Considerat o apariţie-eveniment, romanul Cartea numerilor, semnat de Florina Ilis, este creat pe o multitudine de voci şi narează o varietate copleşitoare de întâmplări, reuşind „să cuprindă… evenimente cruciale ale secolului XX și să sintetizeze o etno-istorie perfect verosimilă”.
Autoarea consideră că literatura, sora istoriei, „reţine dintr-o epocă lucruri de care istoria nu se preocupă (stări, sentimente, contradicţii etc.) şi operează cu categorii (sublim, tragic, comic, dramatic sau lirism) pe care o istorie care se vrea serioasă trebuie să le ocolească chiar dacă uneori îşi permite să le utilizeze într-un sens general şi numai la nivel de interpretare colectivă. ”
Despre jocul de-a memoria şi rememorarea, despre personajele sale, unele dintre ele caractere, iar altele tipologii modelate de realismul socialist, despre atitudinile ţăranilor faţă de pământ de-a lungul mai multor generaţii sau despre legendele, deseori „izvorâte din nimic”, recreate în carte, ne-a vorbit Florina Ilis în amplul interviu care urmează.
***
Cartea numerilor are o structură elaborată, „arborescentă”, care implică multă organizare. Puteţi să ne oferiţi câtva detalii din laboratorul creaţiei dumneavoastră? Cum v-aţi documentat, cum aţi creat personajele şi destinele lor întrepătrunse, cum aţi lucrat secvenţele?
Florina Ilis: Imaginea arborelui este una simbolică şi reprezintă osatura care, asemeni scheletului omenesc, susţine corpul
poveştilor ce alcătuiesc întregul, deoarece o naraţiune despre familie
şi genealogii este firesc să fie construită « arborescent », după cum
foarte bine aţi sesizat. Iniţial mi-am propus să scriu o cronică de
familie, dar, după un an, când mi-a venit şi ideea titlului, mi-am dat
seama că era mai firesc să ordonez toate poveştile în raport cu viziunea
numerilor. Din acel moment, totul s-a clarificat şi am ştiut
cum va curge povestea. Dar, pentru că nu mi-am dorit un cititor pasiv
care să asiste de departe la felul cum personajele mele înfruntă singure
realităţile lumii în care trăiesc, – cum s-ar fi întâmplat dacă aş fi
urmat logica naraţiunii clasice a unui roman de familie –, am optat
pentru o naraţiune care să nu fie nici autobiografică, nici realistă în
sens tradițional, ci una care să-l antreneze pe cititor în acţiune şi
să-i dea impresia că dialoghează el însuşi cu personajele, avansând
împreună cu acestea în căutarea înţelegerii evenimentelor trăite, dar şi
a sensurilor vieţii. Astfel, ceea ce debutează printr-o listă de nume,
ca un desen simplu din câteva linii, devine treptat, cu ajutorul
participării cititorului, – pe care contez –, un tablou ce prinde
culoare şi se umple de viaţă şi sens. În crearea personajelor am pornit
de la oameni şi situaţii de viaţă reale, dar proporţia de imaginar şi
realitate este, să spunem, numărul de aur secret al scriitorului. Nu-mi
doream să relatez povestea nici din perspectiva unui autor omniprezent
şi omniscient, dar nici din aceea limitată a unui singur narator, de
aceea am făcut din toate personajele cărţii naratori implicaţi în
poveste. E foarte adevărat că unii dintre aceştia au partituri ample,
arii care să le pună în valoare abilitatea de a povesti şi interpreta,
în timp ce alţii, mai puţin obişnuiţi cu tainele povestirii, se
destăinuie cu dificultate, dar o fac şi ei cu plăcere, fie în duet, fie
în corul de voci. Fiul Anei şi al lui Ioachim, de pildă, cel care îşi
arogă și un rol de orchestrator, face duete cu cei din familia sa şi,
provocându-i să povestească, îi îndrumă, susținându-le partiturile. Este
un roman polifonic sau o naraţiune pe mai multe voci.
Problematizând în manieră postmodernistă, glosaţi repetat pe tema literatură versus istorie. Cum vă raportaţi la istorie în ceea ce scrieţi? Şi ce este pentru dumneavoastră literatura, mai cu seamă cea de reconstrucţie a memoriei?
Florina Ilis: Chiar dacă istoria şi literatura trebuie să fi avut la
începuturi o origine comună, încă din vremea lui Aristotel, cele două
tipuri de discursuri asupra lumii erau deja percepute şi înţelese
diferit. Ca orice scriitor preocupat de reprezentarea lumii, mă
pasionează şi pe mine istoria. Citesc cu mare plăcere cărţi de istorie,
dar, făcând literatură, nu am lăsat niciodată ca istoria să ocupe un rol
dominant în romanele mele. Câţi dintre cei care citesc Război şi pace
sunt interesaţi de momentul istoric propriu-zis, respectiv de războiul
lui Napoleon cu Imperiul rus?! În afara specialiştilor, citeşte, oare,
cineva cu atenţie apendicele romanului în care Tolstoi explică contextul
istoric al desfăşurării acţiunii!? Sau câţi dintre cei ce citesc Demonii
lui Dostoievski sunt preocupaţi de opiniile politice ale autorului sau
au vreo cunoștință despre mediul intelectual și politic al vremii în
care se petrece acțiunea din roman?! Pentru cele mai multe dintre acest
tip de romane, cititorii de astăzi ar avea nevoie de note de subsol.
Paul Ricoeur plasează discursul istoriografic într-o tensiune specifică,
tensiunea dintre identitatea narativă și ambiția adevărului.
„În calitate de cercetătoare a trecutului istoric, ea, care s-a preocupat, din perspectiva istoriei orale, de studierea efectelor pe care evenimentele istorice le-au avut asupra oamenilor, ştie să facă o distincţie clară între istorie şi literatură. Aşa că i-a fost de ajuns să citească romanul lui Eusebiu ca să-şi dea seama de câtă falsitate şi minciună e cineva în stare, fie acela chiar fratele ei! Literatura nu-i nici falsă, nici mincinoasă, nu-i aşa?, literatura e adevărată, dar într-un mod frumos şi altfel decât istoria! Ea ştia asta! Că frumuseţea trebuie să fie rostul, esenţa literaturii, nu înfrumuseţarea lucrurilor, nu!, oh, asta nu!, ci căutarea frumuseţii lor chiar şi în lucrurile cele mai puţin frumoase sau chiar din cale afară de urâte.” (p. 237)
Florina Ilis: Ei bine, literatura nu are ambiția și nici pretenția adevărului, iar, în privința identității naratorului – vocii (în sens poetic), își alege, de cele mai multe ori, cei mai puțin pricepuți povestitori. Așadar, cred că e inutil să mai insist cât de diferite sunt totuși cele două surori, istoria și literatura, chiar dacă își mai împrumută, din când în când, una alteia hainele și pot fi, de cei neavizați, confundate câteodată. Pe de altă parte, literatura reţine dintr-o epocă lucruri de care istoria nu se preocupă (stări, sentimente, contradicţii etc.) şi operează cu categorii (sublim, tragic, comic, dramatic sau lirism) pe care o istorie care se vrea serioasă trebuie să le ocolească chiar dacă uneori îşi permite să le utilizeze într-un sens general şi numai la nivel de interpretare colectivă. Colectivizarea a reprezentat, de exemplu, tragedia unei întregi colectivităţi şi istoria noastră recentă o descrie şi o analizează ca atare. Dar literatura are la îndemână mijloacele poetice de a simplifica evenimentele şi de a fixa, astfel, prin reprezentarea unui destin tragic, individual – al bunicului Gherasim, de exemplu –, tragedia unei colectivităţi şi să tindă, astfel, spre o viziune integratoare şi reprezentativă, dar în sens artistic şi nu istoric.
Dedicaţi pământului, ideii de pământ, pasaje întinse, emoţionante. Cele în care bunicul Gherasim îi lasă nepotului său moştenirea spirituală a pământului abundă în poezie. Care este relaţia dumneavoastră personală cu pământul? Şi consideraţi că ardelenii au avut o legătură mai specială cu pământul, datorată poate condiţionărilor istorice, decât ţăranii din alte regiuni ale României?
Florina Ilis: Cauzele istorice care au permis după Primul război mondial
împroprietărirea oamenilor sunt binecunoscute. Am ales să desfăşor
povestea pe durata unui secol, deoarece e o perioadă accesibilă memoriei
orale, fiindcă, în cazurile normale (ideale) de evoluţie, se poate
întâmpla ca, pentru o anumită perioadă de timp, – ce-i drept, scurtă !, –
membri din patru generații ai aceleiaşi familii să fie contemporani.
Pornind de la aceste aspecte generale, dar şi de la cazul particular al
familiei mele, m-am întrebat mereu ce relaţie mai avem noi, generaţiile
de astăzi, cu pământul străbunicilor şi bunicilor noştri. Cum se
produce, mai ales în cazul schimbărilor istorice dramatice din a doua
jumătate a secolului al XX-lea, transferul ideii de proprietate de la o
generaţie la alta şi, în continuarea acestei întrebări, mai avem noi,
astăzi, – cei din prima sau a doua generaţie de orăşeni, un sentiment
autentic al pământului ?! M-am oprit asupra Transilvaniei fiindcă
situaţia de aici mi-e familiară. Nu ştiu cum s-au petrecut lucrurile în
alte regiuni decât din lecturi. Şi, în fond, scopul meu nu a fost acela
de a descrie situaţia ţărănimii din România sau din Transilvania şi nici
nu am pretenţia de a fi răspuns la multele întrebări legate de istoria
noastră recentă. Nu acesta este rostul literaturii. Literatura nu poate
înlocui nici istoria, nici sociologia, nici antropologia istorică, nici
economia politică. Literatura nu face decât să spună o poveste imaginată
şi, pentru a o face cât mai credibilă, creează iluzia realităţii, a
autenticităţii evenimentelor. În crearea acestei iluzii, totul e permis
în raport cu ceeea ce doreşte să ilustreze scriitorul. Principala mea
unealtă în crearea iluziei a fost jocul de-a memoria şi rememorarea, implicit, de-a uitarea şi imaginarea. Frumuseţea constă în aceea că e un joc cât se poate de serios şi că ne poate uimi cât de adevărat este...
„- Tot pământul ăsta pe care-l vezi, pe dealul către sat, valea şi dealul ăsta, spre Drumul Crucii până la delniţă, a fost al meu! mi-a spus într-un târziu. E pământul meu! Înţelegi?
Nu înţelegeam. În jurul nostru bâzâiau insecte şi, nu departe, se auzeau şoaptele uşoare ale pârâului.
- E frumos aici! am zis eu.
- Da, e frumos! a zis el blând. E pământul meu! a adăugat stăruind asupra cuvintelor.
- Cum aşa, bunicule? Nu e al colectivei?
- O fi! Dar a fost al meu şi într-o zi va fi al tău! Tu să nu uiţi! Poate că eu n-o să mai fiu atunci! a mai spus. […] Eu l-am cumpărat, cu banii câştigaţi în Banat. Apoi mi-a înşirat toate parcelele din vecinătatea pământului nostru. reperele se schimbaseră faţă de ceea ce ştia el, fiindcă pământul fusese cultivat în totalitate de către CAP şi nu mai ţinea cont de hotarele vechi, dar bunicul tot mai găsea câte un măr sau un păr pădureţ amintind de vechea rânduială, câte o delniţă sau costişă de deal, un drum de unde putea să reconstituie cu mare precizie totul.” (p. 433)
- E frumos aici! am zis eu.
- Da, e frumos! a zis el blând. E pământul meu! a adăugat stăruind asupra cuvintelor.
- Cum aşa, bunicule? Nu e al colectivei?
- O fi! Dar a fost al meu şi într-o zi va fi al tău! Tu să nu uiţi! Poate că eu n-o să mai fiu atunci! a mai spus. […] Eu l-am cumpărat, cu banii câştigaţi în Banat. Apoi mi-a înşirat toate parcelele din vecinătatea pământului nostru. reperele se schimbaseră faţă de ceea ce ştia el, fiindcă pământul fusese cultivat în totalitate de către CAP şi nu mai ţinea cont de hotarele vechi, dar bunicul tot mai găsea câte un măr sau un păr pădureţ amintind de vechea rânduială, câte o delniţă sau costişă de deal, un drum de unde putea să reconstituie cu mare precizie totul.” (p. 433)
Tot legat de pământ. La un moment dat, faceţi o tipologizare a generaţiilor de ţărani şi de atitudini. Există generaţia luptătorilor, generaţia interbelică (a beneficiarilor), apoi generaţia născută în timpul sau imediat după al Doilea Război (generaţia dezrădăcinaţilor, deposedaţii, ţăranii cooperatori) şi, în fine, generaţia recuperatorilor. Pe de altă parte, spre finalul romanului, o introduceţi pe Elenora Ispas, o tânără născută după 1989. Dacă ar fi să creaţi încă o tipologie în raport cu pământul - cea a generaţiei Y (milenialii) - cum aţi denumi-o şi descrie-o?
Florina Ilis: Nu poţi să judeci o generaţie numai după comportamentul ei de tinereţe. Fără îndoială că idealurile tinerei generaţii de astăzi nu sunt legate de pământ. Dar am convingerea că tocmai această generaţie, după ce anii vor fi trecut, va învăţa să înţeleagă valoarea şi semnificaţia pământului, fie chiar și dintr-o perspectivă diferită decât cea tradițională în care am fost noi educați, şi anume una ecologistă. Vor fi obligaţi să se gândească la pământul străbunilor, fie chiar şi dintr-un calcul egoist, acela de a trăi mai mult şi mai frumos (sănătos).
În mai multe rânduri, faceţi referire la poliţia secretă de stat în ceauşism, creaţi profiluri de informatori din diverse medii. Pentru că aţi ilustrat in extenso şi cu acribie relaţia dintre Securitate şi fotograful Fehér Loránd, vă întreb dacă a existat un caz concret care v-a inspirat?
Florina Ilis: Scriind despre perioada ceauşistă nu aveam cum să evit
implicaţia pe care Securitatea a avut-o în viaţa românilor. Chiar dacă
oamenii nu erau întotdeauna încredinţaţi pe deplin că sunt urmăriţi,
exista un fel de nelinişte şi îngrijorare că, fie mergând la birou sau
în fabrică, la munca câmpului, fie stând la coadă la carne sau
lapte, ori în intimitatea căminului, cineva le urmăreşte gesturile şi
înregistrează fiecare cuvânt. Spaima de Securitate am dobândit-o încă
din copilărie. Părinţii ne avertizau să nu spunem la şcoală unele
lucruri. Fotograful Fehér Loránd nu este un personaj întrutotul real,
chiar dacă mi s-a spus de către un cititor că acesta a existat cu adevărat
în micul târg la care cititorul meu crede că fac referire.
Imaginându-l, am realizat că, intrând în contact cu multă lume şi putând
fi șantajat cu unele fapte din trecut sau chiar din prezent, fotograful
întruchipa profilul perfect al informatorului.
Descurcăreala, compromisul, cooperarea cu reprezentanţii puterii deveniseră mod de supravieţuire şi loc comun în „epoca de aur”. Descrieţi, într-un episod cu o coloratură absurd-grotescă, tribulaţiile lui Inochentiu Dima, obligat să realizeze o lucrare dedicată cuplului prezidenţial. Cum aţi defini/descrie condiţia artistului în acele vremuri?
Florina Ilis: Nu cred a fost prea uşoară. Dar condiţia artistului,
indiferent de regimurile politice, nu este una facilă. Pentru artiştii
din comunism cred că singura cale de a evita confruntarea directă cu
sistemul a reprezentat-o calea compromisului. Obligaţi să accepte din
când în când comenzi oficiale, probabil că unii artiştii se mângâiau cu
gândul că, printre lucrările obligatorii, puteau să creeze şi opere
adevărate, care să rămână şi să reziste probei timpului. Sigur că au
existat şi artişti care, din convingere sau interes, au ales calea mai
comodă şi s-au aliniat mai uşor la ideologia artei oficiale. Este şi
cazul sculptorului Inochentiu Dima din romanul meu.
„Arta e sublimă! Da! admitea tovarăşul Vasile Plişcoi. Dar trebuie să se înscrie în directivele Congresului, tovarăşa Hortansa. Să fie sublimă cu emanaţie şi bun al maselor largi de oameni ai muncii.” (p. 383)
Florina Ilis: În toate timpurile, însă, artiştii au avut un raport mai mult sau mai puţin tensionat cu politicul. Cred, însă, că preţul nu a fost întotdeauna acelaşi. Dacă, în cazul artiştilor care au creat la comandă, trăind, însă, în cadrul unor sisteme politice mai puţin opresive, plata a fost unidirecţională, dinspre comanditari spre artişti, - toți artiștii mari ai Renașterii italiene au fost plătiți de către puternicii oameni ai zilei -, în cazul celor care au creat în timpul unor regimuri totalitare, a existat un dublu preţ. Artistul a fost răsplătit cum se cuvine, e adevărat !, dar era obligat să achite şi el o notă de plată destul de mare. E vorba fireşte de preţul tăcerii și obedienţei sale. Să nu uităm, însă, că au existat artiști și scriitori care nu au făcut acest diabolic târg, preferând tăcerea sau, cum e cazul Anei Blandiana cu Întâmplări din grădina mea și cu Întâmplări de pe strada mea, inventând, în răspărul cenzurii, un nou mod poetic, simplu și tulburător, – cum numai copiii știu – de a spune adevărul.
O descrieţi pe Zenobia drept o personalitate puternică şi fermă, care porneşte împreună cu fiul ei într-o călătorie „la capătul lumii”, pentru a-l găsi pe soţul Gherasim, deţinut politic. Pe de altă parte, femeile din generaţia următoare – Aurelia, Eleonora, Hortansa şi altele – par adaptate cu uşurinţă noii epoci a compromisurilor de tot felul. Cum explicaţi acest contrast de caractere? Putem vorbi de un soi de anti-feminism în tratarea personajelor feminine din epoca Ceauşescu?
Florina Ilis: Nu e vorba de anti-feminism! Cred că diferenţa pe care ați remarcat-o este aceea dintre ce înţelegem printr-un caracter şi printr-un personaj. Bunica Zenobia este construită după structura unui caracter. Rolul unui caracter
este, se ştie din literatura clasică, acela de a se evidenţia printr-o
trăsătură mai puternică, de a ieşi din decor, de a-și pune amprenta
asupra acțiunii evenimentelor. Bunica Zenobia, ca şi tatăl ei, Petre
Barna, provin dintr-o lume în care astfel de caractere sunt credibile atât în romane, cât și în viață. Un caracter
nu acceptă determinările lumii, ci se impune lumii, obligându-i pe
ceilalţi să se adapteze intereselor lui. Nu cred că ar mai fi fost
viabil să plasez şi în epoca lui Ceauşescu astfel de caractere, deoarece
epoca aceea, prin mecanismele opresive pe care le-a dezvoltat, a
determinat schimbări teribile la nivelul psihologiei oamenilor,
siluindu-le felul de a fi și de a gândi. În încercarea de uniformizare –
de creare a omului nou -, caracterele s-au transformat, mai ales sub influenţa realismului socialist,
în personaje-tip, dar care nu se vor manifesta ca atare, ci se vor
conforma și rigorilor cerute de cenzură. Trăind în epoca lui Ceauşescu,
femeile din romanul meu, ca şi bărbaţii, de altfel, ca să devină
caractere puternice, în sensul literaturii clasice, ar fi trebuit să
prezinte anumite trăsături, eroizante, însă, din punctul de
vedere al romanului, n-ar fi fost viabile artistic. În plus, sunt
personaje moderne care au moştenit şi contradicţiile omului modern. Sunt
mai problematici, confuzi şi contradictorii, fapt ce-i face să-şi
piardă funcţia de caractere şi să devină personaje. Nu atât de puternice ca şi caracterele, dar vii, reprezentative.
„Jos, la poalele râpei, cerbul se adăpa într-un ochi de apă. Era un cerb frumos, tânăr. În apa din care bea se oglindeau luna şi ultimele stele ale nopţii. Bea luna din apă! zisese taica. Şi ne-am oprit să-l lăsăm să se adape. Când cerbii beau luna din apă, ştiam de la taica că-i semn bun. Coarnele lor or să fie mari, făloase şi negre în contrast cu luna.” (p. 421)
Cartea numerilor ne spune povestea mitologizantă a mistreţului care nu se lăsa ucis de puşca lui Petre Barna şi a cărui moarte aducea ghinion. Şi pe cea a Cerbului-Rege, care „bea luna din apă”, şi era vânat de Ceauşescu din elicopter. Aţi pornit de la istorii în circulaţie (legende ale locului) în crearea celor două „personaje” ale faunei?
Florina Ilis: În vremea lui Ceauşescu astfel de legende se creau din
nimic. Pe atunci nu se ştia, dar, ulterior, s-a demonstrat că unele din
zvonurile epocii erau construite chiar de Securitate pentru a induce
frica şi a genera o anumită stare de lucruri. Imaginea de ubicuitate a
lui Ceauşescu cred că servea ideii de a le crea oamenilor impresia
terifiantei prezenţe a stăpânirii, vigilente şi răzbunătoare. Am
copilărit într-o regiune în care se practica vânătoarea. Se practică şi
astăzi, deci, inevitabil, am auzit multe poveşti de vânătoare. La
episodul urmăririi cerbului am participat şi eu în copilărie. Nu l-a
împuşcat Ceauşescu, dar mulţi dintre oameni aşa credeau pe atunci. Eu am
încercat să redau legendele care s-au creat în jurul acelui eveniment.
În discursul unor personaje ce-şi povestesc amintirile din tinereţe introduceţi, pe alocuri abundent, regionalisme şi/sau arhaisme pline de culoare, mărci ale timpului şi locului. („…Luisa se considera o domnişoară mai serioasă, nu putea să cedeze fără ca pretendentul să parcurgă întreg ritualul constând, în concepţia fetei, în cavei la cavihaz pe floaşter, biftec vienez la vendeglaule şi, desigur, rubeţul ca zălog”). De ce aţi ales să nu explicaţi termenii respectivi în note de subsol?
Florina Ilis: Mi s-a părut că arhaismele şi regionalismele pot fi deduse
ușor din context. Uneori, pentru a-i îngădui cititorului să înțeleagă
mai bine, am adăugat şi termenul actual sau un sinonim. În citatul ales
de dumneavoastră cred că e foarte simplu pentru toată lumea că acest
ritual constă din : invitația la cofetărie sau la restaurant și desigur,
clasicul, dar deloc demodatul, inel...
Ştim că Întoarcerea tatălui risipitor îi aparţine prozatorului D.R. Popescu şi a apărut în 2008. Dumneavoastră atribuiţi unuia dintre personajele cărţii, lui Eusebiu, un roman autobiografic cu acelaşi titlu, publicat în 1989. Puteţi să ne oferiţi o cheie de înţelegere a acestui detaliu?
Florina Ilis: Sincer, uitasem de romanul lui D.R. Popescu. Aveam cumva
impresia că mai există acest titlu şi că va trebui să-l schimb ca să nu
se creeze ambiguităţi, dar am tot amânat. Putem glumi şi să spunem că
romanul lui Eusebiu Illea a fost publicat în1989, deci cu ceva
timp înaintea celui omonim al lui D.R. Popescu... Nu există însă nicio
legătură. Doar o coincidenţă de titluri.
Există personaje cu care aţi rezonat mai bine, care s-au închegat „de la sine”, a căror poveşti de viaţă vă stăruiau în memorie înainte chiar de a începe lucrul la carte?
Florina Ilis: Întrebarea dumneavoastră este legitimă. Dar, dacă aş
asemui persoana unui scriitor cu cea a unui părinte, spuneţi şi
dumneavoastră, care dintre părinţi ar recunoaşte preferinţa pentru
vreunul dintre copiii săi, chiar dacă ea ar exista?! Personajele
dintr-un roman tind să întruchipeze o viaţă, e firesc ca unele să fie
mai cooperante cu autorul, mai deschise, iar altele mai greu de înţeles.
Trebuie cu fiecare să ai răbdare şi să ştii cum să le iei. Sigur că
personajele care sunt mai îndepărtate de prezentul meu sunt şi mai greu
de urmărit din cauza faptului că nu mai am acces direct la timpul acela.
E cazul lui Petre Barna, de exemplu, care întruchipează cumva imaginea
străbunicului meu. A murit când eu aveam un an şi câteva luni, dar am
auzit de-a lungul copilăriei multe poveşti despre el. Nu mai ştiu câte
dintre ele sunt adevărate. De aceea am preferat să-l prezint prin
amintirile celorlalţi care pot fi, inevitabil subiective, incomplete şi
chiar deformate. În nici un caz, însă, neautentice.
„Eu nu pot decât să-l fericesc pe scriitorul care îşi alege caractere imaginare, creându-le din fantezia proprie, după bunul plac, negative în chip monstruos sau pozitive în sens sublim, fiindcă, odată scoase din mintea lui, ca din jobenul scamatorului, acestea rămân în lumea lor de forme şi iluzii, iar autorul nu e obligat să le întâlnească aievea şi să stea cu ele la un pahar, să mănânce împreună pe o terasă cu lună. Scriitorul trebuie să accepte că, în viaţa reală, nu există caractere pozitive şi caractere negative, ci un amalgam, că omul obişnuit e, chiar dacă lipsit de exepţionalitate, complex, şi bun, şi rău, deopotrivă. Cum însă eu nu sunt în stare să creez personaje imaginare şi să le scot cu măiestrie din joben, încăpăţânându-mă să caut adevărul şi să cutez cu mijloace proprii să redau această complexitate omenească, uneori plicticoasă şi meschină, alteori rece şi nedesăvârşită, mai întotdeauna încâlcită şi ascunsă, atunci trebuie să las la o parte orice principii morale şi, fără teama de atingeri nedorite, să-mi urmez personajul acolo unde mă cheamă, să nu-i refuz nimic chiar dacă aş prefera, fiindcă aşa mi-e firea, leneşă, să mă aşez confortabil într-un fotoliu şi să depăn un fir imaginar, inventat…” (pp. 513 – 514)
Cartea numerilor a apărut în anul Centenarului. Cum vedeţi România astăzi, într-o continuare a perspectivei (retrospectivei) istorice pe care o oferiţi în roman?
Florina Ilis: Am momentele mele de pesimism când, asemeni celor care se
uită prea des la telvizor sau citesc prea multă presă politică, privesc
cu multă tristeţe spre prezent şi fără speranţă ca viitorul să fie unul
mai bun pentru ţara noastră. În mod normal, civilizaţia şi progresul
pornesc de sus în jos. Este evoluţia firească a tuturor societăţilor mai
avansate. Dar faptul că la noi, ceea ce vine de sus, de la elitele
politice, e numai stricăciune şi putreziciune şi că se extinde spre
toate straturile societăţii, face ca, în mod pervers, deși direcția
progresului să rămână aceeași, canalul de comunicare, infestat cu
deversări poluante, să ducă la degradare, nu la progres. În momentele
mele de optimism cred, însă, sincer în puterea regeneratoare a
societăţii şi, în special, în ceea ce va aduce bun schimbul de
generaţii.
Mai cred că nu e niciodată prea târziu să ne întrebăm de unde venim, cine suntem şi încotro ne îndreptăm. Şi că, pentru a merge mai departe, cartea numerilor fiecăruia dintre noi trebuie rostită. Înţeleasă şi acceptată aşa cum a fost. Numai prin înţelegerea trecutului şi prin acceptarea lui vom putea ieşi din încremenirea de vrajă rea a prezentului. În acest fel, de risipire a farmecelor rele, a răului și a urâtului lumii, povestea cea adevărată a literaturii mai poate avea un rol şi un sens mai profund, superior.
Florina Ilis, „Cartea numerilor” , Editura Polirom, Colecţia „Fiction Ltd“, 2018, 576 pagini.
