Japonia este dominată și în prezent de valori rămase din cultura marțială, începând cu structura ierarhică a unui grup și încheind cu acele concepte ale moralei militare încă prezente în societatea civilă, care i-au adus recunoașterea pe plan mondial.
În secolul al XVII-lea poetul japonez Matsuo Bashō (1644 – 1694) scria un poem-haiku[i] prin care amintea de primul său stăpân, samuraiul Tōdō Yoshitada:
Samazama no
Koto omoidasu
Sakura hana[ii]
„Câte-n lume adunate
Toate-n minte întrupate…
Florile roz de cireș”
Koto omoidasu
Sakura hana[ii]
„Câte-n lume adunate
Toate-n minte întrupate…
Florile roz de cireș”
Sensul dat frumoaselor, dar efemerelor flori de cireș prin suprapunerea imaginii seniorului Tōdō cu acestea explică intensitatea cu care militarii Japoniei medievale au ales să trăiască și să moară. Evoluția culturii marțiale în Japonia este determinată de condițiile politice, economice și sociale cu care s-a confruntat statul, mai cu seamă începând cu veacul al doisprezecelea. După o perioadă de pace relativă, asigurată de către Taira no Kiyomori (1118 – 1181) la finele epocii Heian (794 – 1185), Shōgunii perioadei medievale au pierdut treptat puterea reală în provincii și numeroase lupte intestine au condus la instalarea unei instabilități politice generalizate, oprite în veacul al XVI-lea de către doi hegemoni: Oda Nobunaga (1534 – 1582) și Toyotomi Hideyoshi (1536 – 1598). În perioada Edo (1600 – 1868) Japonia este administrată în continuare de militari, Shōgunii Tokugawa fiind liderii de facto ai statului până la demisia ultimului dintre aceștia, Tokugawa Yoshinobu (1837 – 1913), în noiembrie 1867. Se poate așadar afirma că Japonia are o istorie predominant militară în intervalul 1185-1868, când ultimul Shōgun retrocedează Suveranului toate atribuțiile politice și economice de guvernare pe care le avuseseră atât el, cât și strămoșii săi – acesta fiind motivul pentru care evenimentul este cunoscut sub numele de Restaurația Meiji[iii].
Nu este așadar de mirare faptul că Japonia este și în prezent, în diverse domenii ale vieții, dominată de valori rămase din această cultură marțială, începând cu structura ierarhică[iv] a unui grup și încheind cu acele concepte ale moralei militare încă prezente în societatea civilă, care i-au adus recunoașterea pe plan mondial.
În acest context dominat de militari putem așadar amplasa și experiența poetului Bashō, profund influențată de ideea de evanescență, mujō, concept preluat inițial din viziunea budistă asupra lumii și vieții. Acesta este prezent din punct de vedere cultural în Japonia atât în arte, cât și în literatură, respectiv în atitudinea Omului Ales, a samuraiului, în fața vieții și morții. Conștientizarea trecerii rapide a viețuitoarelor prin tărâmul suferinței existenței a fost subliniată prin intermediul petalelor florilor de cireș ce se scutură, punând în scurt timp capăt frumuseții neegalate a pomului înflorit, sau mulțumită unor gâze a căror viață nu depășește câteva luni, perioadă în care, însă, prin vitalitatea lor manifestă printr-un țârâit asurzitor, își fac simțită prezența și aduc energia vieții și celor din jur.
Shizukasa ya
Shizukasa ya
Semi[v] no koe[vi]
Ah! Ce liniște adâncă!
Ah! Ce liniște adâncă!
Sfredelind profund în stâncă
O cicadă cântă, cântă…
Conștientizarea naturii efemere a vieții omului reprezintă unul dintre principalele deziderate ale lumii militarilor japonezi, samuraii. Beneficiind de o poziție socială privilegiată începând cu perioada Kamakura (1185 – 1333), când statul nipon este condus de un guvern militar, bakufu, creația Shōgunului Minamoto no Yoritomo (1147 – 1199), războinicii, din ce în ce mai des prezenți în viața arhipelagului, încep să își creeze reguli după care să poată să ducă o existență cât mai utilă angajatorilor lor, în care valori precum frugalitatea (jap. ken’yaku), loialitatea (jap. chūseishin) și onoarea (jap. meiyo) încep treptat să își facă loc. O componentă culturală extrem de importantă în dezvoltarea acestor principii ale vieții militarilor a constituit-o filosofia Zen[vii], căreia i s-au adăugat în timp – pe lângă o cunoaștere foarte bună a mânuirii armelor – și cunoașterea artelor tradiționale, precum sadō, ceremonia ceaiului.
Ideea de pregătire a minții și trupului deopotrivă nu este specifică spațiului nipon. Mens sana in corpore sano (traducerea din limba latină „minte sănătoasă în trup sănătos”) constituie un principiu străvechi al Antichității romane cu extindere în Grecia Antică. Însă originile acestei viziuni diferă în Asia de Est, filosofia sosită în Japonia prin intermediul Budismului Zen fiind considerată originea atitudinii mai sus menționate în spațiul oriental. Originile budismului Zen sunt ușor neclare și pornesc de la legenda conform căreia lui Buddha i s-a oferit o floare, cerându-i-se să predice și să răspândească în acest fel legea budistă. Tăcerea sa i-a nedumerit pe aproape toți cei de față, unul singur înțelegând rostul acestei nerostiri a cuvântului sfânt. Liniștea divină a fost preluată prin numeroase practici și răspândită de unicul discipol al lui Buddha care îi înțelesese tăcerea[viii] și mai apoi de urmașii discipolilor acestuia, budismul Zen ajungând în Japonia mulțumită lui Boddhidarma – în limba japoneză Daruma – și practicilor sale. Primul călugăr japonez care a răspândit această tehnică a meditației în liniște absolută pentru a atinge starea de plenitudine absolută a fost Eisai (1141 – 1215). De pe Muntele Hiei el a coborât în capitala administrativă a Japoniei medievale, Kamakura, unde a convins clasa militară aflată la putere de beneficiile meditației și a consumului ceaiului dătător de energie. După apariția și dezvoltarea sectei Rinzai, o altă școală de budism Zen, Sōtō, a fost creată, sub atenta îndrumare a lui Dōgen (1200 – 1253), considerat discipol al lui Eisai de către unii autori[ix]. Dacă pentru secta Rinzai iluminarea era obținută prin kōan, cimilitura sau paradoxul verbal, momentul adevărului fiind provocat prin contrazicerea legilor logicii și a cunoașterii comune, pentru secta Sōtō, iluminarea era străfulgerarea obținută prin puterea meditației în postura zazen. Capacitatea de concentrare a samuraiului – esențială în luptă, când deciziile trebuiau luate extrem de rapid – a fost așadar mărită considerabil prin exercițiile de meditație Zen, principiile dobândite constituind bazele acceptării senine a morții.
Dacă la începutul primei perioade istorice medievale numărul tempelor zen era extrem de mic, la finalul acesteia, în 1333, există relatări conform cărora toți membrii administrației militare a Japoniei, care făceau parte din locotenența Hōjō, învinsă în urma luptelor cu Ashikaga Takauji, s-au sinucis în masă în curtea Templului Zen Tōshōji pentru a nu fi luați prizonieri, în condițiile în care numărul templelor zen era extrem de mare. Zen le aducea samurailor liniștea acceptării morții ca parte integrantă a vieții. Practicile meditației Zen erau istovitoare, însă țelul învingerii oricărei forme de slăbiciune trupească păreau să se potrivească foarte bine mentalității războinicilor. De aici a pornit și convingerea conform căreia numeroase valori propovăduite de călugării budiști au coincis cu formarea spirituală a militarilor: sărăcia cinstită, respectul acordat dovezilor de bărbăție, curaj, stăpânirea de sine – deși despre disciplina propriei persoane se vorbește destul de des și în învățătura confucianistă, extrem de influentă în lumea samurailor mai cu seamă după 1600.
Conform afirmațiilor cercetătoarei Eiko Ikegami, clasa militarilor, bushi sau samurai apare între secolele al IX-lea şi al X-lea; fiind o clasă de tip militar, războinicii bushi sunt numiţi şi tsuwamono sau mononofu[x]. Această categorie socio-profesională apare într-o perioadă tulbure din istoria Japoniei din cauza conflictelor dintre familiile aristocraților. După Bătălia de la Dannoura din 1185, militarii preiau atribuțiile administrative, lăsând Suveranilor extrem de puține prerogative, cea mai importantă în dinamica Palat – Shōgun fiind dată de necesitatea recunoașterii oficiale a Generalissimului de către Împărat. Rolul și atribuțiile guvernelor militare au fost contestate pe plan intern, fiind acceptate în veacul al XIII-lea, când mongolii au încercat în două rânduri (în 1274 la Hakata și în 1281 la Hirado) să invadeze Japonia, dar fără succes. Locotenența Hōjō aflată în acel interval în funcție a beneficiat de o îmbunătățire a imaginii publice, însă în confruntarea cu suveranul rebel Godaigo (a domnit între 1318 și 1339) au pierdut, noul regim politic revenind în Kyōto, în cartierul Muromachi. Hegemonii militari ai epocii Muromachi (1333 – 1568) au fost Shogunii Ashikaga.
Pentru a înțelege mai bine filosofia militarului japonez – și a explica reminiscențele acestei viziuni în lumea japoneză contemporană, fie că discutăm despre mediul cultural, fie despre cel de afaceri – descoperim o serie de principii în textele considerate fundamentale pentru înțelegerea spiritului acestor luptători, care aveau să evolueze în conformitate cu un cod specific – Bushidō („calea samuraiului”). Unei terminologii complexe care implica conceptele de haji (jap. „rușine”), menboku (jap. „față” cu referire la imaginea luptătorului pe plan social și profesional), chijoku („dezonoare” – un pericol care plutea amenințător asupra fiecărui răboinic) sau sekentei (jap. „respectabilitate” – dezideratul fiecărui samurai, condiția pe care fiecare dorea să și-o păstreze nealterată) .
În conturarea acestor principii putem apela la texte precum Go rin no sho („Cartea celor cinci inele”)[xi], finalizată în preajma lui 1645 și atribuită celui mai mare spadasin a începutului epocii Edo, Miyamoto Musashi (1584 – 1645), sau la culegerea de povestiri exemplare Hagakure[xii] („În ascunzișul de frunze”) din 1716, text atribuit samuraiului Yamamoto no Tsunetomo (1659 – 1719). Poate cea mai influentă carte a epocii moderne în care remarcăm claritatea explicării acestor principii a fost însă Bushidō: The Soul of Japan[xiii] („Bushidō: sufletul Japoniei”). Redactată în limba engleză la finele veacului al XIX-lea și tradusă în numeroase limbi, cartea lui Nitobe Inazō (1862 – 1933) ne prezintă o versiune profund încărcată de influențele occidentale, creștine ale educației autorului său japonez, retras în cea de-a doua parte a vieții în Hokkaidō, aflat într-o izolare care l-a ajutat să găsească o cale remarcabil de echilibrată de unire a celor două tradiții – cea a faptelor, de origine japoneză și cea a cuvintelor, de sorginte occidentală.
„Când parfumul îmbietor al florilor de cireș transmite vibrații în aerul dimineții, când soarele se înalță pe cer pentru a-și arunca lumina mai întâi asupra Insulelor Orientului Îndepărtat, acele câteva senzații transmit mai limpede decât oricând răsuflarea unei zile minunate.”[xiv]
Asocierea florilor de cireș, un simbol al scurtului popas al oamenilor în viața acestei lumi, cu samuraii, nu este întâmplătoare și se regăsește în numeroase imagini care îi surprind pe luptători în încleștări de moarte, pe fundal fiind desenate petalele care se scutură. La fel cum florile de cireș se ofilesc în mai puțin de o săptămână, frumusețea lor fiind pusă în valoare tocmai în momentul scuturării petalelor, pentru samurai – viața lor poate fi considerată demnă de a fi trăită de către aceștia mai cu seamă în momentul morții glorioase – în numele stăpânului sau pentru un principiu ori o atitudine. Pentru războinici frumusețea vieții este dată de intensitatea sa, aceasta fiind oricând gata de final, într-un gest de o frumusețe inegalabilă, orice zi fiind potrivită pentru a muri – după cum spunea seniorul Naoshige, mentorul lui Yamamoto Tsunetomo.
„Calea Samuraiului se află în moarte”[xv] – își începe presupusul autor al textului Hagakure învățăturile. „Când ai de ales dacă să mori sau să trăiești, nu există decât alegerea rapidă a morții”[xvi] mai spune acesta. După cum remarca Nitobe aproape două secole mai târziu, „samuraiul era în primul rând un om de acțiune”[xvii], perspectiva sfârșitului nefăcând altceva decât să îi aducă o și mai mare intensitate de trăire.
Etica marțială este cultivată în lumea japoneză a perioadelor medievală și premodernă – încă din copilărie.
„Există o modalitate de a crește un copil de samurai. Din perioada copilăriei ar trebui educată vitejia și nimeni nu ar trebui să îl sperie sau să îl necăjească pe cel mic. Dacă un om se comportă cu lașitate în copilărie, aceasta îi va rămâne ca o cicatrice pentru tot restul vieții. Părinții greșesc dacă îi învață pe copii să se teamă de fulger sau nu îi trimit să meargă prin colțuri întunecate, sau le spun lucruri înfricoșătoare ca să îi împiedice să plângă. Mai mult – un copil va deveni timid dacă este certat cu asprime. Nimeni nu ar trebui să permită deprinderea unor obiceiuri proaste. După ce s-a învățat un asemenea obicei, chiar dacă pe copil îl va avertiza cineva, nu își va reveni. Cât despre asemenea lucruri cum ar fi vorbitul atunci când se cuvine și bunele maniere, este bine ca pe copil să îl învățăm aceste lucruri puțin câte puțin. Nu îl lăsați să cunoască zgârcenia. În afara acestora – dacă este înzestrat de natură, ar trebui să crească frumos.”[xviii]
Complexitatea căii samuraiului (bushidō) include nu numai shini gurui (jap. „beția morții”) care conferă actului de libertate supremă – luarea propriei vieți – un motiv și un ritual, ci și strategiile de obținere a victoriei în bătălie. Păstrarea vieții cu scopul obținerii victoriei pentru stăpân este cel puțin tot atât de importantă. Viața este prețuită prin însăși sacralitatea sa, renunțarea la acest bun de preț fiind justificată numai în contextul unei dinamici a eticii care îl implică pe superiorul (mentorul, angajatorul) samuraiului respectiv. Viața trebuie valorificată la maximum și pusă în slujba unui superior, cu toate talentele și cunoștințele pe care numai pregătirea îndelungată le-au transformat în excelența stăpânirii armelor. Într-un asemenea context, viața luptătorului devine extrem de prețioasă pentru angajatorul sau mentorul său. Calea Sabiei este îndelung comentată de Miyamoto Musashi, războinicul neînvins până la finele existenței sale, mulțumită unei stăpâniri complexe a artei mânuirii acesteia. În capitolul intitulat „Foc” din cartea în care este tratată strategia Nito ichi (ryū) („Două săbii, o cale”) confruntarea dintre adversari este descrisă de către samurai ca un foc. După ce descrie în amănunțime tehnicile de manevrare simultană a celor două arme, utilizând brațele și corpul, Musashi vorbește despre principiile care trebuie cunoscute deplin de cei care doresc să învingă:
„Potrivit strategiei mele, lupta se dă riscând propria viață pe parcursul mai multor înfruntări, deosebind două principii, cel al vieții și cel al morții, însușind Calea sabiei, judecând puterea sau slăbiciunea loviturilor de sabie ale adversarilor noștri, apreciind cât mai bine traiectoria părții ascuțite a sabiei, dar și a dosului ei. Formându-ne în acest fel, devenim capabili să ne doborâm adversarii. Prin urmare meschinăria și slăbiciunea sunt în afara oricărei discuții”.[xix]
Împlinirea datoriei, o dovadă a loialității nestrămutate conturează portretul războinicului și în cartea lui Nitobe, scrisă la două veacuri și jumătate distanță de Miyamoto Musashi. Aceste deziderate nu ar fi posibile în lipsa unor calități pe care autorul modern le subliniază în volumul său:
„Un om cu adevărat viteaz este întotdeauna împăcat cu sine însuși; nu este niciodată luat prin surprindere; nimic nu îi tulbură impasibilitatea sufletului său. În toiul bătăliei rămâne stăpân pe sine; în mijlocul catastrofelor își păstrează sîngele rece. Cutremurele nu îl clatină și le râde furtunilor în față. Îl admirăm, considerându-l cu adevărat măreț, care, în prezența amenințătoare a pericolului sau a morții își păstrează luciditatea și stăpânirea de sine; care, spre exemplu, poate să scrie o poezie sub amenințarea distrugerii sau confruntat cu moartea însăși. O asemenea toleranță ce nu trădează nici pic de tremur în scris sau în voce este considerat semnul unei generozități mai presus de orice îndoială – al unei sensibilități vaste (Yoyū) care, fără a fi apăsată sau înghesuită, are întotdeauna loc pentru ceva în plus.”[xx]
Cel care nu se teme de nimic, nu are motive a se teme de moarte, practicile de luare a propriei vieți din motive diverse cunoscând o diversificare remarcabilă în Japonia medievală și premodernă.
Moartea voluntară are ca scop atât protejarea prestigiului clasei bushi şi păstrarea intactă a onoarei grupului de luptători, seken, dar și a unui samurai. Într-o lume controlată cu strictețe de militari, în care impozitele se plătesc reprezentanților guvernului militar încă din veacul al XII-lea, se acumulează presiuni provocate atât de nenumărate legi şi reguli stricte de conduită militară, cât şi de obligaţia de a supraveghea şi controla societatea în pace şi ordine. În momentul în care soldații se confruntă cu efectele contradictorii ale ordinelor stăpânilor lor, modalitatea de a le atrage atenția asupra erorilor acestora este mai presus de cuvânt – care ar presupune o inițiativă a celui aflat într-o poziție inferioară, lucru de neimaginat în lumea militarilor – și anume fapta: seppuku („spintecarea pântecului”), o formă de sinucidere rituală. Tocmai pentru că viața este bunul cel mai de preț al unui om, samuraiul, ca dovadă a loialității absolute, înțelege să renunțe la aceasta din proprie inițiativă, pentru a îndrepta greșeala superiorului său.
În perioada medievală și premodernă, seppuku kanshi este foarte răspândit; acest tip de seppuku dezvăluie loialitatea şi sacrificiul subordonatului faţă de binele stăpânului. Prin seppuku kanshi, samuraiul își ia viața, atrăgând atenția stăpânului său în acest mod dramatic asupra greşelilor pe care acesta le-a comis şi de importanţa corectării lor, precum şi de schimbarea radicală a comportamentului acestuia. Pinguet oferă exemplul lui Oda Nobunaga, care încetează o viaţă imorală, după ce primeşte o scrisoare din partea unui samurai devotat. Acesta îşi taie pântecul pentru a-şi atenţiona stăpânul de greşelile pe care le comisese[xxi].
Seppuku junshi constă în parcurgerea ritualului sinuciderii seppuku de către un samurai care doreşte să îşi urmeze stăpânul în moarte: „Însoţirea în moarte (junshi) pe care o înfăptuieşte un vasal urmându-şi stăpânul ia forma unui seppuku purtând, în acest caz, numele de oibara”[xxii]
Diversele forme de seppuku motivate de dorința supușilor de a-și urma stăpânii în moarte au fost interzise în 1663 prin decret shogunal[xxiii] întrucât implicau pierderea de vieţi considerate valoroase pentru clasa bushi. Pentru cei care nu respectau aceste măsuri, se aplicau pedepse de condamnare la moarte a urmașilor celor care nesocotiseră legea și își urmaseră stăpânul în moarte [xxiv].
Hagakure menţionează exemplul unui samurai, Ichiyuken, căruia, deşi încalcă legile morale şi ucide mulţi războinici într-o încăierare, nu i se îngăduie eliberarea supremă prin seppuku, deoarece el este considerat un luptător puternic şi curajos, de care stăpânul său are nevoie în vreme de războaie şi conflicte militare [xxv]. Întrucât odată cu modificarea și adăugarea unor edicte shogunale noi, apar și numeroase contradicții în interiorul acestora, care generează nu de puține ori o stare constantă de confuzie și frustrare în rândul membrilor clasei bushi, uneori, se ajunge la situaţii în care se comite seppuku colectiv. Cel mai cunoscut exemplu este acela al celor patruzeci și șapte de rōnin-i („samurai rămași fără stăpân”). Daimyō-ul Asano Naganori este insultat de către daimyō-ul Kira Yoshinaka în timp ce aceștia se află pe teritoriul reședinței shogunale. Asano îl atacă pe Kira cu sabia și îl rănește ușor. Întrucât seppuku este pedeapsa pentru un războinic care ar fi pus în pericol viața unui alt răsboinic pe teritoriul unde nimeni nu avea voie nici măcar să meargă înarmat, Asano este obligat să își ia viața, lăsându-și cei patruzeci și șapte de samurai aflați sub comanda sa directă, în situația de a nu mai avea un stăpân. Deși Kira s-a pregătit pentru acest tip de răzbunare, după aproximativ doi ani de la eveniment, profitând de o oarecare relaxare a gărzilor acestuia, cei patruzeci și șapte de rōnin-i l-au ucis, răzbunându-și stăpânul. Beneficiind de mai bine de șapte ecranizări – începând cu binecunoscutul film regizat de Kenji Mizoguchi în 1941, motivul celor patruzeci și șapte de samurai care și-au răzbunat stăpânul, prezent în piesa „Chūshingura” din veacul al optsprezecelea avea să fie sursa de inspirație a eticii contemporane, dar și a filmelor artistice regizate în Japonia și Statele Unite ale Americii, cea mai recentă versiune fiind finalizată în 2013, în studiourile americane.
Sursă nepieritoare a spiritului uman forjat în formele sale cele mai pure ale onoarei, loialității, curajului, libertății și generozității, etica marțială japoneză ne va inspira întotdeauna în alegerile noastre morale, atât prin principiile sale surprinse în numeroasele cărți și filme inspirate de aceasta, cât și prin exemplele de integritate umană și înțelepciunea regăsite în toate aceste surse ale trecutului, prezentului și viitorului.
[i] Haiku
este un termen creat la finele secolului al XIX-lea de către poetul și
criticul Masaoka Shiki (1867 – 1902) și desemnează o formă de
versificație de scurte dimensiuni, având o prozodie fixă, împărțită în
trei segmente care conțin 5-7-5 unități ritmice (impropriu denumite
„silabe”). Deși poetul Matsuo Bashō este cunoscut pentru faptul că a
scris numeroase poezii de acest tip, nu el este și creatorul denumirii
formei poetice respective.
[ii] Nōichi Imoto, Nobuo Hori, Tomotsugu Muramatsu editori. Matsuo Bashō shū („Antologia poeziilor lui Matsuo Bashō”). Tōkyō: Shōgakkan, 1972, p. 133.
[iii]
Despre Epoca Meiji (1868 – 1912) și condițiile în care s-a trecut de la
lumea tradițională premodernă la perioada modernă și valorile sale pot
fi consultate, printre alte materiale și volumele Gheorghe, Alexandra
Marina. Japonia şi lumea occidentală – imaginea „celuilalt” între 1853 şi 1912. Bacău: Editura Alma Mater, 2015, respectiv Gheorghe, Alexandra Marina. Japonia: repere de cultură și civilizație. București: Editura Oscar Print, 2018.
[iv] Nakane, Chie. Tate shakai to ningen kankei („Lumea pe verticală și relațiile dintre oameni”). Tōkyō: Kodansha, 1967.
[v] Semi sau Graptopsaltria nigrofuscata, cicada cunoscută și drept Abura-zemi
pentru niponi în prezent, este o insectă care evoluează inițial în
stadiul de larvă, sub pământ, pentru ca în iulie, după încetarea
ploilor, să urce în copaci și să se metamorfozeze în insecta zgomotoasă
vestită pentru țărăitul său pătrunzător; în forma sa matură trăiește
doar o săptămână, scurtimea vieții sale și necesitatea continuării
existenței speciei determinând-o să devină atât de activă. În parcuri și
în zonele cu multă verdeață din Japonia aceste insecte pot fi observate
din iulie până la începutul lunii septembrie.
[vi] Nōichi Imoto et al. Op. cit., p. 169.
[vii] Stephen Turnbull. The Samurai and the Sacred. Oxford: Osprey Publishing, 2006.
[viii] Stephen Turnbull. Op. cit., p. 135.
[ix] Stephen Turnbull. Op. cit., p. 136.
[x] Eiko Ikegami. The Taming of the Samurai. Harvard: Harvard University Press, 1997, p. 92.
[xi] Musashi Miyamoto. Cartea celor cinci cercuri. Go rin no sho. București: Editura Herald, 2018.
[xii] Tsunemoto Yamamoto. Hagakure: The Book of the Samurai. Tokyo, New York, London: Kodansha International, 1979.
[xiii] Nitobe, Inazo. The Soul of Japan. Frankfurt am Main: Outlook, 2018.
[xiv] Inazo Nitobe. Op. cit., p. 74.
[xv] Tsunemoto Yamamoto. Op. cit., p. 17.
[xiv] Ibidem.
[xvii] Inazo Nitobe. Op. cit., p. 46.
[xviii] Tsunemoto Yamamoto. Op. cit., pp. 39 – 40.
[xix] Musashi Miyamoto. Op. cit., p.102.
[xx] Inazo Nitobe. Op. cit., p. 21.
[xxi] Maurice Pinguet. Moartea voluntară în Japonia. București: Ararat, 1997, p. 151.
[xxii] Maurice Pinguet. Op. cit., pp. 150 – 151.
[xxiii] Maurice Pinguet. Op. cit., p. 166.
[xxiv] Maurice Pinguet. Op. cit., p. 167.
[xxv] Tsunemoto Yamamoto. Op. cit., pp. 116 – 117.
 |
| Alexandra Marina Gheorghe - Lector doctor în cadrul secției de Limbă și Literatură Japoneză a Universității din București |
Articol în exclusivitate