți de poezie așa le-am scris. „Eșarfe la cer” și „La revedere, tată” le-am scris după moartea unor oameni dragi: „Eșarfe la cer”, după moartea soacrei mele și cea de-a doua, după ce s-a prăpădit tatăl meu. Le-am scris în clipele de veghe, pe fundalul unei mari neliniști și al unei mari tristeți. Nu mă gândisem nici pentru o secundă că ceea ce fac eu e poezie. Pur și simplu nu mai știam cum să fac față tristeții, jalei, dorului, suferinței, disperării, deznădejdii, durerii. Toate aceste sentimente deveneau insuportabile mai ales când rămâneam singur, după ce mă retrăgeam din camerele în care sufereau tata și soacra mea. Durerea era așa de chinuitoare că nu mă ajutau nici calmantele. De fiecare dată, când pătrundeam în odăile unde se stingeau acești oameni scumpi mie, îmi băgam un calmant sub limbă, ca să mă pot ține în mâini. Dar tot degeaba. Durerea și groaza deveneau foarte apăsătoare înainte de somn. Nu puteam dormi. Și atunci mă sculam din pat și mă așezam la computer și scriam tot ce-mi venea prin cap. Abia după moartea lor am înțeles că ceea ce am scris eu atunci erau poezii. Poezii care mă ajutau să adorm și mă salvau de disperare.
Am mai scris, o dată, poezie când mi s-a oferit o reședință literară în Rotterdam. O lună de zile de libertate. Fără job, fără obligații sociale, fără grija zilei de mâine. O lună în care puteam să fac orice îmi trecea prin cap și eu am ales să scriu poezie, dar după ce am plecat din Rotterdam, am încetat să mai scriu. Mi-a trecut de la sine. De asta și spun că scriu poezie mai mult ocazional, împins din spate de anumite evenimente care îmi dau viața peste cap.
Altceva e cu dramaturgia mea. O vreme am crezut că voi putea trăi de pe urma teatrului și am scris foarte multe piese de teatru. Teatru mai scriu și acum, dar acum nu mai am această iluzie. Pentru că nu mai sunt montat chiar așa de des și de ușor. Acum scriu teatru mai mult la comandă, pentru anumiți prieteni regizori sau pentru a participa la anumite concursuri literare.
În schimb, proză produc zilnic. Zi de zi scriu proză. Iată de ce și mă consider mai întâi prozator, și apoi poet și dramaturg.
Schiţele dvs. alerte, lipsite de pasaje descriptive şi nuanţări stilistice reuşesc să transmită imaginea unui univers basarabean agitat, clocotitor, periculos, grotesc pe alocuri - avem foşti şefi KGB răpiţi în toiul zilei (Glumele de la ora două), mascaţi în raiduri pe străzile Chişinăului, amici sau colegi care şi-au pierdut minţile în timpul războiului ruso-moldovenesc (O întâlnire cu tata), rakeţi evadaţi din închisoare (Micul), prieteni care dezbat politică cu pumnii (Muzicanţii din Flutura) etc.
Întrebarea este: aşa este, aşa percepeţi viaţa de zi cu zi din Republica Moldova sau aceasta este imaginea pitorească pe care o doriţi proiectată?
Dumitru Crudu: Zilele astea am citit două cărți de proză, un roman de John Updike – Fugi, Rabbit - și o carte de proză scurtă de Tolstoi, După bal. Ei bine, imaginea Americii în romanul lui Updike e una tare hidoasă, și eu m-am întrebat la fel ca și dumneavoastră: oare asta să fie adevărata Americă, la care se raportează atâta lume și în care atâția abia așteaptă să plece? O Americă locuită de rasiști, naționaliști, misogini, criminali, bețivi, obsedați sexual, prostituate, dezaxați, parveniți sau asta e America lui Updike, și nu are nici o treabă cu America reală? Nici Rusia din prozele lui Tolstoi nu arată mai bine. Locuită de tipi fără scrupule, fără nici un Dumnezeu, de canalii, lichele, lași, oameni fără suflet, pentru care aproapele contează doar atâta timp cât pot trage foloase pe seama lui, dar când se îmbolnăvește, îi întorc ceafa, Rusia din acest volum de proză scurtă e o țară în care nu ai vrea să locuiești niciodată.
Sigur că Rusia lui Tolstoi nu ne va șoca la fel de mult ca America lui Updike, pentru că în primul caz opinia foarte multor oameni despre ce se întâmplă în Rusia coincide cu viziunea lui Tolstoi, dar nu asta se întâmplă și în ceea ce privește America lui Updike. Pentru multă lume, America reprezintă un tărâm al libertății și toleranței, un spațiu al armoniei sociale, unde individul își poate realiza toate visurile și, uite că, vine Updike și tulbură apele și ne prezintă o cu totul altă Americă, în care o lăuză se apucă să bea după o ceartă cu soțul și-și îneacă în cadă fetița abia născută și în care o tipă se întinde cu un alt tip pentru bani: să-l credem oare? Asta să fie oare adevărata Americă? Eu nu mi-am putut răspunde la această întrebare, dar l-am crezut pe Updike, pentru că universul descris de el m-a convins, deși America sa nu este neapărat una realistă, ci este mai curând una fictivă. Cu toate astea, Updike a sesizat unde evoluează America și a sunat din clopoțel. Când și-a scris romanul, Trump încă nu era președinte, dar Rabbit, acest tip plin de sine, înfumurat, arogant, egoist, trufaș, care nu se iubește decât pe sine, seamănă atât de tare cu președintele american, încât nu poți să nu recunoști că Updike a fost un vizionar. Adică America fictivă a devenit reală.
Întrebarea mea ar fi de care țară e mai apropiată Basarabia (sau Republica Moldova) înfățișată de mine în cartea mea: de America lui Updike (o țară fictivă care devine reală peste un timp) sau de Rusia lui Tolstoi (în care opinia autorului coincide cu a cititorului)? Eu cred că de ambele. Basarabia mea (eu aș prefera să utilizez termenul Republica Moldova, pentru că atunci când spui Basarabia, zici Republica Moldova fără Transnistria, dar nu asta e Republica Moldova de azi) are ceva și din Rusia lui Tolstoi și din America lui Updike.
Întrebarea mea ar fi de care țară e mai apropiată Basarabia (sau Republica Moldova) înfățișată de mine în cartea mea: de America lui Updike (o țară fictivă care devine reală peste un timp) sau de Rusia lui Tolstoi (în care opinia autorului coincide cu a cititorului)? Eu cred că de ambele. Basarabia mea (eu aș prefera să utilizez termenul Republica Moldova, pentru că atunci când spui Basarabia, zici Republica Moldova fără Transnistria, dar nu asta e Republica Moldova de azi) are ceva și din Rusia lui Tolstoi și din America lui Updike.
În măsura în care reuşiţi să vă distanţaţi (obiectivaţi) - cât este autentic-factual (realitate) şi cât este invenţie-convenţie (suprarealitate) în scrierile dvs.?
Dumitru Crudu: Imaginea pe care o construiesc eu este în același timp și realistă și fictivă. Republica Moldova din cartea mea coincide într-o măsură foarte mare cu Republica Moldova de aievea. În realitate, noi, cei care locuim dincolo de Prut, stăm pe un butoi de pulbere. Țara în care eu mi-am scris cartea este un spațiu agitat, tensionat, crispat, unde se poate întâmpla orice și unde a avut loc un război foarte sângeros în 1992, pe care l-am pierdut și pierzându-l am rămas cu o armată străină pe o parte din teritoriul țării. Republica Moldova este o țară sfâșiată între România și Rusia. Cei care vor unirea cu Rusia sunt un pic mai mulți și, de aici, foarte multe conflicte. Întrebarea e dacă imaginea Basarabiei din cartea mea este una realistă sau eu am îngroșat culorile. Nu cred că am adăugat de la mine. Eu cred că la fel ca și în cazul Rusiei lui Tolstoi, imaginea pe care o ofer eu cititorului coincide cu adevărata imagine a Republicii Moldova. Doar că are ceva și din America lui Updike. Ce? Faptul că în prim-plan scot indivizii și las țara în care locuiesc într-un plan secund, în fundal. Iar indivizii sunt, de cele mai multe ori, inventați de mine.
Continuând ideea de mai sus, în proza dvs. biografia pare să meargă mână-n mână cu literatura. Până la ce punct este biografie şi de unde începe ficţiunea în Moartea unei veveriţe? Fără să desconspiraţi eventuale reţete literare cât din Dumitru Crudu în carne şi oase regăsim în ultimul volum de proze?
Dumitru Crudu: Poate nu o să mă credeți, dar foarte puțin din biografia mea a intrat în această carte. Ba chiar și atunci când am plecat de la unele din întâmplările din viața mea, am mers cu totul în altă parte față de cum se petrecuseră lucrurile aievea. De aceea această carte nu este autoficțiune. Să vă dau niște exemple. Eu, bunăoară, spre deosebire de personajele mele, și spre deosebire și de un combatant chel și gras, pe care-l cheamă Dumitru Crudu, sau de un poet cu același nume ca și mine prins de militarii ruși, nu am participat la războiul ruso-moldovenesc din 1992, iar întâmplările pe care le-au trăit personajelor mele, nu le-am trăit și eu.
Eu nu am fost la război, nu am avut o mătușă Maria la Tiraspol și un unchi Ivan la Chișinău, și nu am încercat niciodată să merg în Transnistria cu injecții și plăcinte sau ilegal. Cu toate astea, am încercat în fiecare dintre prozele din carte să prezint în așa fel evenimentele de parcă le-aș fi trăit pe propria mea piele. Ca lumea să creadă că tot ce povestesc, mi s-a întâmplat mie. Că am fost la război, că am o mătușă la Tiraspol, că am încercat să-i duc injecții și plăcinte și așa mai departe.
Am căutat să șterg granița dintre ficțiune și realitate. Să dau drept reale niște încurcături inventate. Și mulți m-au crezut. Am o proză în care povestesc cum niște vameși transnistreni nu au vrut să mă lase să merg în Transnistria. Proza asta a fost citită de polițiștii moldoveni din Bender (în Bender, deși este controlat de autoritățile transnistrene, există și poliție moldovenească), care m-au sunat pentru a mă ajuta ca să trec în Transnistria. Adică ei erau ferm convinși că ceea ce am povestit eu s-a petrecut cu mine și nu m-au crezut când le-am spus că e vorba de o proză.
În același timp, deși prozele mele nu sunt autoficțiuni, am încercat să introduc în ele istoria. Istoria care a intrat cu tancurile și buldozerele peste noi. Nu eu am inventat această istorie, ceea ce am inventat eu au fost istoriile individuale, poveștile unor anumiți indivizi, destinele lor, și tot felul de întâmplări din viețile lor.
Proza dvs. transmite opţiuni etico-politice clare. Îi menţionaţi frecvent pe Igor Dodon, Maia Sandu, Dorin Chirtoacă, Vlad Filat şi alţii. De asemenea, în naraţiunile dvs. condamnaţi corupţia şi corupţii, ironizaţi traseismul politic. Cât de angajat, implicat politic, sunteţi în viaţa de zi cu zi? Sunteţi declarat de o parte sau alta a baricadei – unionist, pro-european? Aţi avut probleme datorită opţiunilor politice exprimate în scris?
Dumitru Crudu: Vreau să vă spun așa. Nu am încercat să bag pe gât opțiunile mele politice personajelor mele și, de aceea, ele au propriile lor vederi politice, care, de multe ori, nu coincid cu părerile mele, sau sunt chiar în răspăr. Pentru că eu nu am încercat să scriu o carte despre mine, ci despre ceilalți (chiar și dacă ceilalți sunt inventați), despre oamenii mici și mărunți, luați pe val de istorie și duși în larg. Ştiu că ceilalți nu gândesc neapărat ca mine și nu sunt mereu de acord cu opiniile mele.
În ceea ce mă privește, sunt unionist.
Dumitru Crudu: Vreau să vă spun așa. Nu am încercat să bag pe gât opțiunile mele politice personajelor mele și, de aceea, ele au propriile lor vederi politice, care, de multe ori, nu coincid cu părerile mele, sau sunt chiar în răspăr. Pentru că eu nu am încercat să scriu o carte despre mine, ci despre ceilalți (chiar și dacă ceilalți sunt inventați), despre oamenii mici și mărunți, luați pe val de istorie și duși în larg. Ştiu că ceilalți nu gândesc neapărat ca mine și nu sunt mereu de acord cu opiniile mele.
În ceea ce mă privește, sunt unionist.
Credeţi că e posibilă totala rupere a mediului artistic de realitatea socio-politică înconjurătoare? Există creatori în Republica Moldova neangajaţi artistic sau personal în viaţa politică? Dacă da, ne puteţi da un exemplu?
Dumitru Crudu: Nu prea știu creatori care să trăiască într-un turn de fildeș. Pentru asta ar trebui să fii fie foarte bogat, fie să fii dintr-o altă lume. Cum foarte puțini creatori din Republica Moldova sunt bogați (eu aș spune că nici unul) și mai toți sunt cu picioarele pe pământ, atunci au și anumite opțiuni politice. Altceva e că unii sunt și oportuniști și merg cu cei care plătesc mai bine. În Republica Moldova până și a spune „bună ziua” înseamnă a face politică, pentru că depinde și cui îi spui „bună ziua”.
Zilele acestea, s-a declanșat un mare scandal în jurul unei tinere interprete - Ana Munteanu, cea care a câștigat Vocea României – pentru că aceasta a acceptat să primească o diplomă din mâinile lui Dodon. Toată lumea a acuzat-o că a trădat cauza. Răspunsul Anei a fost foarte sincer. Ea spunea că singura ei politică e muzica. A fost foarte sinceră și naivă, fără să știe că asta nu e posibil și în Republica Moldova, unde orice gest e interpretabil și are coloratură politică. Fără să știe și să bănuiască, a fost folosită de politicianul Dodon, dar și de cei care au acuzat-o. Toți și-au făcut capital politic pe seama ei. Biata fată! E o cântăreață foarte talentată - e un fenomen - dar ceea ce nu știa e că trăind în Republica Moldova, trebuie să ai și anumite opțiuni politice. Altfel, vei fi făcut praf de o tabără sau alta.
Descrieţi drept tensionate relaţiile Republicii Moldova cu Republica Transnistreană (Tiraspolul) în mai multe episoade narative. Dincolo de sâmburele biografic, de experienţa personală, puteţi susţine (ca fapt istoric, jurnalistic) că tensiunile dintre stânga şi dreapta Nistrului sunt cu adevărat intense şi la această oră? Ne puteţi da un exemplu recent în acest sens?
Dumitru Crudu: Războiul s-a terminat, în urma căruia armata rusă a ocupat o parte din teritoriul Republicii Moldova, cel din dreapta Nistrului, dar tensiunile nu au luat sfârșit. Unele dintre ele sunt cronice, cum e conflictul dintre fermierii din Coșnița și celelalte șase sate din dreapta Nistrului, care au rămas în subordinea Republicii Moldova, și miliția transnistreană. În ce constă? Țăranii din aceste sate nu sunt lăsați să meargă la pământurile lor, pentru că șoseaua pe care ar trebui meargă pentru a ajunge la ele e controlată de milițienii din Tiraspol și aceștia pur și simplu nu vor să-i lase să se ducă încolo. Conflictele izbucnesc cu precădere toamna când urmează să-și strângă roada. Mai e și problema școlilor românești din Transnistria (școli unde se învață în limba română cu grafie latină și după curiculumul din Chișinău, spre deosebire de școlile moldovenești subordonate Tiraspolului, unde predarea se face în limba română cu grafie chirilică), pe care Tiraspolul a încercat de mai multe ori să le închidă. Acum câțiva ani, militarii ruși au împușcat și un tânăr dintr-un sat din stânga Nistrului care se subordonează Chișinăului fără nici un motiv și fără ca după aia să fie tras la răspundere, deși autoritățile moldovenești au cerut asta răspicat. Și așa mai departe.
Dumitru Crudu: Războiul s-a terminat, în urma căruia armata rusă a ocupat o parte din teritoriul Republicii Moldova, cel din dreapta Nistrului, dar tensiunile nu au luat sfârșit. Unele dintre ele sunt cronice, cum e conflictul dintre fermierii din Coșnița și celelalte șase sate din dreapta Nistrului, care au rămas în subordinea Republicii Moldova, și miliția transnistreană. În ce constă? Țăranii din aceste sate nu sunt lăsați să meargă la pământurile lor, pentru că șoseaua pe care ar trebui meargă pentru a ajunge la ele e controlată de milițienii din Tiraspol și aceștia pur și simplu nu vor să-i lase să se ducă încolo. Conflictele izbucnesc cu precădere toamna când urmează să-și strângă roada. Mai e și problema școlilor românești din Transnistria (școli unde se învață în limba română cu grafie latină și după curiculumul din Chișinău, spre deosebire de școlile moldovenești subordonate Tiraspolului, unde predarea se face în limba română cu grafie chirilică), pe care Tiraspolul a încercat de mai multe ori să le închidă. Acum câțiva ani, militarii ruși au împușcat și un tânăr dintr-un sat din stânga Nistrului care se subordonează Chișinăului fără nici un motiv și fără ca după aia să fie tras la răspundere, deși autoritățile moldovenești au cerut asta răspicat. Și așa mai departe.
Există două proze în cartea dvs. construite diferit de celelalte. Papucii ăia ai mei de care am vrut să scap în tren şi Tamara folosesc dubla naraţiune (naraţiuni paralele). Care este legătura dintre cele două naraţiuni paralele în fiecare dintre prozele amintite? De ce aţi folosit această tehnică doar în două schiţe?
Dumitru Crudu: Procedeul nu e nou și, firește, nu l-am inventat eu - e unul modern și postmodern și a fost utilizat de zeci de scriitori. Eu l-am folosit cu scopul de-a arăta că, între cele două povești, aparent fără nici o tangență, există o mare legătură între ele. În Papucii ăia ai mei de care am vrut să scap în tren racordul e că băiețașul care a văzut cum mama lui și-a omorât copilul, acum a crescut mare și călătorește spre București. E pe cale să înceapă o viață nouă alături de iubita mea. Dar își uită în tren papucii murdari. Papucii murdari ar fi trecutul acela de care nu poate să scape și care-i influențează și acum viața. În Tamara, în timp ce are febră și e răcit bocnă, personajul povestirii retrăiește un episod din timpul războiul când a reușit să evadeze din mâinile soldaților transnistreni. Am frânt povestea în două istorii, pentru a nu face o povestire lineară și am comparat într-un fel febra cu războiul. Iar procedeul nu l-am mai repetat și în alte povestiri... pentru a nu mă repeta.
Viziunea dvs. asupra femeii este una destul schematică şi nu tocmai onorantă. Femeile sunt „bunăciuni”, au coapse „orbitoare”, sunt frumoase dornice de căpătuire (Tamara) sau de-a dreptul curve care luptă pentru supravieţuire (Fosta mea soţie), de cele mai multe ori simple obiecte ale sexului... Sunteţi misogin în viaţa dvs. de toate zilele?
Dumitru Crudu: Să nu vă supărați, dar nu sunt de acord deloc cu opinia dumneavoastră. Nu sunt misogin. Nu sunt misogini nici bărbații din aceste povestiri, nici în Tamara, unde fata îl îngrijește, nici în Fosta mea soţie, în care soția este opusă fetelor care se vând pe bani și cine știe de ce nu vrea să-l ierte: că poate și el a fost la prostituate și ea a aflat? Oricum, comparativ cu el, soția din Fosta mea soţie este o ființă virtuoasă. Iar Tamara revine pentru a-i salva viața. Și atunci despre ce fel de misoginism ar putea fi vorba?
Maria este o figură cheie în cartea mea. Cu ea începe și se termină volumul. Și nu cred că l-ați putea suspecta pe Ivan că nu o iubește. O iubește chiar și după ce moare. Maria, la fel, îl iartă când acesta revine după război și sună la ușă. Cu toate că știa ( ulterior, va afla că adevărul e exact contrariul) că a dezertat, îl primește în casă. Despre ce misoginism ar putea fi vorba aici? Nu cred că Maria e o femeie schematică. Și nici Tamara. O femeie schematică nu și-ar fi îngrijit dușmanul. Îmi cer iertare, dar acuzația dumneavoastră mi se pare complet nefondată. Și vă mai pot aduce și alte exemple, unde numai despre misoginism nu poate fi vorba. Pe mine nu chestiile astea acum la modă mă interesează, le explorez - misoginism, androfobie, gen, sexism, sex și așa mai departe-ci omul, nu bărbatul sau femeia, ci omul, omul care greșește, omul care face bine, omul care face rău, omul în general, și nu neapărat bărbatul sau femeia, pentru că mi se pare păguboasă ( deși e la modă, vedeți scandalul din jurul Baltag-ului) această restrângere a omului doar la genul din care face parte, doar la sex, bărbatul e mai mult decât bărbat și femeia e mai mult decât femeie - e om.
Proza dvs. a fost catalogată ca „explodând de un umor nebun – de situație și de limbaj”. Sunteţi de acord cu această caracterizare? Vă consideraţi un autor cu umor?
Dumitru Crudu: Eu cred că prozele mele abundă în umor, dar nu sunt neapărat umoristice, pentru că scopul meu final nu e să-i fac pe oameni să râdă de calitățile negative ale unui alt om sau de ridicolul unei situații în care nimerește un anumit individ. Eu merg mai departe acolo unde un autor de șarjă s-ar opri și observ că omul acela caraghios de care toți râd nu mai e chiar așa de caraghios sau, și mai mult, nu e caraghios deloc și cei care râd de el, pur și simplu nu-l înțeleg.
Umorul meu, cred eu, nu este involuntar, ci este unul căutat. Este una dintre mizele prozei mele, dar nu cea mai mare și mai importantă.
Dumitru Crudu: Eu cred că prozele mele abundă în umor, dar nu sunt neapărat umoristice, pentru că scopul meu final nu e să-i fac pe oameni să râdă de calitățile negative ale unui alt om sau de ridicolul unei situații în care nimerește un anumit individ. Eu merg mai departe acolo unde un autor de șarjă s-ar opri și observ că omul acela caraghios de care toți râd nu mai e chiar așa de caraghios sau, și mai mult, nu e caraghios deloc și cei care râd de el, pur și simplu nu-l înțeleg.
Umorul meu, cred eu, nu este involuntar, ci este unul căutat. Este una dintre mizele prozei mele, dar nu cea mai mare și mai importantă.
Cum arată o zi obişnuită din viaţa dvs. de scriitor? Ce rutină a scrisului aveţi?
Dumitru Crudu: Scriu în fiecare zi, sau aproape în fiecare zi, dar nu tot ce scriu public și foarte multe texte le arunc la coșul de gunoi, pentru că nu-mi plac. Scriu dimineața, iar înainte să scriu alerg. Fac sport înainte de-a scrie. O oră, două și după aia mă apuc de scris, și scriu vreo trei-patru ore. Partea cea mai grea e că, de cele mai multe ori, mă așez la masa de scris, fără să știu despre ce o să scriu, dar asta e și partea cea mai frumoasă. E ca și când ai arunca undița și nu știi dacă și ce vei pescui. O oră sau două caut despre ce să scriu. Mă învârt în jurul cozii. Scriu, tai, iar scriu, iar tai. Sap, sap, până dau de apă. Provoc imprevizibilul și apelez la imaginație. Și, uneori, am noroc și pic peste ceva care mă fură și mă atrage. Scrisul este, pentru mine, și o aventură. Și mie îmi plac foarte tare aventurile.
Aveţi autori-repere, care v-au influenţat şi care continuă să vă influenţeze – şi dacă da, care sunt aceştia? Aveţi lecturi la care reveniţi ca la o mantră?
Dumitru Crudu: Îmi place Tolstoi, îmi plac marile lui romane, dar și proza scurtă. Raymond Carver, Cehov, Gogol, Bulgakov, Ion Creangă, proza scurtă a lui Ștefan Bănulescu, Ioan Lăcustă, Gheorghe Crăciun, romanul „Matei Iliescu” de Radu Petrescu și mulți alți autori. Mantra mea sunt scriitorii secolului XIX. După ce citesc un autor de azi, revin la un scriitor clasic. Revin foarte des la ei și de fiecare dată găsesc texte noi pe care nu le-am citit.
În proza dvs. există şi alte referinţe geografice decât la Republica Moldova – Paris, Viena, ţările baltice. Doriţi să trăiţi în altă ţară? Şi, mai important, să creaţi universuri literare în alte spaţii geografice?
Dumitru Crudu: Dacă e să vă răspund sincer, eu nu visez să mă mut în vreo altă țară din lume și nici nu-i invidiez pe cei care pleacă, dar nu mi-aș putea imagina viața fără călătorii. Îmi place să călătoresc, ador călătoriile, să plec pentru o perioadă scurtă și să revin de unde am plecat, dar nu aș vrea să plec cu totul altundeva. Singurele țări din lume în care aș vrea să locuiesc sunt Republica Moldova și România.
Cât privește universurile literare inspirate din alte spații geografice, uneori, pentru a le crea, nici nu-i nevoie să pleci de acasă.
Dumitru Crudu: Îmi place Tolstoi, îmi plac marile lui romane, dar și proza scurtă. Raymond Carver, Cehov, Gogol, Bulgakov, Ion Creangă, proza scurtă a lui Ștefan Bănulescu, Ioan Lăcustă, Gheorghe Crăciun, romanul „Matei Iliescu” de Radu Petrescu și mulți alți autori. Mantra mea sunt scriitorii secolului XIX. După ce citesc un autor de azi, revin la un scriitor clasic. Revin foarte des la ei și de fiecare dată găsesc texte noi pe care nu le-am citit.
În proza dvs. există şi alte referinţe geografice decât la Republica Moldova – Paris, Viena, ţările baltice. Doriţi să trăiţi în altă ţară? Şi, mai important, să creaţi universuri literare în alte spaţii geografice?
Dumitru Crudu: Dacă e să vă răspund sincer, eu nu visez să mă mut în vreo altă țară din lume și nici nu-i invidiez pe cei care pleacă, dar nu mi-aș putea imagina viața fără călătorii. Îmi place să călătoresc, ador călătoriile, să plec pentru o perioadă scurtă și să revin de unde am plecat, dar nu aș vrea să plec cu totul altundeva. Singurele țări din lume în care aș vrea să locuiesc sunt Republica Moldova și România.
Cât privește universurile literare inspirate din alte spații geografice, uneori, pentru a le crea, nici nu-i nevoie să pleci de acasă.
__________
Dumitru CRUDU s-a născut în 1968 în satul Flutura, județul Ungheni, Republica Moldova. A studiat filologia la Chişinău, Tbilisi, Braşov şi Sibiu.
În 1998 a lansat, împreună cu Marius Ianuș, Manifestul Fracturismului în ziarul „Monitorul de Braşov“. A debutat editorial în 1994, cu volumul de poezie Falsul Dimitrie. A continuat să publice poezie, cele mai recente titluri fiind La revedere, tată (2015) şi Strigătele de sub apă (2015).
A avut două rezidenţe literare, la Rotterdam şi Viena.
În 2003 a câştigat concursul de dramaturgie, secţiunea „cea mai bună piesă de teatru”, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) în colaborare cu Fundația Principesa Margareta a României.
A scris peste douăzeci de piese de teatru, după care au fost realizate peste treizeci de spectacole şi filme în Republica Moldova, România, Italia, Germania, Suedia, Franţa, Bulgaria.
În 2008 se lansează ca prozator cu romanul „Măcel în Georgia”. De atunci a mai publicat romanul „Oameni din Chişinău” (2011) - tradus în limba cehă, în 2017, de Jiři Našinec, la Editura Petr Štengl din Praga -, „Un american la Chişinău” (2013) și „Salutări lui Troţki” (2016) pentru care a fost recompensat cu premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.
Cel mai recent titlu al său, apărut la editura Univers în 2017, este „Moartea unei veveriţe”, culegere de proze scurte. Întrebat dacă va continua să perfecționeze genul scurt sau dacă va opta, în viitor, pentru narațiunea de lungă întindere, autorul ne-a răspuns: „Voi vedea asta doar în timp ce voi scrie.”
Dumitru Crudu este considerat deopotrivă de critici şi de colegii de breaslă drept unul dintre cei mai talentaţi şi poate cel mai prolific scriitor – poet, prozator, dramaturg şi publicist - de pe malul stâng al Prutului.
Este membru al Uniunii Scriitorilor, al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România (ASPRO) și al Uniunii Teatrale din Republica Moldova.
Este redactor al revistei web „Tiuk!” şi, de asemenea, publică editoriale pe portalele web deschide.md şi Radio Europa Liberă.
În 1998 a lansat, împreună cu Marius Ianuș, Manifestul Fracturismului în ziarul „Monitorul de Braşov“. A debutat editorial în 1994, cu volumul de poezie Falsul Dimitrie. A continuat să publice poezie, cele mai recente titluri fiind La revedere, tată (2015) şi Strigătele de sub apă (2015).
A avut două rezidenţe literare, la Rotterdam şi Viena.
În 2003 a câştigat concursul de dramaturgie, secţiunea „cea mai bună piesă de teatru”, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) în colaborare cu Fundația Principesa Margareta a României.
A scris peste douăzeci de piese de teatru, după care au fost realizate peste treizeci de spectacole şi filme în Republica Moldova, România, Italia, Germania, Suedia, Franţa, Bulgaria.
În 2008 se lansează ca prozator cu romanul „Măcel în Georgia”. De atunci a mai publicat romanul „Oameni din Chişinău” (2011) - tradus în limba cehă, în 2017, de Jiři Našinec, la Editura Petr Štengl din Praga -, „Un american la Chişinău” (2013) și „Salutări lui Troţki” (2016) pentru care a fost recompensat cu premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.
Cel mai recent titlu al său, apărut la editura Univers în 2017, este „Moartea unei veveriţe”, culegere de proze scurte. Întrebat dacă va continua să perfecționeze genul scurt sau dacă va opta, în viitor, pentru narațiunea de lungă întindere, autorul ne-a răspuns: „Voi vedea asta doar în timp ce voi scrie.”
Dumitru Crudu este considerat deopotrivă de critici şi de colegii de breaslă drept unul dintre cei mai talentaţi şi poate cel mai prolific scriitor – poet, prozator, dramaturg şi publicist - de pe malul stâng al Prutului.
Este membru al Uniunii Scriitorilor, al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România (ASPRO) și al Uniunii Teatrale din Republica Moldova.
Este redactor al revistei web „Tiuk!” şi, de asemenea, publică editoriale pe portalele web deschide.md şi Radio Europa Liberă.
__________
 |
| Dana Pătrănoiu - Publicist; editor |
Interviu în exclusivitate