 |
„Deopotrivă roman istoric, thriller captivant şi o strălucită parabolă poetică despre natura contagioasă a răului, Zahhak a cunoscut un fulminant succes de public şi a devenit un adevărat fenomen literar al pieței de carte din Rusia.”
Povestea năucitoare, redată polifonic, se desfășoară în cea mai turbulentă şi violentă perioadă din istoria Tadjikistanului de după destrămarea Uniunii Sovietice – şi anume, în timpul devastatorului război civil de la începutul anilor 1990.
Despre Zahhak și autorul său Vladimir Medvedev, ne-a dat mai multe detalii Antoaneta Olteanu, traducătoarea acestui roman:
Povestea năucitoare, redată polifonic, se desfășoară în cea mai turbulentă şi violentă perioadă din istoria Tadjikistanului de după destrămarea Uniunii Sovietice – şi anume, în timpul devastatorului război civil de la începutul anilor 1990.
Despre Zahhak și autorul său Vladimir Medvedev, ne-a dat mai multe detalii Antoaneta Olteanu, traducătoarea acestui roman:
***
Întâi de toate, ce ne puteți spune despre Vladimir Medvedev, un autor necunoscut în România?
Antoaneta Olteanu: Vladimir Medvedev este un scriitor rus născut în regiunea lacului Baikal, la 1 ianuarie 1944, care în copilărie a venit cu părinții în Tadjikistan, unde mai apoi a petrecut cea mai mare parte a vieții. Ca și alți confrați deveniți mai apoi scriitori, a luat viața de jos: a fost montor, muncitor echipe de prospecțiuni geologice, învățător la o școală din kișlak, corespondent de presă, fotoreporter, antrenor de sport, redactor la reviste literare („Pamir”, „Drujba narodov”). În prezent locuiește în Rusia. Romanul care i-a adus succes, Zahhok, este, după spusele scriitorului, o tentativă de a întredeschide o poartă spre lumea uimitoare a Orientului.
Putem spune așadar că scriitorul este familiarizat cu subiectul și realitățile descrise în roman…
Antoaneta Olteanu: Așa cum am menționat, scriitorul și-a petrecut o mare parte din viață în Tadjikistan, alături de o mamă tadjică și, mai apoi soție etnică. Putem spune astfel că este, fără îndoială, un bun cunoscător al realităților pe care le prezintă, al tradițiilor și al specificului local tadjic. Experiența acestor violențe din cele două războaie civile a fost o sursă de inspirație mai mult decât suficientă pentru scriitor pentru a prezenta comportamentul oamenilor în situații limită, chiar de a vedea până când își pot păstra comportamentul normal, caracterul, și când sunt gata să facă concesii, să renunțe la idealuri, să-și sacrifice viața chiar pentru cei apropiați.
Cum a fost primit Zahhak în Rusia?
Antoaneta Olteanu: Romanul, ce poate fi caracterizat și drept postcolonial, a fost foarte bine primit în Rusia, pentru că atinge, între altele, un subiect dureros pentru foștii cetățeni sovietici. După destrămarea Uniunii Sovietice, odată cu afirmarea independenței fostelor republici și dezvoltarea curentelor naționaliste, cetățenii imperiului au început să fie alungați în locurile de muncă și din locuințele pe care le aveau în orașe importante din acestea.
Romanul prezintă experiențele traumatizante ale unei familii mixte al cărui cap de familie era tadjik, medic reputat. După declanșarea primului război civil din Tadjikistan, în anii 1990, doctorul este asasinat, fiind prins la mijloc între interesele diverselor grupări ce se luptau pentru putere, iar familia lui secundară – soția rusoaică și doi copii – este înghițită, fără drept de apel, de comunitatea musulmană a familiei răposatului tată.
Dar elementul pozitiv, pe care îl remarcă scriitorul în interviurile date, este că, în pofida viețuirii într-un spațiu bi- sau multilingv, dragostea de Rusia și de limba rusă au rămas în continuare deosebite, cu o ușoară idealizare, așa cum se întâmplă de regulă în cazul emigranților. E adevărat, fiind o migrație în interiorul aceluiași stat, plecarea la muncă în Tadjikistan, de exemplu, nu era considerată o emigrare…
Zahhak este o ficțiune presărată cu elemente fantastice, legende mitologice, zicători „din bătrâni”, obiceiuri și tradiții religioase ale locurilor. Putem citi Zahhak ca pe o sursă mitologico-folclorică autentică? Ne puteți semnala fragmente, instanțe etnografice care v-au impresionat în mod special prin ineditul, spectaculosul, frumusețea lor?
Antoaneta Olteanu: Punctul de plecare este chiar titlul, Zahhok, care trimite la poemul Șah-Name, la regele cu mâini de șarpe, tiran și criminal. Dar stratul folcloric, fără îndoială, este cel mai important. Cel mai colorat personaj este Karim, un fel de Nastratin Hogea, viclean și ironic, cu limba ascuțită și cu o capacitate fantastică de a obține tot ce vrea, chiar și cu prețul propriei umilințe. Avem de asemenea tradițiile de înmormântare și de nuntă, extrem de bine prezentate, alături de frânturi de viață cotidiană ale femeilor și bărbaților tadjici, fiecare în universul patriarhal, rafinat de tradiție, imuabil, destul de șocant pentru altcineva trăitor într-o altă cultură. Și în privința laturii religioase avem parte de aceeași fabulație mitologică, în care un laic la origine, doctor în științe, este moștenitorul titlului de șeih sufit local și se întoarce în patria de baștină pentru a-și sluji comunitatea.
__________
„Nu e greu de înțeles de ce are grijă să joace rolul vechiului rege – în general, firii tadjicilor îi este caracteristică o anumită aplecare spre imaginile mărețe, eroice. Și de unde să le iei dacă nu din Șah-name a lui Firdousi! […]
Îl alesese ca model, spre a-l întruchipa, pe Zahhak, și nu pe un stăpân nobil și înțelept, de care este plină Șah-name.
Zahhak este un tiran nedrept și asupritor. Fiul care și-a ucis tatăl și care a pus mâna ilegal pe tronul și regatul lui. Cel care încalcă legile; din umerii lui au crescut doi șerpi uriași, pe care îi hrănea cu creier omenesc.” (p. 164)
/…/
„Zuhurșo e îmbrăcat în uniformă de camuflaj, are pe umeri un șarpe uriaș. Ca șalul pe care și-l înfășoară afganii. Capul șarpelui se întinde, se uită înainte. Coada i se mișcă. Șarpele are pete cenușii și negre și uniforma de camuflaj a lui Zuhurșo e tot neagră-cenușie, cu pete. Și ți se pare că șarpele îi crește din umeri. Stă Zuhurșo, se lăfăie așa în fața oamenilor. Are picioarele depărtate, capul e ridicat sus. Șarpele de pe umeri se mișcă….” (p. 111)
Îl alesese ca model, spre a-l întruchipa, pe Zahhak, și nu pe un stăpân nobil și înțelept, de care este plină Șah-name.
Zahhak este un tiran nedrept și asupritor. Fiul care și-a ucis tatăl și care a pus mâna ilegal pe tronul și regatul lui. Cel care încalcă legile; din umerii lui au crescut doi șerpi uriași, pe care îi hrănea cu creier omenesc.” (p. 164)
/…/
„Zuhurșo e îmbrăcat în uniformă de camuflaj, are pe umeri un șarpe uriaș. Ca șalul pe care și-l înfășoară afganii. Capul șarpelui se întinde, se uită înainte. Coada i se mișcă. Șarpele are pete cenușii și negre și uniforma de camuflaj a lui Zuhurșo e tot neagră-cenușie, cu pete. Și ți se pare că șarpele îi crește din umeri. Stă Zuhurșo, se lăfăie așa în fața oamenilor. Are picioarele depărtate, capul e ridicat sus. Șarpele de pe umeri se mișcă….” (p. 111)
__________
Cartea este prezentată ca roman istoric, thriller, parabolă poetică – conține, așadar, toate ingredientele unei lecturi savuroase. Care este, din punctul dumneavoastră de vedere, cheia de lectură cu adevărat valoroasă, elementul de forță ce ar putea rezista interpretărilor de-a lungul timpul?
Antoaneta Olteanu: Romanul este o noutate pentru cititori fie și numai din abordarea unui spațiu cultural care-i este prea puțin cunoscut. Lumea asiatică din fostul Imperiu Rus și mai apoi URSS nu a fost prea bine cunoscută, cu excepția, mai ales în perioada romantică, a Caucazului.
Pe fondul dramatic al unui conflict intern sângeros din Tadjikistan, evenimentele care au loc într-un mic centru raional, în Darvaz, în preajma unui defileu montan la granița cu Afganistanul, prezintă drama unei familii de ruși ajunse într-o familie tadjică tradițională în care dialogul nu se poate stabili.
Așa cum era recomandat romanul de către revista „Drujba narodov”, „aici, în condiții extreme de viață, cu extrem de mare claritate sunt încălcate toate granițele. Între viață și moarte. Între bine și rău. Real și imaginar. Putere și supuși. Oraș și sat. Om și natură. Femei și bărbați. Tineri și bătrâni. Vii și morți. Noi și Ceilalți”. În opinia mea, ultima dintre opoziții este cea esențială: romanul chiar deschide o poartă spre o altă lume, cu altă filosofie, morală și norme de comportament și care, dacă nu este la deschisă spre Celălalt, nu-i dă respectivului nicio șansă.
Pe de altă parte, dincolo de imagologie, problema luptei dintre bine și rău este fundamentală (și actuală). La un moment dat, toată lumea are impresia că va fi înghițită fără drept de apel de Răul dus de mercenarul Zahhok/ Zuhurșo, un warlord însetat nu numai de putere, dar și de bani, care face orice pentru a-și înrobi consătenii, pentru a-i transforma în sclavi pentru plantațiile sale de mac ce ar trebui să-i aducă bunăstarea.
Răul se risipește pretutindeni, dând peste cap viețile tuturor celor care sunt atinși de el. Relativa pasivitate orientală este un motiv pentru care multe lucruri sunt permise; pe de altă parte, ne spune scriitorul, nici viața în afara tradiției sau conform unei tradiții străine prost însușite nu poate aduce nici ea nimic bun. Contactul cu el scoate din fiecare răul adormit care, activizându-se, distruge tot ce e omenesc în individ și-l transformă într-un zombi, o mașină de ucis care nu poate fi oprită nici de morală, nici de ecourile civilizației, urbane, sovietice, sau tradiționale, tadjice. Doar înțelegerea Celuilalt, oricare ar fi și dialogul (inclusiv cel interetnic) sunt soluțiile potrivite pentru o viață pașnică.
Vladimir Medvedev creează o galerie impresionantă de personaje, mai puternic sau mai slab conturate, mai verosimile sau mai desprinse din legendă. Care vi se pare a fi personajul cel mai bine articulat, cel mai credibil, într-un portret antologabil?
Antoaneta Olteanu: Personajele sunt cu adevărat impresionante, și pentru că sunt, mai toate, niște simboluri pentru lumea/ lumile din care provin și care acum s-au intersectat. Fostul ofițer Davron, de exemplu, este un model de om sovietic de formație tadjică, corect și exigent față de propria persoană și alții, care nu-și găsește cu adevărat locul nici în vechiul regim, nici după aceea. Rolul de mercenar, pe care la început îl joacă cu destul de mult sânge rece, începe să devină nepotrivit după schimbarea tensionată adusă în comunitatea țărănească de către regimul criminal al patronului său, Zuhurșo.
Eșonul Vahhov, pe de altă parte, este un intelectual rafinat, fost doctor în științe, un fel de continuator al tradiției prerevoluționare. Apartenența la o tradiție puternică, patriahală și care nu-i dă tânărului posibilitatea de a-și găsi viața în altă parte îl face să renunțe la o carieră laică de succes și la o familie promițătoare, pentru a deveni un schimnic misterios. Lupta cu necredința și neîncrederea, extrem de umană, face din personajul Vahhob un model de reformator potrivit și pentru cele mai tulburi vremuri.
Mai există apoi și personajele mafiote, interlope, și oamenii cu conștiință țărănească. Scriitorul le pune pe multe dintre aceste personaje în contexte diferite, în care sunt activate roluri diferite pe care le joacă și, prin urmare, și comportamente specifice ce decurg din ele. Un personaj ca Djorub, de exemplu, este și tată (adoptiv), cetățean, soț, membru al comunității ș.a.m.d., contexte în care se comportă extrem de diferit, chiar contradictoriu, făcându-l pe cititor să-i contureze cu greu caracterul.
Romanul conține frânturi de istorie, inclusiv contemporană (în special prin naratorul Oleg) și multe comentarii la adresa (ex-)puterii sovietice. Zahhak narează, printre altele, eforturile unui anume Sangak, fost pușcăriaș, care încerca să refacă sistemul comunist în vremurile tulburi de după dezmembrarea URSS. Într-un tablou succint, ne puteți rezuma starea de spirit a populației tadjice în epoca post-sovietică? Cum se raportaseră localnicii la puterea centrală și cum primeau „ieșirea din comunism”?
Antoaneta Olteanu: Așa cum am spus la început, și în Tadjikistan, și în alte țări din fosta URSS elementul nostalgic nu a fost resimțit decât în primele momente, dar, aș încerca să avansez, cu deosebire la populația etnică rusă, poate și la ucraineni și beloruși. Populațiile asiatice nu au suferit prea mult din această cauză. O situație aparte o au cei care s-au format, au studiat și au lucrat în sistemul URSS – ofițerul Davron, veterinarul Djorub –, care încă mai fac comparație între ordinea existentă în timpul fostului regim și debandada periculoasă din vremurile de acum. În rest, ambii sunt tadjici, așa că elementele fundamentale sunt cele ale tradiției patriarhale, chiar dacă, uneori, o consideră, din perspectiva omului educat, că este mult prea umilitoare pentru cel care trebuie s-o respecte.
Cartea este prezentată ca roman istoric, thriller, parabolă poetică – conține, așadar, toate ingredientele unei lecturi savuroase. Care este, din punctul dumneavoastră de vedere, cheia de lectură cu adevărat valoroasă, elementul de forță ce ar putea rezista interpretărilor de-a lungul timpul?
Antoaneta Olteanu: Romanul este o noutate pentru cititori fie și numai din abordarea unui spațiu cultural care-i este prea puțin cunoscut. Lumea asiatică din fostul Imperiu Rus și mai apoi URSS nu a fost prea bine cunoscută, cu excepția, mai ales în perioada romantică, a Caucazului.
Pe fondul dramatic al unui conflict intern sângeros din Tadjikistan, evenimentele care au loc într-un mic centru raional, în Darvaz, în preajma unui defileu montan la granița cu Afganistanul, prezintă drama unei familii de ruși ajunse într-o familie tadjică tradițională în care dialogul nu se poate stabili.
Așa cum era recomandat romanul de către revista „Drujba narodov”, „aici, în condiții extreme de viață, cu extrem de mare claritate sunt încălcate toate granițele. Între viață și moarte. Între bine și rău. Real și imaginar. Putere și supuși. Oraș și sat. Om și natură. Femei și bărbați. Tineri și bătrâni. Vii și morți. Noi și Ceilalți”. În opinia mea, ultima dintre opoziții este cea esențială: romanul chiar deschide o poartă spre o altă lume, cu altă filosofie, morală și norme de comportament și care, dacă nu este la deschisă spre Celălalt, nu-i dă respectivului nicio șansă.
Pe de altă parte, dincolo de imagologie, problema luptei dintre bine și rău este fundamentală (și actuală). La un moment dat, toată lumea are impresia că va fi înghițită fără drept de apel de Răul dus de mercenarul Zahhok/ Zuhurșo, un warlord însetat nu numai de putere, dar și de bani, care face orice pentru a-și înrobi consătenii, pentru a-i transforma în sclavi pentru plantațiile sale de mac ce ar trebui să-i aducă bunăstarea.
Răul se risipește pretutindeni, dând peste cap viețile tuturor celor care sunt atinși de el. Relativa pasivitate orientală este un motiv pentru care multe lucruri sunt permise; pe de altă parte, ne spune scriitorul, nici viața în afara tradiției sau conform unei tradiții străine prost însușite nu poate aduce nici ea nimic bun. Contactul cu el scoate din fiecare răul adormit care, activizându-se, distruge tot ce e omenesc în individ și-l transformă într-un zombi, o mașină de ucis care nu poate fi oprită nici de morală, nici de ecourile civilizației, urbane, sovietice, sau tradiționale, tadjice. Doar înțelegerea Celuilalt, oricare ar fi și dialogul (inclusiv cel interetnic) sunt soluțiile potrivite pentru o viață pașnică.
Vladimir Medvedev creează o galerie impresionantă de personaje, mai puternic sau mai slab conturate, mai verosimile sau mai desprinse din legendă. Care vi se pare a fi personajul cel mai bine articulat, cel mai credibil, într-un portret antologabil?
Antoaneta Olteanu: Personajele sunt cu adevărat impresionante, și pentru că sunt, mai toate, niște simboluri pentru lumea/ lumile din care provin și care acum s-au intersectat. Fostul ofițer Davron, de exemplu, este un model de om sovietic de formație tadjică, corect și exigent față de propria persoană și alții, care nu-și găsește cu adevărat locul nici în vechiul regim, nici după aceea. Rolul de mercenar, pe care la început îl joacă cu destul de mult sânge rece, începe să devină nepotrivit după schimbarea tensionată adusă în comunitatea țărănească de către regimul criminal al patronului său, Zuhurșo.
Eșonul Vahhov, pe de altă parte, este un intelectual rafinat, fost doctor în științe, un fel de continuator al tradiției prerevoluționare. Apartenența la o tradiție puternică, patriahală și care nu-i dă tânărului posibilitatea de a-și găsi viața în altă parte îl face să renunțe la o carieră laică de succes și la o familie promițătoare, pentru a deveni un schimnic misterios. Lupta cu necredința și neîncrederea, extrem de umană, face din personajul Vahhob un model de reformator potrivit și pentru cele mai tulburi vremuri.
Mai există apoi și personajele mafiote, interlope, și oamenii cu conștiință țărănească. Scriitorul le pune pe multe dintre aceste personaje în contexte diferite, în care sunt activate roluri diferite pe care le joacă și, prin urmare, și comportamente specifice ce decurg din ele. Un personaj ca Djorub, de exemplu, este și tată (adoptiv), cetățean, soț, membru al comunității ș.a.m.d., contexte în care se comportă extrem de diferit, chiar contradictoriu, făcându-l pe cititor să-i contureze cu greu caracterul.
Romanul conține frânturi de istorie, inclusiv contemporană (în special prin naratorul Oleg) și multe comentarii la adresa (ex-)puterii sovietice. Zahhak narează, printre altele, eforturile unui anume Sangak, fost pușcăriaș, care încerca să refacă sistemul comunist în vremurile tulburi de după dezmembrarea URSS. Într-un tablou succint, ne puteți rezuma starea de spirit a populației tadjice în epoca post-sovietică? Cum se raportaseră localnicii la puterea centrală și cum primeau „ieșirea din comunism”?
Antoaneta Olteanu: Așa cum am spus la început, și în Tadjikistan, și în alte țări din fosta URSS elementul nostalgic nu a fost resimțit decât în primele momente, dar, aș încerca să avansez, cu deosebire la populația etnică rusă, poate și la ucraineni și beloruși. Populațiile asiatice nu au suferit prea mult din această cauză. O situație aparte o au cei care s-au format, au studiat și au lucrat în sistemul URSS – ofițerul Davron, veterinarul Djorub –, care încă mai fac comparație între ordinea existentă în timpul fostului regim și debandada periculoasă din vremurile de acum. În rest, ambii sunt tadjici, așa că elementele fundamentale sunt cele ale tradiției patriarhale, chiar dacă, uneori, o consideră, din perspectiva omului educat, că este mult prea umilitoare pentru cel care trebuie s-o respecte.
__________
„Războiul a izbucnit cam acum un an, la sfârşitul lui iulie nouăzeci şi doi. Chiar a izbucnit – clişeul, în ciuda banalităţii lui, redă exact viteza cu care s-au desfăşurat evenimentele. Războiul s-a copt în voie la mitingurile de mii de oameni şi deodată nebunia colectivă formată s-a revărsat într-o clipită din pieţele din Duşanbe şi a inundat văile Valhaş şi Ghissat. E grei de descris ce a început. Se luptau între ele unităţi ale unor lideri militari, distrugând în treacăt „compatrioţii” adversarului. Acţiunile militare semănau mai degrabă cu nişte epurări etnice, în ciuda faptului că şi puriicatorii, şi victimele făceau parte din aceeaşi etnie. […] Au distrus kişlakuri întregi, au omorât oameni cu o inventivitate barbară – i-au fiert de vii, i-au tăiat în bucăţi, le străpungeau pieptul şi le turnau înăuntru kerosen de avioane…” (pp. 121-123)
„De o parte și de alta a drumului asfaltat se întindeau până în munți, la orizont, lanuri de bumbac presărate cu tulpinile uscate ale guzapai de anul trecut. Ticăloșia lăsării în paragină a agriculturii. Prăbușirea Uniunii Sovietice și războiul civil nu putuseră să distrugă în totalitate în valea Vah un anumit strat de civilizație – el se dovedise a fi mult prea rezistent, dar fusese subminat bine. Această mare oază roditoare se scuturase și căzuse în paragină de mai multe ori, în Antichitate ținea de partea nordică a Bactriei, mai târziu de statul Kușan, iar după căderea imperiului Kușan, de statul Eftalitski. În Evul Mediu, aici se formaseră câteva principate mici, pe rând cucerite de turci, arabi, samanizi, gaznevizi, karahanizi, selgiucizi… Amintea de alternanța noapte-zi. Invazie, război, căderea statului și pământurile îngrijite se sălbăticeau, se acopereau cu pământuri sărăturate și păpurișuri. Apăruse un nou mare imperiu – valea revenise la viață, era străpunsă de canale, pământurile erau arate, se ridicaseră orașe bogate. Și din nou invazie, război, căderea statului, ruină…” (pp. 145 – 146)
__________
Originalitatea acestei ficțiuni surprinde cititorul român, mai puțin familiarizat cu literatura din spațiul ex-sovietic. Puteți compara Zahhak cu un alt roman de dată recentă? Sau îl puteți înscrie deja într-o tradiție literară post-sovietică?
Antoaneta Olteanu: O tradiție postsovietică există, fără îndoială. Sunt scriitori, mulți dintre ei care au trăit acolo multă vreme, au scris romane valoroase pentru literatura rusă contemporană. Aș aminti măcar romanele lui Andrei Volos, Hurramabad și Întoarcere în Pandgiurd. Mai tânăr ca Medvedev, Andrei Volos e născut la 4 august 1944 la Stalinabad/ Dușanbe, tot în Tadjikistan. Este geofizician, absolvind Institutul de Petrol și Gaze de la Moscova în anul 1977, cu specializarea geofizică. Se întoarce în patrie, unde se dedică literaturii. Primul lui roman, Hurramabad, scris în anul 2000, i-a adus mai multe premii, în Rusia și în străinătate. Hurramabad este, în basmele persane și turcice, orașul fericirii. Ca și la Medvedev, într-o manieră extrem de poetică se pune problema orașului/ fericirii dispărute în prezentul plin de cruzime și care induce melancolie; este tot un roman despre rușii din Tadjikistan, despre memoria celor rămași acolo, în pământul care, pentru rușii care au crescut (sau chiar s-au născut acolo) nu este natal, ei sunt străini…
Am vorbit despre meritele acestei cărți. Pentru o situare critică corectă, ce i-ați putea reproșa totuși construcției romanești sau/și scriiturii lui V. Medvedev?
Antoaneta Olteanu: O calitate importantă a romanului vine din perspectiva narativă multiplă, din prisma mai multor personaje ce fac parte din culturi diferite. Scriitorul chiar și-a dorit să prezinte astfel felul în care fiecare vede lumea, pentru a înțelege cât mai bine acțiunile, modul de a gândi și de a vorbi al personajelor respective. De exemplu, modul în care receptează informația, mai bine zis canalul prin care o receptează este diferit: pentru unele personaje (Zarina), vizualul e determinant, pentru altele (Djorub) – auditivul, iar alții (precum Andrei, Tîkva/Dovleac, Davron) sunt dependenți de simțuri, de senzații. Și la nivel verbal se observă aceste lucruri. De exemplu, în cazul în care personajul nu este înțeles, construcția lexicală este definitorie pentru tipul de receptare a lucurilor: „Văd că nu mă înțelegi/ Hei, mă auzi? Ai înțeles ce am spus?/ Simt că nu vrei să mă înțelegi…”
Romanul este scris într-un ritm extrem de alert, cu o foarte bună tehnică a tensiunii, care, din păcate, dispare spre final.
Antoaneta Olteanu: Zahhak abundă în cuvinte în tadjică, uzbecă în original – le-ați păstrat ca atare în traducere, pentru a le explica într-un glosar, la sfârșitul cărții. Aș vrea să ne spuneți de ce ați optat pentru varianta glosar și nu note de subsol, cât de dificilă a fost interpretarea cuvintelor non-rusești și ce alte provocări v-a adus textul?
Este foarte simplu. Am preferat să le păstrez și pentru culoarea locală, pentru a-i induce cititorului la tot pasul elementele unei alte realități, cum a făcut, de altfel și scriitorul, pentru că majoritatea cuvintelor nu au intrat în limba rusă. Transformarea lor în note de subsol ar fi îngreunat lectura, pentru că nu știai la ce pagină fusese dată prima explicație a acelui cuvânt care te interesează. Ele fiind multe, nu pot fi reținute ușor, și pentru mine a fost o provocare, dar căutarea lor în paginile glosarului e mult mai potrivită.
Problemele pe care le-a ridicat romanul vin tocmai din actualitatea limbajului lui și a realităților descrise, pe care a trebuit să le verific cu atenție pentru a înțelege cum se cuvine despre ce este vorba în text.
Originalitatea acestei ficțiuni surprinde cititorul român, mai puțin familiarizat cu literatura din spațiul ex-sovietic. Puteți compara Zahhak cu un alt roman de dată recentă? Sau îl puteți înscrie deja într-o tradiție literară post-sovietică?
Antoaneta Olteanu: O tradiție postsovietică există, fără îndoială. Sunt scriitori, mulți dintre ei care au trăit acolo multă vreme, au scris romane valoroase pentru literatura rusă contemporană. Aș aminti măcar romanele lui Andrei Volos, Hurramabad și Întoarcere în Pandgiurd. Mai tânăr ca Medvedev, Andrei Volos e născut la 4 august 1944 la Stalinabad/ Dușanbe, tot în Tadjikistan. Este geofizician, absolvind Institutul de Petrol și Gaze de la Moscova în anul 1977, cu specializarea geofizică. Se întoarce în patrie, unde se dedică literaturii. Primul lui roman, Hurramabad, scris în anul 2000, i-a adus mai multe premii, în Rusia și în străinătate. Hurramabad este, în basmele persane și turcice, orașul fericirii. Ca și la Medvedev, într-o manieră extrem de poetică se pune problema orașului/ fericirii dispărute în prezentul plin de cruzime și care induce melancolie; este tot un roman despre rușii din Tadjikistan, despre memoria celor rămași acolo, în pământul care, pentru rușii care au crescut (sau chiar s-au născut acolo) nu este natal, ei sunt străini…
Am vorbit despre meritele acestei cărți. Pentru o situare critică corectă, ce i-ați putea reproșa totuși construcției romanești sau/și scriiturii lui V. Medvedev?
Antoaneta Olteanu: O calitate importantă a romanului vine din perspectiva narativă multiplă, din prisma mai multor personaje ce fac parte din culturi diferite. Scriitorul chiar și-a dorit să prezinte astfel felul în care fiecare vede lumea, pentru a înțelege cât mai bine acțiunile, modul de a gândi și de a vorbi al personajelor respective. De exemplu, modul în care receptează informația, mai bine zis canalul prin care o receptează este diferit: pentru unele personaje (Zarina), vizualul e determinant, pentru altele (Djorub) – auditivul, iar alții (precum Andrei, Tîkva/Dovleac, Davron) sunt dependenți de simțuri, de senzații. Și la nivel verbal se observă aceste lucruri. De exemplu, în cazul în care personajul nu este înțeles, construcția lexicală este definitorie pentru tipul de receptare a lucurilor: „Văd că nu mă înțelegi/ Hei, mă auzi? Ai înțeles ce am spus?/ Simt că nu vrei să mă înțelegi…”
Romanul este scris într-un ritm extrem de alert, cu o foarte bună tehnică a tensiunii, care, din păcate, dispare spre final.
Antoaneta Olteanu: Zahhak abundă în cuvinte în tadjică, uzbecă în original – le-ați păstrat ca atare în traducere, pentru a le explica într-un glosar, la sfârșitul cărții. Aș vrea să ne spuneți de ce ați optat pentru varianta glosar și nu note de subsol, cât de dificilă a fost interpretarea cuvintelor non-rusești și ce alte provocări v-a adus textul?
Este foarte simplu. Am preferat să le păstrez și pentru culoarea locală, pentru a-i induce cititorului la tot pasul elementele unei alte realități, cum a făcut, de altfel și scriitorul, pentru că majoritatea cuvintelor nu au intrat în limba rusă. Transformarea lor în note de subsol ar fi îngreunat lectura, pentru că nu știai la ce pagină fusese dată prima explicație a acelui cuvânt care te interesează. Ele fiind multe, nu pot fi reținute ușor, și pentru mine a fost o provocare, dar căutarea lor în paginile glosarului e mult mai potrivită.
Problemele pe care le-a ridicat romanul vin tocmai din actualitatea limbajului lui și a realităților descrise, pe care a trebuit să le verific cu atenție pentru a înțelege cum se cuvine despre ce este vorba în text.
Vladimir Medvedev, „Zahhak”, Editura Trei/Pandora M., 2010, 600 pagini.
*Această carte a
fost publicată cu sprijinul Fundației Mikhail Prokhorov Programul
TRANSCRIPT pentru susținerea traducerilor din limba rusă.
Interviu în exclusivitate
 |
| Dana Pătrănoiu - Publicist; editor |